atelierul
Tablou cu rădăcini groase
Înfipte în parchet,
Perdeaua în bătaia vântului
Coamă lăptoasă a iepei, cu potcoava pierdută
În iarba înrourată,
Ramurile din tablou se umflă
Ca brațele deltei,
Pe unul trec călăreți cu săbii flămânde,
Pe altul câmpuri cu burta ghiorțăind de speranțe,
La mijloc fum, ceață
În vârf doar blocuri, mall-uri, sedii de bănci
Înclină copacul într-o parte și-n alta,
cutremur.
Soneria țipă
Pictorul deschide buimac ușa
„Nenea îmi dai și mie 50 de bani ?”
Un puștiulică întinde mâna, zâmbește mucalit.
Ia uite la el, se amuză artistul, parcă mi-ar face o favoare.
Îi dă, închide ușa.
Doar sânii țărăncii respiră adânc pacea
Izvorâtă din istoria îmbrăcată decent,
Cu picioarele goale
Cu ía curată, cu busuiocul în păr.
Refugiată în atelierul din mijlocul orașului
Bucuria plânge cu petale violet
Culorile țâșnesc din degetele sale
Doar sânii țărăncii
Respiră adânc
Într-un tablou răzvrătit.
pânza de păianjen
Cărările trecute prin lumină
Se adâncesc în unghiul rupt din
Pânza de păianjen.
Penelul deschide
O poartă în niciunde când pune un punct.
Desenul acesta
Geografie a culorilor cununată de artist,
Liniile virtuale în care se toarnă sculptura
Litera, hămesită de alb,
Își cheamă toate rudele la nuntă
În mintea cititorului.
Tăcerea seamănă versuri albe
Pentru rezonanțe târzii, uneori prea târzii.
Pânza de păianjen are atâtea unghiuri încât cercul
Îi împrumută vârsta
Să alunece de-a lungul axelor.
Incantații.
Nu implicați vulturul!
Aripile lui tot dintr-un unghi de pânză de păianjen
Au învățat zborul,
Țipătul pescărușului peste valurile serii.
Ce tăcere mare sunt poeții!
O tăcere care dă în foc.
melcii
În haina, singurătății lor, ponosită și lucioasă,
Molfăindu-și diminețile cu o bucată de covrig,
Merg cu bolovanii zilelor, nu trecute, ci viitoare, în tălpi,
Condamnați de propria libertate
La rătăcire în timp, ca într-o bucătărie cu oale
Râncede.
Mobila lor universală sacoșa:
Șifonier, bufet și bibliotecă.
Experți în baba oarba
Degeaba îi caută speranța.
Zâmbetul lor un atlas de rătăciri;
Când au ochii mari
Normalul îi înțeapă în lumină.
Printre pleoapele întredeschise
Văd un don Quijote slujit de un înger.
E un declic… foto,
Insula prezent, continentul trecut
Și mâine.
portret
Poetul nu e preșul
Pe care
Călcâiele cuvintelor
Își șterg sensuri nici de ele înțelese.
Poetul resuscitează
Viermii ființei.
Îi învață să facă salturi mortale
În zbor le cresc aripi
Ard pe cerul metaforei
Stele nechezătoare.
Poetul mereu înfometat.
Nici moartea nu-l satură,
Nici cerul, cu spuma lui de aștri,
În cafeaua nopții.
Cine e poetul?
portret II
Bărbatul cu părul cărunt
Învârte un pahar,
Pe jumătate cu vin rubiniu,
Pe jumătate cu miros de bodegă.
Părea că nu se uită la el,
Ci în via unde s-au copt strugurii.
În spatele lui o voce:
Unde-i poetul?
Vorba cade într-un gol fără ecou.
Cum se scrie poezia? Insistă tânărul
Oamenii vorbesc de- ale lor
Bărbatul învârte paharul
Își toarce căruntețea
Pe un fus invizibil.
Bea o gură, privește într-un înainte, doar al său
Ancorat cine știe unde.
Rostește, ca pentru pahar, se coc măceșele.
Liniștea îngheață secunda.
Cum se scrie... se repetă întrebarea
Bătrânul se ridică
Împinge paharul, în loc de salut, la plecare.
Liniștea se așeză în locul său la masă.
Nedumerit tânărul trage aer în piept,
Miroase a tutun, nu a cidru,
Cum se scrie poezia?
calea ferată
Dimineața trec din zona mall-uri,
Fast-food, bănci,
În zona postindustrială, pe un pod.
La stânga, liniile de cale ferată
Se duc,
La dreapta, liniile de cale ferată
Se duc.
Seara trec din zona postindustrială
În zona mall-uri, fast-food, bănci, pe același pod.
La stânga, liniile de cale ferată se duc
La dreapta, liniile de cale ferată se duc.
După un timp
Nu mai am percepția zonelor
Doar calea ferată,
Pe stânga,
Pe dreapta,
Se duce
Seduce.
ce mult te iubesc
Aștept să răsară soarele din umărul tău.
Aștept să văd răsărind din celălalt luna,
Răscumpărându-mă ochilor negri, ca un ban,
Fără ecou, hăul.
Hărțile horoscopului glisează debusolat.
Caiși cu lumină florie,
Timpul se bulucește în quadraturi,
Noaptea își înghite fumul.
Praful de stea din mine,
Presărat în mitocondrii
Ca floarea de in pe albul de ie.
Hai să-l ispitim în copacul lui pe șarpe!
Să-l privim în ochi prin oglinda spartă:
Într-unul din inele i se va încătușa rânjetul,
În celălalt, al cununiei, îl vom lăsa să crape.
Anatomia zborului și a veșniciei.
Iubirea grea, fulg de pasăre phoenix,
Din mâlul zilei, pepite
În sita dimineții ivorie.
fără umbrelă
Unul
din
sentimentele
mele
de
toamnă
este
ploaia.
dulcineea
Nici nu știa aceasta creionul său,
Nărăvașa lance, coif de Don Quijote,
Când căuta înfrigurat castelul,
Rătăcind în cartierul de rulote.
Nici nu știa că vânează, între
Coperte cartonate, morile de vânt,
Alerga pe câmpia paginii,
Ritmul verde, iarba, din visul său tânt.
O, Dulcineea imagine de voal!
Umbră furișată, candid, în lumină.
Sancho Panza, dezertat ca înger,
Caută în plumb aripa de-albină.
camere albastre
În camere albastre, din casa bătrână,
Păianjenii rotunzi ațipesc sătui.
Scenă de familie, cusută de mână;
Hublou, pălăria atârnată-n cui.
Tăcerea, dă de-a dura ceasul, pe treptele scării.
Voalul îi flutură până sus, la mansardă.
Amintiri canonizate-n mânăstirea uitării
Se aud fremătând, ascunse, încep să ardă.
Iarna, cerul se oprește la fereastră,
Pe sticla oarbă lasă glacid autograf.
De mult, n-a mai supt tinerețea colastră,
Cântece dorm, în plapuma groasă de praf.
Ultimul meu pas e căzut lâng-o ladă.
Mâna ta îl trăgea în lumina lumânării.
N-ai vrut să îl vezi, peste oase grămadă,
Ci să-ți calce podeaua, la ora-nserării.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu