marți, 23 februarie 2016

Zăngănit de amintiri și miros de foi proaspăt tipărite - Rîmnicu Sărat-20 Februarie 2015



O plimbare prin orașul copilăriei și al adolescenței

O zi de februarie ca o zi de primăvară. Merg la o lansare de carte la Rîmnicu Sărat. Invitația a venit din partea autorului cu ceva timp în urmă. O sinuzită reactivată mi-ar fi de ajuns ca motiv să stau acasă și să citesc; i-am și comunicat autorului „am sinuzită”. „Ia-o și pe ea” mi-a răspuns și atunci mi-am zis că este bine să mă duc pe principiul „ce nu te omoară te întărește”. Sunt în tren, cunosc acest fragment de rută din liceu. Am făcut naveta Buzău –Rm. Sărat. O domnișoară în fața mea, navighează cu tableta pe Facebook. Are căștile în urechi, din când în când își ia telefonul și tastează repede un mesaj. Aș zimbi. Îi zic  uneori și fetei mele mai mici, „voi dacă sunteți cu căștile mereu în urechi, când mai auziți că vorbește omul cu voi? Nici pericolele nu le sesizați, cu muzica la maxim, în timpane.” Consider aceasta un refuz de a fi atent în jurul tău.
Ajuns în Rîmnic constat că mai am o oră și ceva pînă la evenimentul literar. O iau spre parcul central, îl străbat, apoi pe „Strada mare”(Lalelelor); mă uit la oamenii care trec pe lângă mine, la cum arată orașul. Rar am mai fost, să am timp așa, să merg la pas, pe străzi pe care le străbăteam altădată, alert sau leneș, căutând cu Marcel țigări pe la chioșcuri. Nu mai fumez de mulți ani, nu mai găsesc nicio atracție în așa ceva.
Bună a fost această idee de a bloca centrul orașului circulației mașinilor. Se merge numai pe jos. Nu-mi vine să cred cât de ruginită poate fi firma de tablă de la „Bucuria copiilor”. Nu întâlnesc pe nimeni cunoscut. Și colegii de liceu, greu i-am găsit pe facebook. O iau la stânga si mă îndrept spre Piața Mare. Forfota zilei de sâmbătă este tonică și mă binedispune. Mă leagă de acest oraș multe amintiri, mulți ani, de amintiri, pe care însă nu-i voi lăsa să năvălească acum. Doar una, statul la cozi, ore întregi, pentru o pungă sau două de oase sau carne de vită, cu mazăre, vine nechemată.
Opresc și iau o plăcintă. Mmm! Buzăul are covrigi buni, și asta dacă se păstrează tradiția, dar în ultima vreme se vând covrigi pe bandă, alt gust, altă compoziție, în Râmnic însă constat că plăcintele sunt așa cum le știam. Foarte bune!
Mă îndrept spre Casa de Cultură „Florica Cristoforeanu” unde va avea loc evenimentul. Nu am mai vorbit cu nimeni de la Buzău. Sigur, domnul Cicu o să vină cu mașina încărcată. Ezit câteva secunde... mai am timp să beau o cafea. Nu intru, în localul din colț, traversez si merg mai departe pe lângă clădirea mare și impunătoare, înainte era doar Casa de Cultură ( am auzit de la cineva bătrîn că ar fi făcută din piatra de la mausoleul de la Racovițeni). Merg pe Amurgului, parcă, spre fosta scoală generală numărul unu. Acum are gard de zid, înalt. Îmi vine în minte ca primă amintire ziua de 24 ianuarie; se ieșea în curtea școlii și toți cu mic cu mare dansam și cântam „Hora unirii”. Școala generală am început-o la Buzău, dar pe tata l-a muta cu serviciul la o unitate militară din Râmnic, 1258. După primul trimestru  în clasa întâi m-au mutat și pe mine. Greu test de adaptare am avut, un adevărat soc!
De la curtea bunicii, fără restricții, înconjurat de cunoscuți, într-un oraș străin, cu cheia de gât; urât sentiment. Ce mai pierdeam cheile și așteptam pe afară.


