Cronici la volumul „Tablouri fără semnătură”
Teo Cabel: face parte din categoria poeţilor
care ţin cu dinadins să copieze şi să sculpteze natura prin prisma ochiului
scrutător spre „interiorul sufletesc” al materiei cu care lucrează, dar nu o
fac din dorinţa de a evada cu „frumuseţea” acesteia, în lumea înconjurătoare,
ci o fac, temându-se că a se îndepărta cât de puţin de „mirajul” ei, ar însemna
îndepărtarea de raţiune şi propria lor credinţă. Mi-a căzut în mâini primul său
volum, intitulat „Tablouri fără semnătură”, apărut în 2010 şi, printre ferestrele
cu care „cerul priveşte” în casa sa, la început (oarecum) şovăitor şi timid
(„te simt/şi nu ştiu unde/să arăt cu mâna”), se va vedea spre finalul
volumului, un poet care nu abstractizează, nu filozofează, nu extrage sensurile
spre a le angrena în jocul de idei al poemelor, dar, care are o euforie
„rece-exaltată” (mereu în antiteză) în faţa lor. Un poet care uită de temniţa
cuvintelor şi păşeşte sigur în lumea poeziei, pe drumul său. Cu poemul „Aceeaşi
lumină”, părea că astfel de versuri („Sunt nopţi, când un păienjeniş uriaş/Îşi
face pânză de la lună la pământ/O pânză-harpă,/Al cărui cântec îl aud doar
poeţii”), vor defini în cartea sa un poet nocturn cu aplecare spre orizonturi
nostalgice. El refuză ticurile curente şi ce e mai ciudat, nu-şi confecţionează
din amintiri un univers ostentativ propriu, ci doar anumite fragmente-cioburi
desprinse din Oglinda Timpului, pentru a ni le reda sub forma unor „tablouri
fără semnătură”, unde „orice sunet aici e un cântec” (Exerciţiu). Pentru Teo Cabel, titlurile poemelor ţin de logica
textului şi anecdotica din contextul poemului (vezi: Aparenţe; În căutarea mentorului). Alteori, asociaţiile din gama de
cuvinte sunt izbitoare la acest poet: „durerea este o femeie frumoasă”;
„vântul, palid balaur”; „un zâmbet/ca un cal troian”; „cuvinte care îngheaţă”,
iar imaginile întrupate la nivelul înţelegerii vieţii, sunt picturale,
sugestionând cititorul asupra sensurilor împinse în centrul tabloului pentru a
lua locul culorilor. Ex: „Păsări flamingo plecară la coasă” sau „şi ploaia-n
culori, pe aripi de albine,/Curcubeu se preface şi rai pământesc...”. Unele
poeme au câte „ceva” din perfecţiunea şi frumuseţea poeziei haiku şi aplecarea
spre irizări pastelate: (Iubire; Orbul;
Ger; Răsăritul). Pe axa minus stau acele „vinovate tentaţii” - cum le
defineşte undeva – sau (plusăm noi), îndrăzneala de a spune orice, uitând că
poezia nu-i „zborul vulturului” ci „frigul acela” care este ceva ce ne cuprinde pe toţi, ca o
liturghie ţinută în taină în catedrala sufletului (vezi: Nostalgie; Şapte zile până la Crăciun; Zi de toamnă; El). Când
exuberanţa adolescentină şi euforia exaltată îşi dau mâna, Teo Cabel scrie şi
poemul în care afişează aroganţa şi exuberanţa poeţilor care-şi cunosc poziţia
în lumea poeziei, cum se manifesta odinioară Rimbaud, Maiakovski... sau la noi
Geo Dumitrescu, Emil Botta ori Cezar Ivănescu... Poemul la care facem
trimitere, se numeşte „Sunt doar un om” şi poate fi poemul autoportret. Redăm
prima şi ultima strofă: „Ce mândru-s eu cu gura mare/Tot turuind la
baliverne,/În timpul ce sufletul mă doare/O stea se-ascunde în taverne... (şi)
„Mă joc cu focul, vâlvătaie/Ard toate-n mine!Cui să strig?/Dar
tac!Zâmbesc! Iar în odaie/Se-ntunecă. Şi-i tot mai frig!” Şi, nu-i departe
vremea celui de-al doilea volum (presimt eu) când păianjeni uriaşi îşi vor face
din cuvintele sale o harpă şi, ploile căzute „din lună cu linişte” vor lua foc,
când firesc, pe chipul său va „apare soarele/ca în icoane...”. TUDOR CICU
Sursa: Blogul lui Tudor Cicu
Cronică, ION ROȘIORU, la volumul
„Tablouri fără semnătură”
Placheta lui Teo Cabel, apărută în 2010
la Editura Lorilav ( Buzău) și intitulată Tablouri
fără semnătură, este expresia unui debut editorial matur. Puțin i-a mai
lipsit poetului să nu atingă vârsta la care însuși Marele Alpha și-a adunat
numele pe cartea dintâi. Poetul demarează prin a-și etala și relata raporturile
sale cu divinitatea care, deși omniprezentă, nu se lasă niciodată văzută( Ferestre).
