CEZARINA ADAMESCU - DESCULŢ PRIN IARBA ÎNROURATĂ A POESIEI - TEO CABEL, Labirintul clipei ( volum în curs de apariție)

Teo Cabel şi-a făcut deja un nume în lumea literară, nu numai prin volumele de poezii pe care le-a editat, dar şi prin volumul de cronici de carte recent apărut, dovedind un talent autentic în mai multe genuri literare, dar şi o apetenţă pentru cultura autentică.

        Poemele sale sunt tablouri miniaturale răzvrătite sau, cum a intitulat un volum anterior, “Tablouri fără semnătură”, care se înscriu în linia postmodernismului, pictate pe norii violeţi mângâiaţi de zefir întinzând un pod peste curcubeul abia răsărit după ploaia lăptoasă a ultimei zile de august.

 

Firimituri de viaţă învăluite-n pânza de păianjen a clipei, scrise pe lacrima “din colţul existenţei” (Frescă pe zidul zilei)

        Nici elegii, nici pasteluri, nici alte formule poetice cu formă mai mult sau mai puţin fixă. Poemele lui Teo Cabel, cu parfum de ambrozie, “au învăţat zborul”, au ritm şi muzicalitate, sunt  in-can-ta-ţii  fără de rimă şi uneori, fără de cuvinte. Doar cu murmur de vocale sugrumate-n tăceri nevoite: “Ce tăcere mare sunt poeții! / O tăcere care dă în foc” (Pânza de păianjen).

        Uneori, ca într-o blândă exorcizare, poetul ne împinge înapoi, pe scările turnului care se surpă, să alunecăm “pe stâlpul coşmarului” prin “întunericul dintre cuvinte”, să privim prin “geamul iluziei” la “piatra răbdării”(Exorcizare).

        Impresia de tablou din cuvinte este puternică, încât cuvintele se colorează treptat, pe măsura alcătuirii. Nu-ţi trebuie dioptrii decât pentru suflet, ca să-l descoperi pe acel “Don Quijote slujit de un înger” (Melcii).

        Ca orice creator sedus de procesul creativ, Teo Cabel se întreabă (şi întreabă): Cine e poetul? Unde e poetul? Cum se scrie Poezia? în timp ce “Liniştea îngheaţă secunda” şi nimeni nu primeşte răspuns deşi se repetă întrebarea la nesfârşit, până când “Liniştea se aşează în locul său, la masă” (Portret II).

        Tema pânzei de păianjen şi a mâinilor expresive în plină mişcare, susţinută de grafica realizată în perfectă sintonie a Corneliei Ionescu Ciurumelea, revine de mai multe ori, aproape obsesiv ca şi a păsărilor negre care-şi iau zborul de pe pagina scrisă mărunt, ca dintr-o plasă (tot pânză de păianjen, tot capcană). E motivul evadării după ce ai locuit un spaţiu închis, precum culorile într-o ramă.

        Şi mâna e prizoniera sforilor de cuvinte din construcţia casei păianjenului care încă veghează. “Creionări pe pânză de păianjen" este răspunsul poetului la această grafică. Iar poemele sunt „proaspete rezonanţe în eter”. Altădată sunt: „Cuvinte de granit, litere, în matricea urzirii, / Imensele arcade, în taină, ferecate uşi” (Creionări pe pânză de păianjen). Memoriile uitării. Prin pânza păianjenului se prefiră firele de nisip din clepsidră, se-nvolbură penele Păsării Paradis, mâinile prind rădăcini, ochii cuvintelor ies din ramele subţiri şi se amestecă. O lume ireală bântuită de pânze şi rădăcini, resturi vinovate din carnea cuvintelor.

        Versurile au „aripi de lumină”. În „labirintul ochilor flămânzi” surâde „gloria eternă a morilor de vânt” (O picătură de Baudelaire).

Poetul se vede ”sculptorul din blocul de piatră” modelează cu dalta „O scară până la cer / O mare cu valuri, colţuroase de dimineaţă / Şlefuite în zâmbetul copiilor mei, / O pădure plină cu munţi, / O grotă pictată după Heidegger” (Dalta din piatră). Se întâmplă adeseori ca unealta să se răzvrătească împotriva artistului. De data aceasta, dalta sapă adânc în carnea poetului până încep să curgă cuvintele şi piatra în care s-au transformat.

Se întâmplă în aceste poeme fantaste, ca ochii poetului să rămână lipiţi de secunde, când toamna pătrunde în camera cu zăbrele, prin amintiri (Raid de noapte). Şi-n timp ce acesta cutreieră „via copilăriei”, realitatea pătrunde brusc în închipuire cu un claxonat strident al maşinii poliţiei şi cu flash-uri albastre şi roşii, tulburând peisajul autumnal cu întrebarea stereotipă, dacă s-au consumat băuturi alcoolice.

În lumea lui Teo Cabel se întâmplă fenomene ciudate: un înfer îşi usucă aripa la lumânare, „Biblioteca se aprinde, catapeteasmă!”; literele ard, volumele se învârt ca la o ruletă rusească şi în tot acest vacarm, cineva bate la geam: „o rază de soare” (Vizita). Întreg peisajul este salvat de această blândăî rază care linişteşte totul, ca şi când n-ar fi fost. Aceasta este Arta Poetului.

Bagheta lui magică naşte şi renaşte lumi miraculoase. Nu întotdeauna perfecte. Aşa cum este şi viaţa. Şi vorba lui Teo Cabel: „Ciutura adâncului e plină / Cu semne de întrebare” (O zi).

Un al doilea segment cu versuri se intitulează „Vase comunicante” şi se desfăşoară în aceeaşi tonalitate, destul de austeră, fără efuziuni lirice sau ludice. O poezie de observaţie, analitică, în linia realismului cotidian, dar mai ales, fără trimiteri livreşti la marea literatură universală de care se agaţă marea majoritate a poeţilor.

Universul liric al acestui poet se învârte în jurul cuplului domestic sau al eului, în introspecţii atente şi meticuloase. Imagini de tablou mişcător odihnesc ochiul privitorului contribuind la pacea lui interioară: „Fără ecou, hăul. / Hărţile horoscopului glisează debusolat. / Caişi cu lumină florie, / Timpul se buluceşte în quadraturi, / Noaptea îşi înghite fumul. / Praful de stea din mine, / Presărat în mitocondrii / Ca floarea de in pe alb ul de ie.” (Ce mult te iubesc).

        O poezie care totuşi nu-ţi provoacă tulburări existenţiale, dimpotrivă, îţi conferă o senzaţie de siguranţă şi o stare incipientă de vis, ca atunci când te afli pe muchia dintre somn şi trezie. Atent doar pe jumătate, ascultând cuvintele întoarse-n ecou, care-ţi lovesc blând urechea, desenânsu-ţi pe obraz o urmă de lacrimă tandră.

        Şi cu cât auzi, cu atât ai mai vrea să auzi, aşa precum în copilărie, vocea bunicii te adormea cu poveşti pe care le ştiai pe de rost, dar tot mai voiai să le auzi, când glasul ei blând şi monoton se îngâna cu somnul cel dulce.

        Ceea ce urmează în această poezie e o provocare, e un ţipăt care te trezeşte brusc din reverie, din braţele lui Morfeu, în care tocmai alunecaseşi: „Hai să-l ispitim în copacul lui pe şarpe!Să-l privim în ochi prin oglinda spartă: / Într-unul din inele i se va-ncătuşa rânjetul, / În celălalt, al cununiei, îl vom lăsa să crape.”

        Cuvinte aproape brutale: oglindă spartă, rânjetul, să crape, au darul realităţii. Până şi vraja adusă de şarpe s-a spulberat şi vedem doar pe şaman, privind în ochi şarpele, hipnotizându-l pentru a-l determina să danseze după fluierul lui.

        Ultima parte a poeziei ne proiectează pe verticală, în ambele sensuri, întâi spre înălţime, tinzând să atingă marginea veşniciei (ţelul poetului), apoi în jos, în mâlul zilei. Este condiţia omului care trăieşte pe pământ şi, conform principiului kantian, cu ochii spre „cerul înstelat de deasupra noastră: „Anatomia zborului şi a veşniciei, / Iubirea grea, fulg de pasăre phoenix/  Din mâlul zilei, pepite / În sita dimineţii ivorie” (Ce mult te iubesc). Câteva idei reies din acest ultim catren: făcând anatomia zborului şi a veşniciei, având ca liant iubirea - grea ca un fulg de pasăre renăscută din cenuşă, poetul caută în mâlul cotidian pepite, grăunţe de aur, măsurile de nectar ale Poesiei. Când? Atunci când dimineaţa de ivoriu îşi cerne roua pe floarea de iris. E o poezie foarte frumoasă.

        Foarte mult foloseşte poetul ca mijloace de reprezentare, repetiţia, personificarea, metafora. Ele dau farmec poeziei albe care totuşi are un ritm interior şi o muzicalitate implicită. Câteva metafore: perdeaua aşteptării, paharul nopţii, cascada zorilor, pulpele nopţii, nisipul clipei, o ie de săruturi, eprubeta risipei, canistre de tăcere, poarta gândului, strada clipei, acestea două din urmă fiind locuri comune.

        Tema şarpelui este frecventă. Ca şi tema Raiului şi a ispitei dintâi.  Ca şi tema copacului cu rădăcinile-n cer. Altă temă: cea a cerbului cu ciuta lui, ochiţi de vânător sau de săgeata lui Cupidon.

        Un tablou domestic reiese din poezia Eprubeta risipei. Şi dacă există un dram de ludicitate, acela este înscris în universul casnic, în cuplul ea şi el şi în anumitele semnale şi gesturi ştiute doar de cei doi. A le devoala echivalează cu o violare de domiciliu. E bine să rămână în intimitate pentru că oricum nu provoacă emoţie cititorului străin. În aceeaşi linie se înscrie şi poezia Aniversare.

        Cu mult mai sugestivă şi chiar inefabilă este poezia: „Fără umbrelă”: „Unul / din / sentimentele / mele / de / toamnă / este / ploaia”. Acesta s-ar putea foarte bine înscrie în linia poemelor în spirit nipon, pentru că are doar 17 silabe.

        Un Prometeu cu aripi încercând să ajungă şi să fure soarele alcătuit din cuvinte. Ce imagine grafică încărcată de poezia mitului focului.

        Misterul fierbe împreună cu lumina în alambic. Din retortele zilei şi nopţii se naşte „fiorul estetic” (Eva perechea lui Ev).

        Anumite definiţii poetice: „Orizontul / Doar o eşarfă” (Contemplare); „Bate un clopot, / Un cerşetor intră-n oraş / Ca mânzul asinei”(Duminica) ”Liniştea îşi linge rănile, domnişoară proscrisă” (Puls).

        O personificare a Poeziei se află în: „Întâlnire neaşteptată”: „Poezia a ieşit în stradă. / Cu rochia vaporoasă, de zefir. / Trecea de la un om la altul, în ochi adânci; / Fura zâmbete, vise, / Să le ascundă în ani neaşezaţi / La rând în calendar. / Rochia vaporoasă flutura peste chipuri în valuri. / Alergam să prind clipele, / Atinse de pulpele ei, metafore bronzate, / Multe mi se spărgeau în amintiri, / Începutul versului nu îşi găsea locul / Şi titlul nu avea rădăcini”.

        Impactul cu poezia este surprinzător: „La semafor / M-a atins cu părul mătăsos. / Aşteptam să spună ceva. / Când m-a privit cu ochii aceia, de tău / Cuvinte memorabile, nemuritoare. // Nu a spus nimic, / A trecut mai departe. / Mirosea a mere verzi, urma ei. / Un ritm cu aromă de tei / Se-ndepărta cu paşi de ciută / Oraşul / Se scufunda în orele serii.”

        Sentimentul erotic este prezent pretutindeni în jur, obiecte şi fiinţe tânjesc una după cealaltă, se amuşină, se prelungesc în căutarea perechii, întind mâini nevăzute. E o căutare şi o atingere permanentă, fie şi în gând, de fiinţa sau de materia celuilalt: „Două lumânări, îşi suflă lumina / De la una la alta, / Într-o admiraţie reciprocă, // Două pahare cu vin / Filtrează lumina difuză / Ce le mângâie pe coapse / Şi pe burta grea de arome / Tăinuind buchetul / Miresei. // Ceasul / Riscă aritmii devastatoare / Limba mică tremură peste limba / Care sărută secundele, / Fac saltul de kamikadze în trecut / Apar ţinte mobile în prezent. // Pisica dă din coadă / Cu ochii lipiţi / De umbre, pe perete.” (Tablou de noapte).

        Cea mai frecventă este personificarea Timpului, care ia diferite chipuri şi are multe atribuţiuni: „Timpul s-a obişnuit / Să-l bat ca pe-o minge de baschet / Să-l trimit în coşul unui poem” (Autumnală); „Limbile ceasului / Foarfeci neobosite / Taie strugurii clipelor” (Autumnală);

        Dintr-un  tablou plin cu crengi de cuvinte, zboară păsări negre de sunet. Şi ramele sunt cuvinte dreptunghiulare.

        Ochiul poetului vede cu totul altfel în sine şi împrejur: „În livada cu meri / Noaptea a venit / În rochie de mireasă) (Noapte albă); „Biliardul clipelor / Mecanică osândită, / În buzunar la masa timpului / Noaptea pulsează, rană deschisă” (Puls) ş.a.

        Însuşi titlul volumului este sugestiv: „Labirintul timpului”. Deşi aparent ordonat şi în mod convenţional cronologic, Timpul poate deveni pentru unii oameni, un hăţiş întortocheat, un fel de labirint în care se rătăcesc adeseori şi cu greu mai pot ieşi la lumină, dacă, fireşte, vor găsi firul Ariadnei.

        Poezia îşi găseşte corespondenţe în anumite stări legate de anotimpuri. Poetul ştie cel mai bine acest lucru:  „Când citeşti o poezie / Într-o dimineaţă de iarnă, / Lemnele trosnesc şi / Privirea ţi se pierde în troiene // Când citeşti aceeaşi poezie / Într-o dimineaţă de primăvară / Vârsul ierbii taie aerul reavăn / Privirea înjugă cuvintele şi le mână / Dincolo de graniţa privirii // Vara, dimineaţa, / cu roua în picioare / Arşiţa nopţii sfârâie în umbrela privirii / Căutând curcubeul dintre ochii mei şi ai tăi. // Toamna, laşi poezia să freamăte / Ca o furtună / În urma căreia, pe hârtie / Rămân doar versuri rubinii” (Exerciţiu de citire).

        Deşi ne recomandă acest Exerciţiu de citire, absolut remarcabil, pot da mărturie că fiecare simte poezia în alt fel, în funcţie de apetenţa pentru anotimpuri. Doar atmosfera poate fi propice Poeziei.

        Multe poezii de la sfârşit încearcă timid prozodia în anumite pasteluri, cu o muzicalitate blândă, în tonalităţi calde, armonioase. Rima este oarecum întâmplătoare, dar frumuseţea lor este certă.

        O  menţiune specială pentru poezia „Camere albastre”: „În camere albastre, din casa bătrână, / Păianjenii rotunzi aţipesc sătui. / Scenă de familie, cusută de mână; / Hublou – pălăria atârnată-n cui. // Tăcerea, dă de-a dura ceasul, pe treptele scării. / Voalul îi flutură până sus, la mansardă. / Amintiri canonizate-n mânăstirea uitării / Se aud fremătând, ascunse, încep să ardă. // Iarna, cerul se opreşte la fereastră, / Pe sticla oarbă lasă, glacid autograf. / De mult n-a mai supt tinereţea colastră / Cântece dorm în plapuma groasă de praf. // Ultimul meu pas e căzut lîng-o ladă. / Mâna ta îl trăgea în lumina lumânării. / N-ai vrut să îl vezi, peste oase grămadă, / Ci să-ţi calce podeaua, la ora-nserării.”

Şi cu această frumoasă trecere prin „Labirintul clipei”, Teo Cabel a reuşit să pătrundă în măruntaiele Luminii şi să-i fure strălucirea, ajunsă la noi sub formă de vers admirabil.

                                                              CEZARINA ADAMESCU

                                                              16 Brumărel 2015