Fluture în pustiu - poezie-editura Eikon, 2019

***

Nu toate literele din cuvântul câine latră.

Nopțile, trepte în crama visului

zilele, uși, deschise în erată

pădurea cu potecile ei rătăcite în vreascuri.

Șarpele casei bea din cupa zorilor.

Cuvântul se desprinde din muntele tăcerii

pod de piatră pentru picioarele tale

din tâmplă picură cerneală sărată.

Îmbrățișare, foamea mâinilor după zidire

poezia din ochi nu se recită cu glas tare,

o lași să tremure în aburul de cafea.

Nu toate literele din cuvântul câine latră.

***

Câinele meu de pază la poartă de gând
aleargă din când în când după o halcă din
pulpa iluziei.
Trebuie să-l leg,
De un zîmbet curat, de pânza de păianjen
a copilăriei, de o rugăciune,
De clanța ușii de la casă, de un text...

Scufund textu ׳ în tăcere, îl las acolo
mai multe pătrare de lună.
Îi pun o oglindă, se aburește.
Așez oglinda la locul ei
las textul să-l amușine
câinele de pază de la poarta gândului.

În oglindă începe să se deșire textul
câinele meu de pază
se duce dând din coadă, de parcă ar coborî
din arca lui Noe.

 ***
Spune-le tu, noapte, câtă lumină este în tine
când vorbim amândoi.
Eu despre mine și ai mei
tu despre ale lumii.

Spune-mi tu, noapte,
câtă lumină este în mine
când tăcerea ta foșnește
frunze primăvăratice sub bolți fără lună.

Mi-e sete cumplit.
Prea mulți fluturi la stâlpul electric.
Ce faci noapte?
Te duci să te culci?

Câte litere pe secundă are ploaia?

Afară, mai pui o glugă, o umbrelă

mai intri la un ceai, la o cafea

în mine ce să pun?

Plouă cu imagini,

cu litere

prea repede să lege un cuvânt

mă uit pe geam și văd un pom

înăuntrul meu (cu ce ochi), văd păsări în

zbor

și flori neînflorite, și un modernist

care m-ar certa de ce spun flori

flori, da, flori, din realitate,

dar plouă

nu am cafea să o fac la ibric

o să iau de la automat,

bag o hârtie de un leu, selectez, comand,

aștept

plouă

câte litere pe secundă are ploaia?

De fapt

mă gândeam ce bine ar fi fost

la o cabană la munte

eu și tu

să plouă existențial, treaba ei de ploaie,

nici câte secunde pe literă are nu m-ar

interesa.

26 octombrie

Pasărea serii lopăta aerul

în dreptul foii de calendar, 26 brumărel.

Țipătul ei eliberat simultan cu al meu.

Cineva îmi spunea ceva de bun venit înainte

ca oamenii să mă consemneze în istoria

clipei.

Am venit pe lumea aceasta,

într-o seară când ciobanii împărțiseră oile,

oamenii pregăteau pastrama

scoteau vin de la butoi cu găleata.

În țipătul serii într-un oraș de câmpie

bunicile frământau rugăciuni.

Ofițerul căruia îi atestam certificatul de tată

prin prezență

la apelul de seară

Aștepta un telefon.

Una din urmașele Evei

se umplea de literele mari și pline

ale cuvântului mamă.

Zile de târg

I

Toată lumea aștepta Drăgaica.

Un punct cardinal

alături de Paște, Crăciun și Sfântă Marie.

Dacă nu îți luai teniși chinezești, tricouri,

blugi,

degeaba căscai gura la femeile care

defilau zâmbind pe scena circului

în chiloți și sutien cu sclipici,

nu aveai nici o valoare.

Mustăcioșii bruneți

purtând pălării cu boruri mari

în cămăși vișinii

și pantofi cu cioc

se holbau în transă

pupilele se învârteau ca zarurile

la microfon un pitic făcea invitații speciale

doar pentru anumite persoane: doamnelooor

și domniiilor,

dar intra oricine plătea.

Dacă îți luai teniși chinezești și blugi

Se uitau fetele altfel.