În sillage bergsonian, poetul stabilește
o demarcație precisă între timpul său interior și cel cosmic și, ambițios din
fire, vrea ca prin combustia celui dintâi să se înscrie competitiv în cel de-al
doilea și să-l amprenteze cât mai convingător(Confesiune).
Timpul propriu are, cu certitudine, și o dimensiune religioasă pe care poetul o
conștientizează și și-o asumă cu toată responsabilitatea și angajarea
sufletească, precum în aceste sonuri de colind: „Afară-i ger și alb./ În suflet
e Ajunul/ Și înfiorat de taină/ Se apropie Crăciunul// În Peștera din suflet/
Se naște Domn Hristos,/ Topind al vieții urlet/ Într-un colind frumos.”(Peștera-suflet).
În raport cu miracolele firii, creștine
sau laice, poetul e, firește, un privilegiat:
„Sunt nopți, când un păianjen uriaș/ Își
face pânză de la lună la pământ,/ O pânză-harpă,/ Al cărei cântec îl aud doar
poeții”(Aceeași lumină). Acestei
ființe iubite de Cel-de-Sus, l-am numit pe poet, îi este permis să participe la
eternele, chiar dacă repetabile, procese ale Creației ce-și are dinamica ei
ce-i amintește muritorului că nu-i, totuși,singur în univers:„Noaptea
se-ntunecă peste porți/ Ca pașii lui, semănând umbrele,/ Colo o stea, colo
alta.../ Când se uită roată cerul este plin”(Paznicul).Conștientizându-și firea alteritară, poetul s-a simțit
dintotdeauna sfâșiat romantic între „un sentiment de zbor/Și unul de stâncă”(Ecou). Tot așa, el se dedublează
neîncetat, în descendență baudelaireană, în ceva angelic și altceva demonic (Picături de cer).Gesturile de smerenie
și de iubire a semenilor sau a părții edenice a naturii înconjurătoare,
alternează cu pornirile instinctuale de a face rău și de a macula opera divină:
„Iubim florile/ În vază, iar pe pământ/ Le strivim/ Cu piciorul...” (Iadul). Omul are o reticență funciară
în a-și deschide larg viselor brațele și a le da frâu liber să pătrundă în
sufletul său înfricoșat și pudic să părăsească teritoriul realului, ca și cum
acesta ar putea fi cumva contaminat de imaginație(Visele).
Debutantul aduce o nouă viziune asupra timpului, în sensul că dispune pe
orizontală axa verticală a acestuia și-i dă formă de circumferință de cerc (Lângă mine strămoșii). Poetul are un
adevărat cult al tatălui căruia-i sincronizează toate vârstele și pe care-l
simte prezent în întreaga sa ființă fizică și spirituală și, mai mult decât
atât, trecut în nepoții lui, nealții decât copiii poetului, cinci, după
prefațatorul Marin Ifrim, patru, conform unei însemnări de pe Blogul lui Liviu
Ioan Stoiciu. Tatăl, deși trecut la cele veșnice, e pretutindeni în natura
înconjurătoare, chiar și în frunzele pe care gospodarii le ard primăvara prin
grădinile în care fac binevenita curățenie de sezon (Nostalgie).
Proiecția metafizică a sinelui îi prilejuiește poetului poeme
antologice, memorabile prin misterul lor potentat prin sugestia imprecisă.
Cultivă uneori
smerenia metodică și se căiește că nu
i-a deschis Domnului când acesta i-a bătut
la poarta inimii ori când a ezitat să se
împărtășească din lumina Lui spirituală(Umilitate).
Dragostea e percepută ca ardere de tot în această lume alienată în care e tot mai
frig. Poetul știe să-și dozeze captivant ironia și sentimentalismul, precum în
strălucitorul poem Sunt doar un om.
De salutat e poetul și în ipostaza de strunitor impecabil de
sonuri ce trimit la marea poezie a lumii, prozodia clasică găzduind o viziune
modernistă dintre cele mai îndrăznețe: „Zâmbetul tău mi-a mușcat ochii!/ Da,
durerea este o femeie frumoasă!/Vorbele tale rotunjeau dedeochii,/ Păsări flamingo
plecară la coasă!// În zațul de cafea strălucea un bob de aur,/ Șoapta-i
ascunsă după ureche,/ Se înfoia vântul, palid balaur,/ Și lebăda plângea fără
pereche...// Miresele-n rochii dospeau prin dantele,/ Castelul, la poartă
țintea cavalerul,/ Din stele făcurăm doar simple caiele,/ Iubirii să-i smulgem
prin noapte misterul...// Și-apoi, dimineața, cu lapte pe masă,/ Șoptim
îngânând: durerea-i frumoasă!”
