TEO CABEL,
TREPTE
-O inimă pentru o Cetate.
Cronica unei fraternități literare-
Stau uneori și
mă gândesc, cu o melancolie activă, la soarta acestor geografii secrete ale
literaturii române, la acele focare de cultură din ceea ce, cu o superioară și
nedreaptă lejeritate, unii numesc „provincie”. Asemenea unor râuri carstice,
ele pulsează adesea nevăzute de ochiul metropolitan, dar hrănesc cu o
vitalitate splendidă solul spiritual al națiunii, irigând cu seva lor
rădăcinile adânci ale limbii și ale conștiinței noastre. Și, din când în când,
un cronicar pasionat, un martor de vocație, un om cu sufletul deschis și cu
memoria ascuțită, coboară în aceste adâncuri și aduce la lumină, pentru noi
toți, o hartă a acestor energii subterane, o dovadă incontestabilă că
literatura trăiește și respiră cu aceeași intensitate și la Buzău, și la Râmnicu
Sărat, ca în marile centre universitare. Un astfel de demers, de o generozitate
copleșitoare, este și cartea de față, TREPTE a lui Teo CABEL, ( (Editura
Editgraph, Buzău, 2016, 124 p.) un volum
care nu e doar o culegere de articole, ci un act de credință și de iubire față
de o întreagă comunitate.
Ca o
confirmare a acestei geografii afective în care toți suntem, într-un fel sau
altul, interconectați, am trăit, citind cartea, bucuria rară și paradoxală de a
mă descoperi personaj într-un text pe care mă pregăteam să-l analizez.
Mărturisesc, și o fac fără umbra vreunei cochetării critice, ci cu bucuria
sinceră a cititorului care se simte, dintr-o dată, parte a poveștii, că am
zâmbit cu o complice încântare citind despre un anume Titi Damian, descris, la
o lansare a remarcabilului Ion Roșioru, drept „un pom bătrân, viguros, care
și-a scuturat roadele erudiției”. Această buclă stranie, oximoronică, în care
criticul devine obiect al cronicii pe care o critică, această inserție
hermeneutică neașteptată nu face decât să îmi confirme, și încă pe bune, esența
fundamentală a cărții: ea nu este o simplă colecție de articole, ci un document
uman, o probă de viață trăită în comuniune, o veritabilă cronică a
solidarității literare, un jurnal de bord al unei familii spirituale.
Căci, să
ne-nțelegem de la bun început și să așezăm lucrurile în matca lor firească:
TREPTE nu este un volum de publicistică
în sensul rece, jurnalistic al termenului. Nicidecum. A-l considera astfel ar
însemna a-i ignora cu desăvârșire căldura umană, implicarea afectivă și, mai
ales, miza sa recuperatoare. Avem în față o întreprindere monumentală, aproape
sisyfică, în ambiția ei de a salva de la uitare, de la amnezia programată a
cotidianului, tot acel zumzet viu, acea energie creatoare, acea fraternitate
culturală care a animat, pentru câțiva ani, arealul geografic buzoian. Teo
CABEL nu se poziționează aici ca un analist distant, ci ca un cronicar-arhivar,
ca un martor de profesie și de suflet, un notar al clipei vii care, cu o
acribie afectuoasă și o răbdare de benedictin laic, își asumă misiunea
demiurgică de a construi o veritabilă arcă menită să poarte peste apele
nepăsătoare ale timpului nu doar numele unor cărți, ci și șoaptele din culise,
tracul debutanților, polemicile iscate la o cafea, strângerile de mână, vocile
care tremură la microfon și, mai presus de toate, sentimentul inestimabil al
apartenenței la o „cetate literară”.
Și ce lume
prodigioasă, ce panopticon sentimental este salvat în acest teanc de pagini
mustind a litere! Prin fața ochilor ni se perindă, într-un dans amețitor, așa
cum splendid notează prefața, o întreagă cartografie a vieții literare, un
calendar al sufletului colectiv. Teo CABEL, cu minuția unui entomolog
îndrăgostit de insectarul său, ne poartă printr-o succesiune amețitoare de
evenimente, fiecare cu pulsul și culoarea sa proprie. Asistăm, de pildă, la
lansări de carte care devin adevărate ritualuri de primire în cetate, sărbători
unde se celebrează tomurile lui Dumitru Dănăilă, Ion Topolog, Valeria Manta
Tăicuțu sau Trandafir Sâmpetru. Mergem apoi la comemorări pioase, unde
prezentul își pleacă fruntea în fața memoriei sacre a înaintașilor, fie că e vorba
de canonul absolut – Eminescu –, fie de figurile tutelare locale, precum
Constantin Petcu. Suntem invitați la gale de premii și festivaluri („Titel
Constantinescu”, „Primăvara Poeților”) care validează valoarea și încurajează
tinerele talente, și la ședințe de cenaclu („Al. Sihleanu”, „AntePortas”) unde
cuvântul este disecat cu o pasiune aproape chirurgicală. Este o demonstrație de
forță a ideii că literatura trăiește, respiră și se hrănește din asemenea
întâlniri concrete, din carnea vie a comunității.
Un loc cu
totul special în această cartografie îl ocupă evenimentele-pelerinaj, acele
momente în care literatura se întoarce la izvorul său geografic și spiritual.
Cum să nu te impresioneze, de pildă, descrierea acelei urcări aproape mistice,
pe un drum de bolovani, anevoios și plin de primejdii, la Muscel, la
Cărămănești, pentru a lansa o carte chiar în locul unde s-a zămislit? Acest act
nu mai este o simplă lansare, ci devine o dovadă de fidelitate ultimă față de
spiritul locului, o închidere a cercului sacru între autor, operă și pământul
care a hrănit-o. Teo CABEL surprinde cu o remarcabilă sensibilitate acest
amestec de disconfort fizic și exaltare spirituală, arătându-ne că, pentru
oamenii cu adevărat pasionați de cultură, niciun drum nu este prea greu atunci
când duce spre o sărbătoare a spiritului. Aceste pagini transformă o simplă
cronică într-un reportaj de o rară căldură umană, dovedind că literatura nu se
face doar în saloane confortabile, ci și în cămine culturale din vârf de munte,
în mijlocul oamenilor care sunt, de fapt, personajele ei.
O istorie,
firește, este făcută de oameni, iar cartea lui Teo CABEL este, înainte de
toate, o galerie de portrete vii, o celebrare a personalităților care au animat
această scenă. Avem, în primul rând, pilonii acestei cetăți. Îl vedem,
omniprezent și vital, pe poetul Marin Ifrim, axul moral și logistic al breslei,
amfitrionul și moderatorul prin excelență, „reperul moral” care știe să adune
energiile și să le canalizeze constructiv, omul care pare a fi prezentat și
încurajat pe toată lumea. El este liantul, fermentul care face ca aluatul
comunității să crească. De cealaltă parte a axei, la Râmnic, se profilează
Constantin Marafet, motorul neobosit, editorul-catalizator, omul-instituție
care creează punți și înfruntă inerția, dar care, într-un moment de luciditate
amară, pune și degetul pe rană, vorbind despre fragilitatea recunoștinței, ca
într-o parabolă modernă a celor zece leproși, dintre care doar unul se întoarce
să mulțumească. El este constructorul, cel care aduce materialele și ridică
zidurile.
În jurul
acestor figuri centrale, gravitează un întreg univers de creatori, o
constelație de talente pe care Teo CABEL le schițează cu tușe precise și pline
de afecțiune. Îl regăsim pe Tudor Cicu, floretistul ideilor, cu atingerile sale
critice precise, un spirit polemic necesar oricărei mișcări intelectuale vii;
pe Dumitru Dănăilă, romancierul tenace și discret; pe Stan Brebenel, avocatul
neobosit al criticii nepărtinitoare; pe Nicolae Pogonaru, „profesorul cu chipul
decupat, parcă, din cărțile de elită ale culturii elene”, și o întreagă pleiadă
de prozatori, poeți și eseiști – Ion Roșioru, Elena Radu, Cornel Diaconu,
Laurențiu Belizan, Valeria Manta Tăicuțu și atâția alții – fiecare aducându-și
contribuția la acest polifonism cultural. Citind aceste pagini, ai sentimentul
că participi la o șuetă literară de mari proporții, la o formă de Sburător
provincial, unde fiecare voce contează și contribuie la armonia generală. Este
o lecție despre cum se poate construi o mișcare literară autentică, bazată pe
respect reciproc și pe o admirație sinceră.