II

Zilele acelea flutură

timpul perdea

ieșită pe fereastra prezentului

pașii care mă duc de fapt se întorc

pe podul Drăgăicii

de unde se vedeau lanțurile mari.

Podul, mulțime de oameni

vorbind tare in vino veritas

ținând de mână copii ce sunau în trompete

mici

roșii, albastre,

băteau de podul palmei mingi învelite

în hârtie creponată umplute cu rumeguș

atârnate de un elastic.

Venea din senin un nor,

descărca cisterne de apă;

curcubeul curgea mereu ultimul.

Oamenii râdeau uzi leoarcă

se uscau hainele pe ei

de bucurie, de tinerețe, de bătrânețe.

Fumul de atunci era înecăcios,

fumul de azi amar

maturitatea apăsătoare

zgomot de sticle sparte.

Mingea plină de rumeguș când se tocea

hârtia se spărgea

bunica mătura de prin casă și din curte.

Pașii mei de atunci

cu bucuria copilăriei

hotar al nerătăcirii

al regăsirii

în bătaia perdelei trecutului

în fereastra lui azi.

Când te duci la Drăgaică neapărat

să mănânci o gogoașă.

Fluture în pustiu

Nu știe dacă a întinerit

cu rădăcini în cărțile sale

sau ale altora.

Suflă vînt de toamnă în tâmpla lui

fluturele s-a întors în pupă cu dor de

crisalidă.

Poartă între lumi

nicidecum podium.

A ridicat

cu mândrie ochii spre cer

l-a țintuit cu mânia sa

dar aceasta a căzut bolovan

într-un pustiu.

Pustiul care urmează după punct

pe pagina albă

pustiu în care bolovanul

poate deveni floare.

Poezie Abandonată

Toată ziua m-am gândit la o poezie

am lăsat cuvintele să zboare, unele se

ciocneau de pereți invizibili,

altele alături de croncănitul ciorilor

tăvăleau cu aripile lor aerul fierbinte al

amiezii

de gustar.

Vântul, toropit, cădea de pe o ramură pe alta

de la un copac la altul și nu

se hotăra unde să își atârne hamacul.

Când am început să scriu cuvintele năvăleau

cu aripile lor

de senzații și impresii

dar nu aveau apă.

Nu mai scriu nicio poezie

le păstrez aici, un nod în gât

aștept să alunece în răceala înserării.

nu mai scriu nicio poezie azi.

Hibernală

Te apropii de tâmplele mele

haină rece, strălucitoare

alb adânc de cărări neumblate.

Adolescenți,

îți frământam bulgării

până ne frigeau mâinile

ne băteam într-un desfrâu al inocenței

ni se făceau degetele bețe de tobă

pale ca lumînările

până năvălea sângele în ritm de bolero.

Fetelor le înfloreau trandafiri în obraji

și noi

îi pupam să nu înghețe

protejați de cărările nevinovate din albul

adânc.

Zâmbetele noastre făceau pârtie.

Parcul de mașini

În vremuri bune

lucesc în lumina zilei și în misterul nopții

sunt lustruite

respectate

gheparzi gata de mușcat nesățios

fiecare clipă viitoare

se aprind ca îndrăgostitele nu văd și nu aud

strunite de Fredd și Barney/ nu cu picioarele,

ci cu mintea

aduse de pe tot continentul

schnauzeri adormiți cu bărbi și mustăți albe

de sticlă

într-o noapte de sticlă în care totul trosnește

se sparge la cheremul vântului

și gândurile sunt de sticlă

și sticla este apă chioară.

Noapte de sticlă

copaci de sticlă

mașini/ schnauzeri adormiți

pași pârâind noaptea de sticlă

sticlă însăși nu se mai suportă gemând

doar lătratul

un ciocan se joacă în noapte

că o minge de baschet

care nu caută coșul, ci jucătorii.

***

Poetul a ieșit să citească

audiența nu este dumirită,

o mitralieră, o tâșnitoare?

Hei poete!

scuipi textul ca pe semințe?

cuvintele tale gheață carbonică

topesc momentul.

Va veni o vreme

când oamenii vor avea soarele doar într-un

vers

închis ca o murătură?

Citește poezia mai rar!