(Romantică)
(
Din articolul „Doi poeți buzoieni” publicat de Ion Roșioru în
Bucureștiul Literar și Artistic, nov.2012)
CRONICI LA VOLUMUL „MERG MAI DEPARTE”
LUMEA
VĂZUTĂ PRIN CEL
DE-AL TREILEA OCHI
TEO CABEL, Tablouri
fără semnătură, Editura LORILAV, 2010
Încă de la
prima poezie prezentă în volumul de faţă, Teo Cabel se dovedeşte un intuitiv.
Deşi ochii nu-i sunt îndeajuns, urechile prea puţine, el a descoperit, prin
intuiţie, cum să privească şi să-şi descopere universul: „Ochii mei, ferestre prin care / Nu Te văd niciodată...// Te simt / Şi
nu ştiu unde / Să arăt cu mâna!” (Ferestre)
Este vorba, desigur, despre
Dumnezeu care se află în fiecare din noi, nu-L vedem, dar îl simţim prezent, în
toată fiinţa, de la început şi până la capăt. În acelaşi timp, se simte privit
ca printr-un ochean, de Ochiul Treimic, de care nimeni nu se poate ascunde.
Un timp
lăuntric, intim, un fel de acasă al sentimentelor trăieşte poetul (ca orice
poet!) – alături de timpul material în care se află, convenţional, ACUM ŞI
AICI, alături de cei de acelaşi neam şi sânge: „Eu vieţuiesc în două timpuri, / Primul, numai al meu. / Timp de
zbucium, / Timp de erou fără redute cecerite...// Al doilea, cel care m-a
născut, / Devine mai mare, cu cât îl număr... // Dacă opresc numărarea / Muşcă
din mine / Ca o fiară...” (Confesiune).
Sub oblăduirea aceleaşi blânde
lumini, fiecare îşi duce existenţa pe propriul făgaş şi înceară să facă lumină
după propria ardere. Că e doar un muc de lumânare pâlpâindă, că e o pălălaie
care atrage vietăţile nopţii, lumina de sine se consumă încet sau dintr-o
suflare.
În lumina
ta trebuie să pătrundă cât mai multe spirite congenere, altfel, în zadar se
consumă, doar pentru sine.
Ca să
lumineze cât mai mult în jur, Teo Cabel a strâns vreascuri de lumină, cenuşa
focului sacru (cel fără de fum şi fără de scrum), şi cu amnar şi iască
înteţeşte flăcăruia, deşi uneori îi arde lui însuşi sufletul, inima, degetele,
ochii. Şi cui i-ar fi de folos această lumină? Celor cinci urmaşi pământeni
care se încălzesc în jurul focului său?
Ce l-ar
determina, îndeobşte, pe un om împlinit, să-şi aducă prinosul de suflet, să-l
fărâmiţeze şi să-l împartă? Ce ecou ar avea în familie, care de obicei, pune
preţ pe cele lumeşti, dar fiecare se simte stingher şi străin în vecinătatea
celuilalt? E vorba de acea „singurătate
în doi”, singurătate-mpreună, „străinătate”
(cu sens de înstrăinare) eminesciană cu care se confruntă omul zilelor
noastre.
De aceea,
omul caută un loc unde să simtă el
însuşi. E greu de găsit. Peste tot, îl striveşte aglomeraţia. Nici un loc liber
de visat, de contemplat, de trăit cu propriile gânduri. Însă, Poezia poate fi
acel loc de taină, este construit din jind peste jind, din acel dor-fără-saţiu,
cum genial s-a exprimat Emil Botta.
Împlinirea,
saturaţia, nu te duc la poezie, ci te trag la somn, în braţele molatece ale
iubirii. Nici o vrajă, nici o emoţie. Ferestre zăvorâte. Doar căutări şi
întrebări fără soluţie.
Există în
această caravană condusă împreună şi o căutare a celuilalt şi chiar o ieşire în
întâmpinare. Dar ea durează, vai, foarte puţin, durează cât O GĂSIRE. Găsirea e
punctul forte, dar în acelaşi timp, moartea sentimentului. Rămâne drumul până acolo.
Starea de febrilitate, de ardere, de emoţie dusă la paroxism, sunt născătoare
de stări lirice autentice.
Ce-i rămâne
poetului? Rătăcirea printre „plopii fără de soţ”, prin codrul stingher, pe
cărări pustiite, chiar după ce „paznicul
închide porţile”.
Teo Cabel
trăieşte, paradoxal, drama „alergătorului
de cursă lungă”, în căutarea acelei iubiri care se stinge pe măsură ce se
aprinde. Poate de aceea spune: „Hoinăresc
/ dintr-o galaxie / în alta” (Picături
de cer).
De ce hoinăreşte omul? Fiindcă nu
se simte în largul lui acasă şi i se pare că în
lume, lucrurile ar sta altfel. Nu stau. Aceleaşi drame pretutindeni. O
continuă căutare, neobosită şi obositoare. Acel ceva nu se lasă lesne găsit. Spre
final, cu făclia încă aprinsă, o predă celuilalt maratonist, s-o ducă mai
departe. Alte căutări, alte popasuri, alţi oameni. Ceva însă, din rădăcini,
răzbate până la mugur. Ceva plăpând, înaripat şi sacru, ceva ce trebuie păzit
şi adăugat, cu propria fiinţă. E poezia, cea care încurajează soarele să răsară
şi femeia să nască. Aşa a spus fratele nostru Grigore Vieru, domnul cel mai
iubit din republicile moldoveneşti ale poeziei. Unii o găsesc, o cultivă şi se
bucură de parfumul ei. Alţii nu.
Teo Cabel a
găsit-o şi se înfruptă din ea. Poemele lui, unele cu tentă aforistică, stau
mărturie. El este un „suflet flămând”
după certitudini. Certitudinile întârzie. Trebuie săpat adânc ca să dai de
vreuna. Sudoare şi lacrimi. Uneori sânge.
Deseori, depărtarea
se face ocean şi poetul, aflat în „tăcerea
gândurilor” – unde „spumegau
talazuri”, constată: „Nu mai ştiam
cine sunt / Nici nu ştiam dincotro”. Dar, starea aceasta de înstrăinare nu
durează o veşnicie, pentru că „O lumină
orbitoare /Mi-a ridicat orizontul / pe verticală” (Translare) – spre
înălţimile spiritului. Şi aici,poate, e şansa fiecăruia dintre noi.
Teo Cabel
este un poet diurn. În dihotomia noapte-ziuă, câştigă mereu – dimineaţa – un
nou început, de fiecare dată, un nou început. Totul se întâmplă azi, ziua în
amiaza mare, pe tipsia zilei, într-o zi sau când „A început ziua să se facă / Precum ochiul pisicii noaptea” (Primăvara), ş.a.
Ori, „În prag de răsărit” – care nu e altceva
decât: „Ritualul ochiului / De-a învăţa /
Să se deschidă”. (Răsăritul).
Amintirile sunt resturi din
carnea zilei de Azi: „Amintirile trosnesc
în inima mea / Jucăuşe ca un joc dogorind din ieri” (Şapte zile până la Crăciun). Poetul precizează, ca să nu se
işte confuzii: „Nu poate fi vorba de
azi...,niciodată amintirile / Nu sunt de azi” (Şapte zile până la Crăciun).
Multe poeme au în centru, precum
un medalion, figura luminoasă a tatălui, un învingător al ultimei clipe, de la
care autorul a învăţat ce e iubirea şi cum trebuie transmisă urmaşilor.
Amintirea tatălui este atât de vie încât poetului i se pare că uneori, trece pe
lângă el, îi simte prezenţa.
Cu toate că
e un poet solar, poezia lui Teo Cabel este nostalgică, se simte în ea un soi de
blazare, zbatere, uneori chiar o letargie, bântuie amintiri-fantome, „Într-un viitor fără cuvinte”, ceva din „cutia Pandorei”, apatia norilor, rece, „pe tipsia zilei”; urme de paşi pe alei
pustii, amintirile care se întorc mereu la aceleaşi cuiburi, precum păsările
primăvara, care nu sunt altceva decât „tablouri
fără semnătură”; un „timp de zbucium,
/timp de erou fără redute cucerite”; „Durerea crengilor care /Trosnesc sub
indiferenţa paşilor...” (Zi de toamnă),
multă nelinişte, vinovate tentaţii, frigul uitării, ţipetele păsărilor şi
multă pâclă. Tablouri destul de sumbre. Dar tot autorul găseşte explicaţia: „De sufletul poetului / Nu se interesează
nimeni, / Uneori nici el. // Îl dă celorlalţi” (Nu-l întreabă nimeni).
Cu toate
acestea, într-o zi sfântă, zi de post
negru, „Din prohod / Se naşte marea, pe
care / Pluteşte corabia speranţei. // Miroase a pământ reavăn.../ În sufletul
meu a înflorit / Măslinul...” (Vinerea
Mare).
Şi de aici, nu mai e decât un
pas, pe care poetul îl străbate „În căutarea PARADISULUI PIERDUT” (Istoria lui de când până unde).
În volum există şi un fel de
parabolă a căderii omului, intitulată: „Căderea”: „În grădina raiului erau / (Printre altele) / Două păsări: ispita şi
ascultarea. / Când Adam a prins-o pe prima, / Cealaltă a zburat,,,// Aşa a
început drama oamenilor!”
Poetul ştie însă că: „Virtuţile-s
cuvinte, trăirile – punţi!” (Exerciţiu).
Drept pentru care, Teo Cabel exersează virtuţile şi face din propriile trăiri –
punţi către oameni. Nu e mai puţin adevărat că virtutea rugăciunii îl ajută să
se descopere şi să intre în dialog cu divinitatea. În rugăciune caută şi
liniştea, deşi în suflet se iscă un „război nevăzut.../ Gândul / Se zbate şi
strigă-ndelung!” (Nevăzut, războiul).
Autorul are în unele versuri, scurte îndemnuri, la
vocativ, ca nişte lozinci: „Inspiră
adânc!” „Mergi” ; „Intraţi” ş.a., cu rol mobilizator, benefic. Versurile au, în
mare parte, o tentă spirituală şi chiar religioasă şi unele au tentă
aforistică, pilduitoare, pornind de la
adevărurile evanghelice existente în cărţile de profil. Excluzând caracterul
pedagogic, moralizator, ele sunt mici aplicaţii la Cartea Cărţilor, pentru ca
pericopele şi versetele, să fie mai bine înţelese şi chiar însuşite. Acesta
este marele merit al liricii lui Teo Cabel: profunzimea şi spiritualitatea.
Deşi e o poezie a simplităţii şi directeţei, cu o oarecare economie a
mijloacelor de expresie, în cuvinte aparent banale, necăutate, sau poate de
aceea, ea se aseamănă cu acele apoftegme din care extragi învăţături şi sfaturi
bune pentru viaţă.
Un exemplu,
poemul „Phoenix”: „Se surpă munţii în lava din adâncul lor. / Cuvintele
prind aripi salvându-ne / De frigul nerostirii, de iluzia iubirii, /Cuib făcând
sub streaşina tainei...// Adâncul începe să fiarbă / Resuscitat de cuvinte,
(Banalitatea-i înşelătoare moarte,) / Noaptea dispare topită în zori / Pe
chipul tău apare soarele / Ca în icoane...”
O poezie aparent blândă, care nu provoacă ravagii
sufleteşti, dar care poate fi patetică până la sfâşiere: „Cuvintele mele rup din tine bucăţi. /Atunci te văd.../Mâinile
îmbrăţişează pentru / A împărţi. // Trăind sensuri pe care mi le închipui / Mă
lovesc de cel care nu le trăieşte - / Învăţ să mă doară şi sensurile lui. //
Realitate. // Forma lebedei cântă, / Pulsul inimii recită / Şi moartea-şi rupe
coasa / Într-o stâncă de iubire.” (Sculptură).
Motive care dau de gândit sunt pretutindeni. Iată: „Ziua, o antică scenă”, „zâmbetele / Ascund
nuanţe maligne, / Verbele mieroase, nevinovate plante carnivore”; ...”Aburul
celui fără lumină / Îşi poartă ochii ca pe o otravă şi arde totul în jur. // În
cer, o gaură prin care vine noaptea.../ Când se nasc prunci, lumina coboară cu
ei...// Cu toate acestea, /Pe pământ / vieţuieşte prihana!” (Gaură în cer).
Practicând versul liber, Teo
Cabel şi-a format un stil oarecum epic, nu lipsit însă de ritm şi de eufonii.
Îl ajută metaforele folosite şi celelalte mijloace de stil, uzitate însă, cu
parcimonie. Există şi definiţii
admirabile, de pildă cea a durerii: „Da,
durerea e o femeie frumoasă” (Romantică).
Iată şi o câteva versuri
admirabile: „Miresele-n rochii dospeau
prin dantele, / Castelul, la poartă, ţintea cavalerul, / Din stele făcurăm doar
simple caiele, / Iubirii să-i smulgem prin noapte misterul.../ Şi-apoi,
dimineaţa, cu lapte pe masă, / Şoptim îngânând: durerea-i frumoasă!” (Romantică).
Şi o perfectă definiţie a iubirii: „...Un pustnic / Adâncit în rugăciune, /
Noaptea, se arde pe sine...” (Iubire).
Poemele lui Teo Cabel, aceste
tablouri cu semnătură, simple transcripţii nude ale unor stări pe care poetul
le încearcă, într-o stare de necesitate lirică, aduc o undă luminoasă în
universul tot mai întunecat al omului care şi-a pierdut demult reperele şi
orbecăie, afundându-se în labirintul cel fără ieşire. Cu firul Ariadnei,
autorul încearcă ieşirea şi le arată şi altora drumul, ţinându-i de mână.
Deseori, el însuşi se face făclie pentru aceasta.
CEZARINA
ADAMESCU
29 APRILIE
2013
CRONICI LA VOLUMUL „MERG MAI DEPARTE”
Ce înseamnă o
hermenutică sălbatică din partea unei Străine.
Merg mai departe… pe urmele lui Teo
Cabel
-Poezia elenă a postmodernismului secolului XXI-
Căutam în rafturile bibliotecii, încă de dimineaţă, o
carte care să mă dea pe mine înapoi. Am scos un Foucault, un Cortazar, un Paler
şi un Cabel. Am rămas cu ultimul, pentru că m-a ostenit Hermenutica Subiectului, am înţepenit trăind Viaţa pe un peron şi am o sete să Merg mai departe..., deşi am rămas nicăieri, fără hartă spre
niciunde şi cu nimeni.
Am deschis primele pagini şi am găsit locuind în
ouvertura operei maestrului Teo Cabel o Străină.
Poezia mea străină îmi e.
Sare la mine din gura altuia,
Se altoieşte în aer
(...)
Străină,
p.7
Străină de mine însămi, nu garantez că lectura intenţional
interpretativă îmi aparţine întru totul. La urma urmei, s-ar putea ca nici
poezia domniei sale să nu fie aceeaşi cu cea pe care o citesc eu, căci poate
i-a hărăzit o altă noimă. Dar nu există nimic mai omenesc, prea omenesc, vorba
lui Nietzsche, decât neputinţa de a scrie în absenţa altora. Compunem din mocniri
ale unor alterităţi conjugate, iar singura autenticitate care poate fi pusă în
joc este maniera de scriere a unui corpus vital pe care îl cristalizăm prin noi
locuiri umane, în spiritul lui Heidegger. La rigoare, cum ai putea discuta
originea operei de artă a maestrului Cabel, câtă vreme toate sar din gura
altuia? Ai putea spune, de bună seamă, dacă eşti un cititor de fotoliu, că are
o cuminte scriitură postmodernă, în care monarhia Eului e îndulcită de o lirică
pragmatică, în măsura în care posedă un rol cognitiv şi autocognitiv. Dar dacă
îl citeşti dintr-o contrapoziţie, ca poet la rândul tău şi ca scriitor, ghiceşti
că lirica sa e străină prin simplul fapt că nu îi aparţine întru totul, ci e şi
a celorlalţi.
Strig eu, eu, eu...se aude
Din adâncuri
Noi, noi, noi...
Străină, p.7
Urmând Scara sa
livrească, găseşti o ierarhie care traduce cognitivul despre care aminteam
într-un joc de status şi rol, de aparenţă şi esenţă, în care golurile se împlinesc
prin arderi.
Trepte,
Trepte,
Trepte,
La stânga, hău,
La dreapta, hău,
În spate, hău,
În faţă,
Oglinzile se uită la mine.
Scara, p.11
Nu este o întâlnire narcisică, ci o lepădare a sinelui în
urma reflexiei care se converteşte, întru sfidarea naturii, după har şi după
fire, în reflecţie. Continui să urc.
Doar mişcarea mă salvează
De oglinzi
Să nu-mi înghită imaginea,
Să-mi arate
Doar ce îşi aduc ele aminte.
Scara, p.11
Fără să ştie, domnul Cabel este un aristotelician pur
sânge, intuind aici nostalgiile sale pentru filosofie. Dincolo de prioritatea
metafizică a salvării, mişcarea, transpusă într-o răsucire a sufletului,
aminteşte pe deplin de schema aristotelică în care facultatea dorinţei devine
mişcător şi mişcat. Între eul liric şi lector, dacă se transpune ecuaţia de
consum a acestui raport ultim, mişcarea sufletului ca energeia (poate şi ca dynamis)
trece fin în doctrina platoniciană a amintirii. Anamnesis-ul propus de poet instituie, în acest sens, o pledoarie
nu pentru convingerea profană a une Mnemosyne
de salvare de la uitare, cât mai curând pentru o imagologie a sineităţii care
preface întreaga operă într-o chinestezie lirică. Poezia, la rigoare, ajunge,
satură şi identifică simţirea. Sinele devine eikon în imaginarul celui care Merge
mai departe observând că
Dimineaţa este Hidra,
Nu o privesc în ochi
Merg mai departe.
Scara, pp.11-12
Aş fi întrebat autorul ce s-ar întâmpla dacă scenariul poiesis-ului ar fi făcut un troc de
putinţă şi voinţă şi ar fi dat Hidra pentru Meduză. După legea imaginarului
elen, Hidrei i se tăia un cap şi îi creşteau mai multe în loc, continuând o
dedublare care epuizează ontologic substanţa prin accident, deci statornicul
prin ceea ce se întâmplă. Ucisă de Heracle,
care şi-a otrăvit săgeţile cu sângele ei, copila lui Typhon stă în paginile
cărţii maestrului Cabel ca mărturie pentru două lumi. Ea nu se comportă după
modelului catoblepasului atât de discutat de Llosa, care se autodigeră pentru a
renaşte, dar stă în cotorul cărţii pentru a naşte noi pagini dacă tai un singur
rând.
Maestre, ce se întâmplă dacă daţi Hidra pe Meduză?
După o versiune similară legendelor greceşti, căderea
femeii frumoase sub blestemul Atenei dă naştere Meduzei, un monstru cu şerpi în
loc de păr, care îngheţa şi pietrifica pe oricine se uita în ochii ei. Perseu a
fost singurul care strecurându-se în peştera Meduzei, o ucide slujindu-se de
imaginea ei reflectată într-o oglindă, dăruindu-i capul Atenei. O interpretare
folclorică elenă susţine însă că Perseu ar fi aşezat înaintea frumuseţii căzute
o oglindă în care Meduza, privindu-se singură, îngheaţă prin robia reflexiei
propriei imagini. Oricum ar fi, ambele fire se potrivesc poeziei domnului
Cabel. Mai întâi, pentru că au puterea de a continua jocul de reflexii şi de
imagini pe care poetul îl urcă pe o scară. Mai apoi, Sinele şi-ar trăi
monoteismul de încredere în el însuşi prin încercarea de a urca scara fără să
privească spre Meduză, fără să se pietrifice, fără să se oprească, aşa cum nici
poezia maestrului nu o face.
Am plecat însă pe acest drum Străină şi am descoperit Un
„O” peste un petic, cu care am solidarizat, poate şi în virtutea
afinităţilor cu numele meu. Am aflat că imaginarul continuă prin privire şi
reflectare, prin descătuşare şi vindecare,
O fiind un pharmakon care stăruie
dincolo de bine şi de rău.
Am întâlnit, pe rând, dar cu aceeaşi persistenţă, arderea
din Potopul singurătăţii, dansul
măştilor din coregrafia practicilor sinelui,
Îngerul păzitor, platoniciana decadenţă obsedantă a Amintirii. Am găsit un poet complet într-o lume totală şi
consistentă prin arhetipurile ei revendicate cu naturaleţe şi dezinvoltură.
Continuând lectura, vorba dlui Cabel, M-am dus şi eu aproape (Alt soare, p. 50). Acolo mi s-a spus
măcar încotro să o apuc, chiar dacă prin negaţia inclusă, era un făgaş către
nicăieri, dar măcar era o hartă: Nu o
luaţi pe strada principală (p.53). Asta înseamnă, în fond, să Merg mai departe... pe Urma poetului (p.59)
E cartea mea de suflet din Miercurea mare. Scrieţi
elenist, dovadă întreaga expunere de mai
sus. Aveţi o poezie grecească. Mă semnez, cu toată responsabilitatea pentru
pathosul acestei cărţi, simţit şi resimţit. Am pus un O. Măcar am învăţat o
lecţie. La capătul acestor rânduri, mă aşez cu toate sineitatea lui O. Vedeţi? Am pus un O.
Mulţumesc, maestre! O.
Oana Camelia Şerban
1 mai 2013
http://actualitateabuzoiana.ro/ce-inseamna-o-hermenutica-salbatica-din-partea-unei-straine-merg-mai-departe-pe-urmele-lui-teo-cabel/
CÂNTECUL TAINEI
TEO CABEL, MERG MAI DEPARTE, Editura Editgraph, 2012
Ceea ce e
de remarcat încă de la început la acest poet, este saltul urieşesc pe care l-a
făcut de la volumul de debut, „Tablouri fără semnătură”, din 2010. Cum era, de altfel, firesc. Acumulările celor
doi ani, chiar dacă autorul a mai scris sporadic prin reviste şi site-uri, îşi
spun cuvântul. Aceeaşi a rămas însă, filozofia. Aceeaşi – introspecţia
psihologică, gândirea transpusă liric. Aceeaşi, maniera. Doar mijloacele de
expresie s-au diversificat pentru a da substanţă mesajului. Cred că el însuşi,
contemplându-şi creaţia, nu se mai recunoaşte pe deplin. O adâncire a
sensurilor creaţiei, o profunzime care a sedimentat actul artistic,
ridicându-l, totodată, pe noi piscuri. Drumul spre desăvârşire este în continuă
ascendenţă.
E de
mirare, însă, de ce în primul poem, Teo Cabel nu-şi recunoaşte poezia. „Poezia mea străină îmi e. / Sare la mine
din gura altuia, / Se altoieşte în aer / În fel de fel de chipuri, neştiute.” Tonurile,
când înalte, când foarte joase, se înfăşoară ca într-un dans melopeic, în
pufoasa răcoare a inimii, amplificând sentimentele: „Strigă şi se spargte-n ecouri: / Ca un foc de artificii unele, altele
peşteri, /Printre stalagmite / Strig eu, eu, eu...se aude / Din adâncuri / Noi,
noi, noi...// Străină mi-e poezia mea” (Străină).
Trecerea de
la „eu” la „noi” reprezintă o etapă importantă. Autorul nu se mai mulţumeşte cu
acel monolog în surdină, menit să-i astâmpere orgoliul liric, ci trimite
semnale, reverberate-n ecouri, spre ceilalţi, „noi, noi, noi”.
Şi
feed-back-ul nu întârzie să apară. Poetul are deja „revelaţia orizontului”. Dincolo de care, poezia lui se face fluture
în căutarea pajiştilor unde explodează culoarea şi parfumul.