Dar forța
acestei scene locale este validată și potențată, cum era și firesc, de apariția
unor figuri de anvergură națională, patriarhi ai literaturii care coboară în
arenă nu cu aroganța centrelor, ci cu generozitatea prieteniei și cu bucuria de
a descoperi un focar de cultură vibrant. Teo CABEL surprinde cu exactitate
importanța acestor vizite, care funcționează ca o legitimare și o încurajare.
Îl vedem pe un D.R. Popescu subtil și acid, pe un George Astaloș cu biografia
sa fabuloasă, debordând de o sete de comunicare cât un ocean, pe o Ioana
Crăciunescu aducând cu ea farmecul scenei și al poeziei mari. Prezența lor la
Râmnicu Sărat sau la Buzău nu este un simplu eveniment monden, ci o
recunoaștere a faptului că valoarea nu are domiciliu obligatoriu, că spiritul
creator poate înflori oriunde există pământ fertil și oameni care să-l cultive.
Aceste întâlniri sunt punți esențiale între diversele geografii ale literaturii
noastre, spărgând orice complex al provincialismului.
Momentul de
maximă intensitate ideologică a cărții este atins, fără îndoială, odată cu
prezența scriitorilor basarabeni, și în special a lui Nicolae Dabija. Aici,
cronica literară transcende limitele genului și devine o pagină de istorie vie,
o mărturie a unei răni încă deschise. Când Dabija rostește acele cuvinte
memorabile, de o gravitate cutremurătoare: „Noi, românii, suntem în criză
identitară, nu economică,” întreaga sală, și odată cu ea și cititorul, înțelege
că mizele nu mai sunt doar estetice, ci existențiale. Teo CABEL, prin simpla sa
consemnare fidelă, ne arată cum o întâlnire literară provincială se poate
transforma într-o arenă a marilor dezbateri naționale. Discursul despre „podul
de carte” peste Prut, despre limba română și despre istoria furată capătă, în
contextul acestei cronici, o rezonanță monumentală. Ceea ce putea fi doar un
festival de poezie devine un act de rezistență culturală, o afirmare a unității
de neam și de limbă dincolo de granițele impuse de o istorie nedreaptă. Aceste
pagini sunt, poate, cele mai importante ale volumului, pentru că demonstrează
că literatura nu este un joc gratuit, ci o formă de conștiință și de luptă.
Și, ca în
orice demers critic serios, trebuie să ne oprim la cuvântul-cheie, la titlu, la
acea poartă prin care autorul ne invită în universul său. TREPTE. Oare ce ne
spune această metaforă sobră, dar atât de grăitoare? Ea nu este doar un simplu
nume, ci o matrice stilistică, o cheie de boltă a întregului edificiu. Ea
semnifică, în primul rând, structura însăși a cărții, care se construiește
ascendent, de la evenimente locale, de cenaclu, la festivaluri naționale și la
dezbateri de o gravitate istorică. Dar, mai profund, titlul dezvăluie o dublă
ascensiune. Pe de o parte, este urcușul colectiv al unei comunități, treptele
pe care le urcă împreună scriitorii buzoieni „spre idealul literar-estetic”,
fiecare carte lansată, fiecare premiu obținut fiind un pas înainte pentru
întreaga breaslă. Pe de altă parte, și poate chiar mai emoționant, urmărim
ascensiunea autorului însuși, treptele sale personale, pe care le dezvăluie cu
o modestie dezarmantă.
Această a doua
ascensiune, cea a autorului, este un fir roșu subtil, dar esențial, care
străbate întreaga carte. Teo CABEL nu se prezintă ca o figură consacrată, ci
își construiește autoritatea pas cu pas, în văzul cititorului. Îl vedem mai
întâi ca pe tânărul care își recita timid prima poezie pe scena liceului, apoi
ca pe un cronicar conștiincios, care documentează totul cu sfințenie. Urcă apoi
treapta de președinte de cenaclu, devenind el însuși un organizator și un
liant. Și, în final, atinge cea mai înaltă treaptă, aceea de mentor, de om care
înțelege că datoria sa nu e doar să consemneze, ci și să asigure continuitatea.
Acest moment este surprins magistral în interogația sa plină de gravitate și
speranță: „Mă întrebam în tren, înainte să ajung la Râmnicu Sărat, dacă a
încuraja publicarea unui tânăr... este echivalent cu a planta un copac în
drumul haosului?”
Această
întrebare nu este una retorică; este chintesența unei misiuni împlinite,
punctul în care cronicarul devine, prin actul său de a sprijini, un creator de
viitor. Lansarea celor trei tinere autoare – Anca Lascu, Luiza Elena Ivanof,
Petronela Coman – nu mai este doar un eveniment de consemnat, ci devine dovada
vie că acel „copac” a fost plantat și a prins rădăcini.
Dar poate cea
mai dureroasă și, paradoxal, cea mai înălțătoare treaptă a acestei cărți este
coborârea în infernul personal al suferinței și al pierderii. Mă refer,
desigur, la cronica-elegie dedicată ultimelor zile ale poetului Ion Nicolescu.
Aici, stilul lui Teo CABEL atinge o intensitate și o profunzime ieșite din
comun. Nu mai avem de-a face cu un cronicar, ci cu un prieten care stă la
căpătâiul omului care se stinge. Contrastul este sfâșietor: pe de o parte,
imaginea publică a poetului, „senatorul în amfiteatrul roman”, omul cu o
memorie prodigioasă și un timbru inegalabil, iar pe de altă parte, bolnavul
vulnerabil, cu glasul topit, cerând apă și o „cămăruță”. În aceste pagini, Teo
CABEL reușește să facă un lucru de o rară noblețe: să păstreze demnitatea
omului în fața morții, transformând suferința într-o ultimă lecție de
umanitate. Poemul pe care i-l dedică, încheiat cu versul "Azi nu era
poetul pregătit,/ Fără de veste, să devină ieri", este mai mult decât un
omagiu; este o formă de a învinge moartea prin memorie și prin iubire.
Stilul este,
cum altfel?, un reflex fidel al acestei implicări totale. Este un metisaj
remarcabil, unde reportajul se împletește cu eseul, iar notația factuală se
topește în meditație lirică. Teo CABEL are darul de a încălzi informația, de a
o trece prin filtrul propriei sensibilități. Fraza sa, deși adesea încărcată de
enumerări de nume și evenimente – necesare, de altfel, în acest demers de tip
arhivistic –, nu devine niciodată seacă sau aridă. Ea păstrează mereu o
căldură, o vibrație umană, care vine din bucuria sinceră a participării. După
cum remarcă și Costel Suditu într-una din postfețele care închid circular
volumul, cartea are structura unei „piese de teatru”, cu personaje care intră
și ies din scenă, cu decoruri care se schimbă, dar cu o unitate de ton
conferită de vocea regizorală a autorului. Este un stil care slujește perfect
scopul: nu să impresioneze prin artificii, ci să consemneze cu fidelitate și
afecțiune.
În ultimă
instanță, valoarea inestimabilă a acestei cărți, valoarea ei unică și,
îndrăznesc să spun, incontestabilă, nu stă în pretențiile estetice ale frazei,
ci în gestul ei recuperator și în căldura ei umană. Teo CABEL a ridicat un
monument nu unui singur om, ci unei întregi comunități literare, unei prietenii
culturale, unei epoci de efervescență. A transformat efemerul într-un document
peren și a așezat, pentru posteritate, o mărturie a faptului că literatura, cea
adevărată, nu se naște în turnuri de fildeș, ci din asemenea întâlniri
vibrante, din dialoguri pasionate și din credința nestrămutată în puterea
cuvântului de a ne aduna laolaltă. TREPTE este, în fond, un act de iubire și o
foaie de temperatură sentimentală a unei întregi geografii spirituale, un
argument desăvârșit că, atâta timp cât vor exista astfel de oameni, spiritul nu
va pieri.
Așadar, la
finalul acestei lecturi, sentimentul care rămâne este unul de profundă
recunoștință. Recunoștință pentru acest efort uriaș de a salva o fărâmă de
istorie literară de la uitare, pentru generozitatea de a ne face părtași la o
lume vie și vibrantă, și pentru lecția de optimism pe care ne-o oferă. Într-o
vreme a individualismului exacerbat și a cinismului la modă, o carte despre
prietenie, despre comunitate și despre credința în cultură este mai mult decât
necesară; este un act de sănătate sufletească. Căci marea cultură, prieteni, nu
plutește în eter; ea se zidește, zi de zi, din asemenea fapte mărunte și
esențiale, din asemenea gesturi de credință în om și în cuvântul său. Iar Teo
CABEL, prin aceste TREPTE, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai devotați zidari
ai ei.
T. DAMIAN
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu