marți, 16 iunie 2020

Revista „Leviathan” nr 2-2020 - Jurnal din starea de urgență - Teo Cabel-







Teo Cabel- Jurnal din starea de urgență

Din vaporul dimineții coboară ziua ca după potop
autobuze buburuze și furnici
stradă goală,
poți să pictezi un tablou,
copaci, asfalt și un semn de întrebare
păsările au intrat în carantină?
liniște, unde sunt trecătorii?
se vede doar singularul, picurat
armata o să fie vitamina c pentru poliție
verific dacă drumul este în regulă
da, pot să plec
drumul meu este o foaie de hârtie
de la până la cu semnătură
am hârtie și exist.

                             ***
Toată noaptea am împins întunericul din ochi
mi-am făcut drum prin lumina adormită
fără să înțeleg ce vrea să spună vântul,
ori el este autist ori eu
niciun om pe stradă
eu
dincoace de poartă
împing întunericul cu privirea
ce-i întunericul?
o foaie nescrisă?
condamnat la propria libertate
voi citi în curând
cum dimineața încă rescrie lumea în ochii mei
deja răsare iar drumul spre tine, spre voi
vin sigur, am și adeverință de liberă trecere
prin starea asta de urgență.

                            ***
Ocrotitor până la iluzie
dincolo de ea
în crepuscul
orizontul
aripă de cer

Primăvara
altă pasăre
își fâlfâie penajul peste țipătul rece al tăcerii
străzi goale
parcuri goale
râsete de copii închise între pereți
comori de păzit.

Noi doi rădăcini de copac
îi așteptăm pe ei tulpina
să ridice brațele
să se umple de soare
să curgă razele până la noi.

Și uite așa
aripă de cer
ocrotitor până la iluzie
orizontul.


26.03.2020

miercuri, 3 iunie 2020

Mihaela Roxana Boboc- „Terapia ploii de chihlimbar”- cronică


Mărturisirea ca estetică, apofatic și catafatic
 Mihaela Roxana Boboc, inocență și tumult în poezie. O face cu naturalețe debordantă. Acumulările impuse de realitate induc impresia de criză temporală și de aici necesitatea de a duce ca o furnică mai mult decât este posibil practic, concentrare de sentimente, de senzații. Versurile ei sunt talazuri, pun la încercare simțirea, nu o poți citi cu lejeritate. Deși în alt registru, și în altă vreme, are ceva din verva lui Ilarie Voronca (Vocea), dar substanța mistică este foarte bine încorporată în text, voiculescian.
Vibrația și convingerea pe care le îmbracă în cuvinte te face să te oprești din citit, să te uiți în jurul tău cu sentimentul că ai ratat ceva: trebuie să-l vezi, să-l atingi pe Dumnezeu: genunchii mei iubesc liniștea unei biserici/ zidită înlăuntrul copilăriei-La umbra crucii tale sau în „Cel mai frumos poem de dragoste”.
Ca în vremuri clasice, ignorând forța centrifugă a modernismului, neuzitând de ironia postmodernismului, dar folosindu-se din plin de versul alb, poezia se naște în familie și se revarsă aici. Mama, sursă de energie inepuizabilă în a face față problemelor cotidiene, tatăl tranzitează viața spre altă lume lăsând un gol imposibil de compensat (A venit vremea) și sora, un sprijin apropiat al vârstei. Primul fascicol al volumului se numește Mamă, pune pelerina pe umerii de brumă...
Experimentalismul poetei zvâcnește, propagă tensiuni în scoarța literaturității și în profunzimea ei. Poezia se manifestă ca o tornadă în inimă și se limpezește în minte.
Amintirile sunt eliberate în poetică, nu crează haos, stângăcii; poezia nu este o scăpare de sub control, filtrul auctorial drenează și coordonează estetic pulsiunile: poezia coboară zilnic etajele dintre trup și suflet- Strada viitorului; Iubește și fă ce vrei,/ Chiar și poezie din piatră seacă mai ales-Ochi de marmură), Originalitate-vorbesc cu un poet despre originalitate/ ca despre o găină în cuibarul murdar din piață/.
Sunt versuri care se pot constitui poezii într-un vers:„ aud vraja inversată curgând în plămânii suferinzi ai copilăriei” sau „cerul se vede în asfaltul ploilor mele, iadul e un pas mai jos-Ochiul lui Dumnezeu,”; „Timpul leagă sacul amintirilor la gură-55 aici și 10 dincolo”
Terapia ploii de chihlimbar se numește volumul premiat în cadrul concursului „Eminescu la Oravița” în 2019 și publicat la Clubul Mitteleuropa. Titlul aparent tautologic. Chihlimbarului i se atribuie proprietăți terapeutice, însă, aici trebuie reperat echilibrul, nu este doar o ploaie magică, cu irizări metafizice, ci terapia echilibrului câștigat în urma unor experiențe intense de la o vârstă crudă: „caloriferul e rece și mă încălzesc cu două sticle de doi litri/ una de-a dreapta alta de-a stânga/ sunt aripile mele, glumesc, dar sora nu râde- ea e deja în iadul cu amintiri-Ochiul lui Dumnezeu; copilăria se chircește/ lovită în vintre- Garda jos; „am 12 ani, trupul costeliv și tremur sub plapumă(...) știu că între coastele mele un înger plânge tot mai tare- Frica secundelor”. În multe poezii sunt mai multe planuri. Planuri care trădează obsesia de a valorifica trăirile în viziunea auctorială.
Ipostazele din și despre copilărie: Trag aer în piept și fur iarna de la săniuș/ bulgării se rostogolesc la picioare și ninge înte noi, părinte, ninge opac în lumea copilei cu ochi negri/ culorile au gust de sare și lumina sare în brațe-Garda jos; Merele din camera bunicului miros a veșnicie/(...) fotografiile vechi miruiesc copilăria cu ulițele ei grăbite- Vălenii de munte; anii ca o nucă seacă în timpanul copilăriei-Cel mai frumos poem de dragoste; Sunt copilul care are nevoie de o îmbrățișare-A venit vremea; privesc radiografia unei generații care se minte/ adormind cu degetul în gură legănați de luna ca o mamă/ flămândă-Ploaia unei generații; cine am fost înainte ca luminile să-mi umple străzile/ ninge peste copilărie și durerile se îmbracă într-un altfel de doliu/ albe rânduri și foile veline uitate în sertar- Nasturii omului de zăpadă; copilărie, cum te sorb din cupa împărtășaniei-Iureș;
Ipostazele iubirii: „Poate că iubirea e despre ceea ce nu se întâmplă/ despre durerea luată pe umeri și niciodată împărțită- Poate că iubirea e despre ceea ce nu se întâmplă; Iubirea e atunci când săruți fruntea rece a părintelui tău/ și Dumnezeu tresare pe buzele tale-Iubirea e atunci când săruți podul palmei; O utopie să scrii despre iubire/ să o strigi pe nume crezând că cineva îți va deschide nopțile- Cel mai frumos poem de dragoste; mama lovește în propriul suflet până iese apă și sînge-Mușcă lumina.
Durerea ca element indispensabil și, foarte trist, intercalarea ei în zilele copilăriei. O maturizare forțață ce face ca experiența unui copil să concureze drama adultului.
În multe poezii este prezentă impresia unei lupte între dicteu și construcția rațională.
Gnomism măsutat cu picurătorul. Voluptate a mânuirii cuvintelor. Tot ce a fost trăit a fost iertat, s-a reasamblat în poezie. Tonifiantă este culoarea, culoarea vie, nu griul depresiei.
În partea a doua a cărții Spre duminica lăuntrică de reținut: Cum aș putea să flămânzesc?-mă hrănești cu lumina din piept de parcă e scris în cer/ fiecare poem –rugăciune/(...)rosteam îmbrățișări peste singurătate și goliciunea se/ învelea în placenta anotimpului/(...) îmi așez în sertarul minții manuscrise(...); Îmbrățișare cu miros de heruvimi-am iubit legănatul trenurilor și gândurile întinzându-se ca o/ pisică leneșă în paginile cărții; 03 iulie- psaltica din Abia acum te scriu cu adevărat-Din florar în cireșar/ treizeci și trei de pași/ pe treptele iubirii răstignite/ cu palmele întinse/sunetul cuielor zdrobind pământul de sub unghii(...) abia acum văd cerul deschis/ și sângele prefăcut în cerneală; Inexprimabilă-Nu dorm. Azi am aflat că sunt frumoasă. Inexprimabilă, inoperabilă, femeia cu două inimi,/ una în cer alta aici; Din om, înger... În memoria Andreei BratuPoezia e un loc prea strimt uneori/ pentru inima unui copil/ viața se culcă în palmele veșniciei; Gurile care sărută și lasă-Îmi spui să scriu când tu ești poezia care mă neagă/ poezia care rătăcește drumul spre casă/ sunt aici,/ la intersecția dintre cuvânt și culoare,/.
La Mihaela Roxana Boboc mărturisirea este echilibru în balanța apofatic-catafatic. Dumnezeu nu e o piatră unde-ți reazemi gândurile- Înainte să pleci în lume.
Tăceți odată! Să aud cum poezia izvorăște!-Râul din munte. Imperativ acest ton, în zgomotul lumii trebuie și liniște. Când poetul găsește liniștea, împărtășește și celorlalți din sensibilitatea sa, nu le arată drumul. Nu poți merge pe drumul poetului, poți să mergi cu el prin pasul cuvântului. Mirul și smirna purifică materia. Sunt prezente în poezia volumului fără epatare, alunecare în derizoriu, în patetic. Sensibilul, tangibilul/intangibilul, contradicția, întrebările ca un pod peste hăul zilei sunt ramuri ale frumosului descoperit în urma lecturii acestei cărți dedicată mamei și prefațată de scriitorul Marin Ifrim.
                                                                                                                                               Teo Cabel


Publicat în revista „Arte” nr 4,5,6 2020

marți, 21 mai 2019

vineri, 22 martie 2019

Au trecut șapte zile- Teo Cabel


La sicriul lui Marin
mi-a căzut un bolovan peste cuvinte și
a început să le scufunde;
nu știam că se pot duce atât
se zbăteau ca înecatele se-mprăștiau
în litere/ se amestecau
se uitau unele la altele se tot întrebau
dacă s-au cunoscut vreodată și
se tot duceau, se tot duceau


amintirile au început să se adune
se ridicau una pe alta
scară
și cuvintele s-au prins de ea
-se mai rupea câte o treaptă-
veneau altele se sudau
o zi, o noapte încă o zi
au revenit în sinea lor
exact când preotul zicea
Veșnica lui... citire

miercuri, 6 martie 2019

Războiul sexelor-Andrei Ramona Ioana- impresii de lectură Teo Cabel


La primul contact cu volumul am avut o ezitare. Orice carte când o iei în mână îți face o impresie. Aceasta are coperte roz, numele autorului nu este scris pe ea, dar scrie sus by me, whit love, mai jos titlul, Războiul sexelor, apoi așa ca o poartă de scăpare, rațională, scrie „Dialoguri absurde” și Editura... Zven. Între tiltu și cum spuneam poarta rațională de scăpare sunt două mâini una masculină și una feminină, care se întîlnesc pentru un acord, o înțelegere, o împăcare, un salut. Cartea este semnată, aflăm din caseta tehnică de Andrei Ramona Ioana.
Titlul m-a dus imediat cu gândul  la o telenovelă din anii 90', nu varianta românească din 2007, parcă. Nu cred în aceste sintagme cu influență psihologică, ce declanșează în fiecare stări si sentimente diferite: războiul sexelor, lupta dintre generații.
Din când în când. în fiecare epocă trebuie să fie o asemenea idee care se transformă repede în clișeu. Asta cu războiul sexelor ține doar de o viziune personală a fiecăruia, care se poate considera ca făcând parte din turmă sau căutând singur să se lămurească și aici cu succes sau fără, depinde. Lansată ca teorie de către unii specialiști nu îmi înspiră încredere. Se poate bate câmpii foarte mult  pe subiect.
Eu cred că nu doar o dată a fost deschisă cutia Pandorei în decursul istoriei omenirii, ci de mai multe ori. Războiul sexelor este tot o cutie a Pandorei.
Autoarea ne ia tare de la început, bărbătește, dar ne avertizează că femeile „pot fi muuuuult mai perverse decât bărbații... eu una pot! Dar nu în sensul primitiv al cuvântului. Că asta nu-i pentru oricine.  Aha! Nu e pentru oricine a fi într-un anumit fel. Normal.
Cartea pare o combinație interactivă la prima cititre. Un Dr. Love care ia la bani mărunți într-o cazuistică plină de generalități, ca  horoscopul, tipurile de femeie și de bărbat, și autorea. Un pic mucalit,  volumul poate fi interpretat și ca  o pânza  de păianjen... pentru cine pică în ea.
Nu este un tratat despre sexologie, ci despre om. Este mărturisirea unui om sătul de clișee, de tipare înțelese greșit, de incultură, de imaturitate, de superficialitate, de prostie, de exagerări. Este un strigăt  pentru echilibru a ființei umane. Stilul este franc, colcovial, deschis, fără pseudo-perdele, poate o doză mai mare de estrogen pe ici pe colo.
Întotdeauna am crezut că înainte de a te bate cu ideologia sexistă în piept, bărbat sau femeie ești om. Omul are slăbiciuni, afecte, manifestate individual.
Deși se vorbește de sexe și sex este vorba despre echilibru. Cu toate că în patos e greu să ții frâiele și asta nu-i pentru oricine ca să o citez pe autoare.
Volumul are substanță literară prin stilul confesiv. Autoarea este o curajoasă dacă a scris aceasta carte.  Literal pare un labirint  în care te paște depresia sau exaltarea, dar  cititnd printre rânduri, omul care scrie este o sensibilă, echilibrată, atât cât poate, cu greșelile sale, pe care le-a conștientizat, și pe care nu ni le-a spus nouă chiar pe toate în această spovedanie. Și nu îi faceți propuneri pe facebook, citiți cartea să vedeți cum va reacționa. Lansare va fi pe 14 Martie anul curent la ora 16. 30 la Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”.
                                                                                                                                                Teo Cabel