O lansare de carte în loc de paracetamol - ZĂNGĂNELE- Sorin CĂLIN

De la Școala Generală nr.1 o iau la stânga, pe Ștefan cel Mare, încă o dată la stânga și mă îndrept spre ținta călătoriei mele la Rîmnic. Afară chiar autorul, Sorin Călin. Ne salutăm și mă întreabă când am venit. Îi explic că am dat o raită prin oraș să așez vechi amintiri.
Constat că sunt printre primii. Îl salut pe domnul Ghinea Vasile. Sorin spune că se duce să i-a cărțile, de la editor, Marfet. Mă duc să-l ajut. Îl salut pe domnul editor  Constantin Marafet, iau un pachet de cărți și îl duc spre... cititori.
Începe să vină lumea la evenimetul literar. Mă asez pe rândul doi.
Pe rând vin, doamna Tăicuțu Valeria, redactorul șef al revistei „Spații culturale” , doamna Mioara Bahna,critic, Valeria Popa, doamna Violeta Vîlcu, directoarea Centrului Cultural, gazda; Genovel Frățilă, Viorel Dodan, Dan Manciulea, Dumitru Hangu...
Da, la venire Sorin mi l-a prezentat pe Marius Cernea, mecena cărții sale Zăngănele. Așa se numește volumul care urmează să fie lansat: Zăngănele. Pentru această carte am venit. Pentru  a fi alături de autor. Sorin Călin nu a apărut de nicăieri, a fost prezent, dar s-a manifestat târziu, ca un copil care vorbește greu și pe urmă îi întrece pe ceilalți.  Această prezență conștientă este izvorul său de unde își umple călimara cu idei. De fapt nu sunt idei este atitudine. Este vorba despre curajul de a spune lucrurilor pe nume, fără ocolișuri fariseice,  cu teama de a nu supăra pe unul sau pe altul. A spune adevărul doare, mai ales pe cei prefăcuți, pe cei care mimează adevăruri. Rândurile cărții sale plutesc pe sentimntul puternic de dragoste de viață și de oameni. Da, când iubești oamenii cu adevărat le mai spui și adevăruri. Unii îți întorc spatele, din prieteni îți devin dușmani, alții se bucură pentru că și ei sunt la fel, dar nu au curajul afirmației, văzând atâtea nisipuri mișcătoare în jurul lor. Citind cartea găsești nonșalanță, nu obrăznicie, sinceritate, nu paravane de a ataca diferite  persoane. Firescul de a fi normal, acest fapt dă valoare cărții, mărturisirii. Articolele postate în  „Ziarul de Râmnic”, doar on –line, sunt în afară de observații, constatări, concluzii, mărturisiri. Ale unui suflet contemporan pentru care ceea ce este în jurul său contează. Maturitatea autorului îl face pe acesta puternic, lucid; subiectiv? Normal, dar subiectivismul său are mult bun simț, faptic, nu vorbe. Amprenta originalității este subiectivă. Acesta este omul pentru care am venit. Revelația mea, alături de Elena Luiza Ivanof, Petronela Coman și Anca Lascu, la concursul de manuscrise organizat de Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” în colaborare cu Editura Rafet, în 2015.
Cu Muzicanții din Râmnic autorul poate deranjează simandicoșii scolastici, prețioșii care nu știu că și realitatea văzută de alții este valoraosă pentru că mărește cercul viziunii generale, prin contribuția lor.
Moderatorul evenimentului, Constantin Marafet, a început prin comemorarea scriitorului Titel Constantinescu, a cărui zi de naștere, s-a consumat acum mulți ani, într-un 17 februarie  1927. Râmnicenii l-au evocat cu emoție, cei care l-au cunoscut: Matincă Costea, un doctor, nu a fost prezentat, și însuși moderatorul.
Deci, un scriitor (http://www.crispedia.ro/Titel_Constantinescu) mai există ca energie emulativă nu doar prin ce a scris, ci și prin evocările celor care l-au cunoscut și vorbesc despre el public.
Au vorbit despre cartea lui Sorin, profesorul Liviu Nicolae; Dumitru Hangu și-a laminat discursul în epigrame. Scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu a început cu o mărturisire, de multe ori s-a înșelat în privința oamenilor pe care i-a acceptat în imediata sa apropiere și pe care i-a sprijinit, dar nu s-a înșelat niciodată la recunoterea unui talent literar, Sorin Călin, de față.
Valeria Popa și Aneta Pioară au mai vorbit despre carte. Au povestit cum a început proiectul lor și cum s-au adunat într-un volum articolele Marius Cernea și Sorin Călin. Interesant acest proiect„Ziarul de râmnic”. 
Momentele muzicale au foat susținute de Dan Manciulea și, la sfârșit, de o fată cu voce extraordinară, cu aplomb și talent; i-am uitat numele, dar se va auzi de ea.
Momentele au fost imortalizate de Bentea Ana Maria și Mirela Suflea. 
A fost o lansare frumoasă. Nu am vrut sa spun vorbe goale, pentru că am avut cartea în mână abia atunci. Este ușor să perorezi pe  o idee fără să citești cartea. 
Sorin Călin a ajuns la o maturitate bine înrădăcinată. Muzica și literatura îi sunt două atuuri existențiale foarte valoroase. Da, este scriitor până în măduva oaselor, cum spunea doamna Tăicuțu, și nu are nevoie de aporbarea prietenilor sau a criticilor. Am un sentiment aparte pentru că am fost invitat și  pentru că am fost prezent.
Mulțumesc Sorin Călin! Zăngănelele tale au pentru unii o funcție fatică, puțin sau mai mult incomodă. Dar sunt un reper real pentru cei care nu vor să se facă că nu văd și nu aud ce se întămplâ în jurul lor.
Teo Cabel

Poze: Mirela Suflea.





Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu