Teo Cabel şi-a făcut deja un nume în lumea literară,
nu numai prin volumele de poezii pe care le-a editat, dar şi prin volumul de
cronici de carte recent apărut, dovedind un talent autentic în mai multe genuri
literare, dar şi o apetenţă pentru cultura autentică.
Poemele
sale sunt tablouri miniaturale răzvrătite sau, cum a intitulat un volum
anterior, “Tablouri fără semnătură”, care se înscriu în linia
postmodernismului, pictate pe norii violeţi mângâiaţi de zefir întinzând un pod
peste curcubeul abia răsărit după ploaia lăptoasă a ultimei zile de august.
Firimituri
de viaţă învăluite-n pânza de păianjen a clipei, scrise pe lacrima “din colţul existenţei” (Frescă pe zidul zilei)
Nici
elegii, nici pasteluri, nici alte formule poetice cu formă mai mult sau mai
puţin fixă. Poemele lui Teo Cabel, cu parfum de ambrozie, “au învăţat zborul”, au ritm şi muzicalitate, sunt in-can-ta-ţii
fără de rimă şi uneori, fără de cuvinte. Doar cu murmur de vocale
sugrumate-n tăceri nevoite: “Ce tăcere
mare sunt poeții!
/ O tăcere care dă în foc” (Pânza de
păianjen).
Uneori, ca într-o blândă exorcizare, poetul
ne împinge înapoi, pe scările turnului care se surpă, să alunecăm “pe stâlpul coşmarului” prin “întunericul dintre cuvinte”, să privim
prin “geamul iluziei” la “piatra răbdării”(Exorcizare).
Impresia de tablou din cuvinte este
puternică, încât cuvintele se colorează treptat, pe măsura alcătuirii. Nu-ţi
trebuie dioptrii decât pentru suflet, ca să-l descoperi pe acel “Don Quijote slujit de un înger” (Melcii).
Ca orice creator sedus de procesul creativ,
Teo Cabel se întreabă (şi întreabă): Cine
e poetul? Unde e poetul? Cum se scrie Poezia? în timp ce “Liniştea îngheaţă secunda” şi nimeni nu
primeşte răspuns deşi se repetă întrebarea la nesfârşit, până când “Liniştea se aşează în locul său, la masă” (Portret II).
Tema pânzei de păianjen şi a mâinilor
expresive în plină mişcare, susţinută de grafica realizată în perfectă sintonie
a Corneliei Ionescu Ciurumelea, revine de mai multe ori, aproape obsesiv ca şi
a păsărilor negre care-şi iau zborul de pe pagina scrisă mărunt, ca dintr-o
plasă (tot pânză de păianjen, tot capcană). E motivul evadării după ce ai
locuit un spaţiu închis, precum culorile într-o ramă.
Şi mâna e
prizoniera sforilor de cuvinte din construcţia casei păianjenului care încă
veghează. “Creionări pe pânză de păianjen" este răspunsul poetului la
această grafică. Iar poemele sunt „proaspete rezonanţe în eter”. Altădată sunt: „Cuvinte de granit, litere, în matricea
urzirii, / Imensele arcade, în taină, ferecate uşi” (Creionări pe pânză de păianjen). Memoriile uitării. Prin pânza
păianjenului se prefiră firele de nisip din clepsidră, se-nvolbură penele
Păsării Paradis, mâinile prind rădăcini, ochii cuvintelor ies din ramele
subţiri şi se amestecă. O lume ireală bântuită de pânze şi rădăcini, resturi
vinovate din carnea cuvintelor.
Versurile au
„aripi de lumină”. În „labirintul ochilor flămânzi” surâde „gloria eternă a morilor de vânt” (O picătură de Baudelaire).
Poetul se vede ”sculptorul din blocul de piatră”
modelează cu dalta „O scară până la cer /
O mare cu valuri, colţuroase de dimineaţă / Şlefuite în zâmbetul copiilor mei,
/ O pădure plină cu munţi, / O grotă pictată după Heidegger” (Dalta din piatră). Se întâmplă
adeseori ca unealta să se răzvrătească împotriva artistului. De data aceasta,
dalta sapă adânc în carnea poetului până încep să curgă cuvintele şi piatra în
care s-au transformat.
Se întâmplă în aceste poeme
fantaste, ca ochii poetului să rămână lipiţi de secunde, când toamna pătrunde
în camera cu zăbrele, prin amintiri (Raid de noapte). Şi-n timp ce
acesta cutreieră „via copilăriei”,
realitatea pătrunde brusc în închipuire cu un claxonat strident al maşinii
poliţiei şi cu flash-uri albastre şi roşii, tulburând peisajul autumnal cu
întrebarea stereotipă, dacă s-au consumat băuturi alcoolice.
În lumea lui Teo Cabel se
întâmplă fenomene ciudate: un înfer îşi usucă aripa la lumânare, „Biblioteca se aprinde, catapeteasmă!”;
literele ard, volumele se învârt ca la o ruletă rusească şi în tot acest
vacarm, cineva bate la geam: „o rază de
soare” (Vizita). Întreg peisajul
este salvat de această blândăî rază care linişteşte totul, ca şi când n-ar fi
fost. Aceasta este Arta Poetului.
Bagheta lui magică naşte şi
renaşte lumi miraculoase. Nu întotdeauna perfecte. Aşa cum este şi viaţa. Şi
vorba lui Teo Cabel: „Ciutura adâncului e
plină / Cu semne de întrebare” (O zi).
Un al doilea segment cu versuri
se intitulează „Vase comunicante” şi se desfăşoară în aceeaşi tonalitate,
destul de austeră, fără efuziuni lirice sau ludice. O poezie de observaţie,
analitică, în linia realismului cotidian, dar mai ales, fără trimiteri livreşti
la marea literatură universală de care se agaţă marea majoritate a poeţilor.
Universul liric al acestui poet se învârte în jurul
cuplului domestic sau al eului, în introspecţii atente şi meticuloase. Imagini
de tablou mişcător odihnesc ochiul privitorului contribuind la pacea lui
interioară: „Fără ecou, hăul. / Hărţile
horoscopului glisează debusolat. / Caişi cu lumină florie, / Timpul se
buluceşte în quadraturi, / Noaptea îşi înghite fumul. / Praful de stea din
mine, / Presărat în mitocondrii / Ca floarea de in pe alb ul de ie.” (Ce mult te iubesc).
O poezie
care totuşi nu-ţi provoacă tulburări existenţiale, dimpotrivă, îţi conferă o
senzaţie de siguranţă şi o stare incipientă de vis, ca atunci când te afli pe
muchia dintre somn şi trezie. Atent doar pe jumătate, ascultând cuvintele
întoarse-n ecou, care-ţi lovesc blând urechea, desenânsu-ţi pe obraz o urmă de
lacrimă tandră.
Şi cu cât
auzi, cu atât ai mai vrea să auzi, aşa precum în copilărie, vocea bunicii te
adormea cu poveşti pe care le ştiai pe de rost, dar tot mai voiai să le auzi,
când glasul ei blând şi monoton se îngâna cu somnul cel dulce.
Ceea ce
urmează în această poezie e o provocare, e un ţipăt care te trezeşte brusc din
reverie, din braţele lui Morfeu, în care tocmai alunecaseşi: „Hai să-l ispitim în copacul lui pe
şarpe!Să-l privim în ochi prin oglinda spartă: / Într-unul din inele i se
va-ncătuşa rânjetul, / În celălalt, al cununiei, îl vom lăsa să crape.”
Cuvinte
aproape brutale: oglindă spartă, rânjetul, să crape, au darul realităţii. Până
şi vraja adusă de şarpe s-a spulberat şi vedem doar pe şaman, privind în ochi
şarpele, hipnotizându-l pentru a-l determina să danseze după fluierul lui.
Ultima parte
a poeziei ne proiectează pe verticală, în ambele sensuri, întâi spre înălţime,
tinzând să atingă marginea veşniciei (ţelul poetului), apoi în jos, în mâlul
zilei. Este condiţia omului care trăieşte pe pământ şi, conform principiului
kantian, cu ochii spre „cerul înstelat de deasupra noastră: „Anatomia zborului şi a veşniciei, / Iubirea
grea, fulg de pasăre phoenix/ Din mâlul
zilei, pepite / În sita dimineţii ivorie” (Ce mult te iubesc). Câteva idei
reies din acest ultim catren: făcând anatomia zborului şi a veşniciei, având ca
liant iubirea - grea ca un fulg de pasăre renăscută din cenuşă, poetul caută în
mâlul cotidian pepite, grăunţe de aur, măsurile de nectar ale Poesiei. Când?
Atunci când dimineaţa de ivoriu îşi cerne roua pe floarea de iris. E o poezie foarte
frumoasă.
Foarte mult
foloseşte poetul ca mijloace de reprezentare, repetiţia, personificarea,
metafora. Ele dau farmec poeziei albe care totuşi are un ritm interior şi o
muzicalitate implicită. Câteva metafore: perdeaua aşteptării, paharul nopţii,
cascada zorilor, pulpele nopţii, nisipul clipei, o ie de săruturi, eprubeta
risipei, canistre de tăcere, poarta gândului, strada clipei, acestea două din
urmă fiind locuri comune.
Tema
şarpelui este frecventă. Ca şi tema Raiului şi a ispitei dintâi. Ca şi tema copacului cu rădăcinile-n cer. Altă
temă: cea a cerbului cu ciuta lui, ochiţi de vânător sau de săgeata lui
Cupidon.
Un tablou
domestic reiese din poezia Eprubeta risipei. Şi dacă există un
dram de ludicitate, acela este înscris în universul casnic, în cuplul ea şi el
şi în anumitele semnale şi gesturi ştiute doar de cei doi. A le devoala
echivalează cu o violare de domiciliu. E bine să rămână în intimitate pentru că
oricum nu provoacă emoţie cititorului străin. În aceeaşi linie se înscrie şi
poezia Aniversare.
Cu mult mai sugestivă şi chiar
inefabilă este poezia: „Fără umbrelă”: „Unul / din / sentimentele / mele / de / toamnă / este / ploaia”.
Acesta s-ar putea foarte bine înscrie în linia poemelor în spirit nipon, pentru
că are doar 17 silabe.
Un Prometeu
cu aripi încercând să ajungă şi să fure soarele alcătuit din cuvinte. Ce
imagine grafică încărcată de poezia mitului focului.
Misterul
fierbe împreună cu lumina în alambic. Din retortele zilei şi nopţii se naşte „fiorul estetic” (Eva perechea lui Ev).
Anumite definiţii poetice: „Orizontul / Doar o eşarfă” (Contemplare); „Bate un clopot, / Un
cerşetor intră-n oraş / Ca mânzul asinei”(Duminica)
”Liniştea îşi linge rănile, domnişoară proscrisă” (Puls).
O personificare a Poeziei se află
în: „Întâlnire
neaşteptată”: „Poezia a ieşit în
stradă. / Cu rochia vaporoasă, de zefir. / Trecea de la un om la altul, în ochi
adânci; / Fura zâmbete, vise, / Să le ascundă în ani neaşezaţi / La rând în
calendar. / Rochia vaporoasă flutura peste chipuri în valuri. / Alergam să
prind clipele, / Atinse de pulpele ei, metafore bronzate, / Multe mi se
spărgeau în amintiri, / Începutul versului nu îşi găsea locul / Şi titlul nu
avea rădăcini”.
Impactul cu poezia este surprinzător: „La semafor / M-a atins cu părul mătăsos. /
Aşteptam să spună ceva. / Când m-a privit cu ochii aceia, de tău / Cuvinte
memorabile, nemuritoare. // Nu a spus nimic, / A trecut mai departe. / Mirosea
a mere verzi, urma ei. / Un ritm cu aromă de tei / Se-ndepărta cu paşi de ciută
/ Oraşul / Se scufunda în orele serii.”
Sentimentul erotic este prezent pretutindeni în jur,
obiecte şi fiinţe tânjesc una după cealaltă, se amuşină, se prelungesc în căutarea
perechii, întind mâini nevăzute. E o căutare şi o atingere permanentă, fie şi
în gând, de fiinţa sau de materia celuilalt: „Două lumânări, îşi suflă lumina / De la una la alta, / Într-o
admiraţie reciprocă, // Două pahare cu vin / Filtrează lumina difuză / Ce le
mângâie pe coapse / Şi pe burta grea de arome / Tăinuind buchetul / Miresei. //
Ceasul / Riscă aritmii devastatoare / Limba mică tremură peste limba / Care
sărută secundele, / Fac saltul de kamikadze în trecut / Apar ţinte mobile în
prezent. // Pisica dă din coadă / Cu ochii lipiţi / De umbre, pe perete.” (Tablou de noapte).
Cea mai frecventă este
personificarea Timpului, care ia diferite chipuri şi are multe atribuţiuni:
„Timpul s-a obişnuit / Să-l bat ca pe-o minge de baschet / Să-l trimit în coşul
unui poem” (Autumnală); „Limbile ceasului / Foarfeci neobosite / Taie strugurii
clipelor” (Autumnală);
Dintr-un tablou plin cu crengi de cuvinte, zboară
păsări negre de sunet. Şi ramele sunt cuvinte dreptunghiulare.
Ochiul
poetului vede cu totul altfel în sine şi împrejur: „În livada cu meri / Noaptea a venit / În rochie de mireasă) (Noapte albă); „Biliardul clipelor /
Mecanică osândită, / În buzunar la masa timpului / Noaptea pulsează, rană
deschisă” (Puls) ş.a.
Însuşi
titlul volumului este sugestiv: „Labirintul timpului”. Deşi aparent
ordonat şi în mod convenţional cronologic, Timpul poate deveni pentru unii
oameni, un hăţiş întortocheat, un fel de labirint în care se rătăcesc adeseori
şi cu greu mai pot ieşi la lumină, dacă, fireşte, vor găsi firul Ariadnei.
Poezia îşi
găseşte corespondenţe în anumite stări legate de anotimpuri. Poetul ştie cel
mai bine acest lucru: „Când citeşti o poezie / Într-o dimineaţă de
iarnă, / Lemnele trosnesc şi / Privirea ţi se pierde în troiene // Când citeşti
aceeaşi poezie / Într-o dimineaţă de primăvară / Vârsul ierbii taie aerul
reavăn / Privirea înjugă cuvintele şi le mână / Dincolo de graniţa privirii //
Vara, dimineaţa, / cu roua în picioare / Arşiţa nopţii sfârâie în umbrela
privirii / Căutând curcubeul dintre ochii mei şi ai tăi. // Toamna, laşi poezia
să freamăte / Ca o furtună / În urma căreia, pe hârtie / Rămân doar versuri
rubinii” (Exerciţiu de citire).
Deşi ne
recomandă acest Exerciţiu de citire, absolut remarcabil, pot da mărturie că
fiecare simte poezia în alt fel, în funcţie de apetenţa pentru anotimpuri. Doar
atmosfera poate fi propice Poeziei.
Multe poezii
de la sfârşit încearcă timid prozodia în anumite pasteluri, cu o muzicalitate
blândă, în tonalităţi calde, armonioase. Rima este oarecum întâmplătoare, dar
frumuseţea lor este certă.
O menţiune specială pentru poezia „Camere
albastre”: „În camere albastre,
din casa bătrână, / Păianjenii rotunzi aţipesc sătui. / Scenă de familie,
cusută de mână; / Hublou – pălăria atârnată-n cui. // Tăcerea, dă de-a dura
ceasul, pe treptele scării. / Voalul îi flutură până sus, la mansardă. /
Amintiri canonizate-n mânăstirea uitării / Se aud fremătând, ascunse, încep să
ardă. // Iarna, cerul se opreşte la fereastră, / Pe sticla oarbă lasă, glacid
autograf. / De mult n-a mai supt tinereţea colastră / Cântece dorm în plapuma
groasă de praf. // Ultimul meu pas e căzut lîng-o ladă. / Mâna ta îl trăgea în
lumina lumânării. / N-ai vrut să îl vezi, peste oase grămadă, / Ci să-ţi calce
podeaua, la ora-nserării.”
Şi cu această frumoasă trecere prin „Labirintul clipei”,
Teo Cabel a reuşit să pătrundă în măruntaiele Luminii şi să-i fure strălucirea,
ajunsă la noi sub formă de vers admirabil.
CEZARINA
ADAMESCU
16
Brumărel 2015
Felicitari! La buni si creatori ani! Mariana Oproescu
RăspundețiȘtergere