Trepte,
paşi desculţi şi păsări de foc. Elemente constructive. Şi pereţi de oglinzi
hulpave care tind să înghită imaginile. Aceste elemente repetitive: trepte,
trepte, trepte, hău, hău hău, foc, foc, foc, aripi, aripi, aripi ne duc cu
gândul la jocul din copilărie, „Foc, foc, apă, apă”. Suntem aproape, sau
departe de adevăr? Cât de aproape şi cât de departe?
Aproape
departe se întrezăreşte crucea. Şi nu altundeva, decât într-o răscruce, care te
sileşte să alegi un drum.
Oricare ar
fi drumul, el este compus din trepte, din hăuri, din foc şi din apă. Şi din
nou, altă cruce. Pare să aibă un sens, o cheie, un rost, un temei.
Teo Cabel
ne învaţă că nu există cale de întoarcere. Nu poţi privi înapoi precum Lot la
stana de sare. În caz contrar, „Te vei
răstigni la intersecţia zilelor” – adaugă el implacabil.
Nici
sentimental, nici liric, nici nostalgic, Teo Cabel este un poet lucid, destul
de transparent, care-şi construieşte discursul din mici fragmente de vitraliu,
lipite dibaci, astfel încât să lumineze aproape feeric.
Se pare că
nu e deplin conştient de impactul pe care-l are asupra cititorului, acesta părându-i-se
firesc, normal, necesar, aproape obligatoriu. Uneori găseşte sintagme
uluitoare, alteori, face din cuvintele cele mai antipoetice, mici rezervaţii de
emoţie. Problema lui nu este ca aceste cuvinte să sune frumos, muzical, să
creeze eufonii fără cusur, ci mai degrabă să-şi desfăşoare ideile în mod frust,
neşovăielnic, fără consecinţe, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a
se înfăţişa precum este. Versul lui nu e
prelucrat în retorte speciale.
Cu toate
acestea, poemele sunt proaspete, stenice, degajând oarecare căldură sau poate
impresia unei călduri lăuntrice, a uneia care nu arde pielea, nici sufletul. Te
atinge uşor, precum mângâierea mamei, suavă ca a îngerului guardian, care nu te
scapă din ochi niciodată. Îţi stă în preajmă şi-ţi şopteşte.
Dincolo de
tăcerea rugăciunii, se simte supremaţia divină: „Uşi. Nu aştepta să ţi le deschidă nimeni. / Dacă ţi le deschide cineva,
/ Întotdeauna primul este Dumnezeu / Nu te umileşte cu prezenţa Lui, /Îţi
trimite un prieten.” (Tăcerile).
„Lumina Cuvintelor” – nu e decât „Un stol de galaxii
fâlfâindu-şi aripile”. (Tăcerile)
Prezente permanent din dorinţa de
autocunoaştere – oglinzile, fie retrovizoare, fie cele cu, sau fără memorie,
reflectându-ţi fidel chipul sufletesc. Oglinda pe care poţi desena un drum, o
cărare către celălalt.
„Potopul
singurătăţii” – este un poem tulburător, încărcat de substanţă, de
sensuri vădite sau ascunse. Se remarcă şi aici, tema făcliei, a luminii
izvorâte din adâncul de sine: „În viaţa
poetului / Nu vine niciun porumbel, /Nici o ramură de măslin. / Doar o făclie /
Pâlpâie / Doamne, ce ploaie!”
Motivul Soarelui personificat este evident în poemul „Picior
de plai”: „Soarele îşi saltă un
ochi (şi se pierde) / În porumbul de la marginea satului./ (...) Soarele se
ridică indiscret într-un cot, / (...) / În câmp soarele mângâie boabele de
struguri / Se coc în ele nunţile satului. Se văd / Cum se duc cei care au venit
/ Fără să fie întrebaţi, / Şi aniversările şi sfeştaniile...” (Picior de plai).
De asemenea, un motiv frecvent
este „poarta orizontului”.
Poemul „Răsăritul” este un pastel modern cu
multe figuri de stil: „Cioburi de
întuneric sar / Din vârful muntelui. / A urcat cerbul / Cu potcoave de lumină,
/ Coarnele rămuroase au sfâşiat noaptea, / Desantul zorilor.../ Stânca, în
cerbicia ei milenară, /Freamătul copitelor toacă, / Peste râpele cu afini, /
Slujbe în schitul toamnelor / Pe altarul florii de colţ. // Se bate utrenia
cărărilor neîncepute. / O mantie...de general / Zorii îmbracă versanţii, /
Stampe epocale. Ca dintr-o magie, / Verde, pădurea. / Soarele / Se spală pe
ochi. // Cerbul îşi mână ciutele / Din ochi mari ca tăul rece.”
Poezia soarelui şi a zorilor şi-a pus amprenta pe creaţia
lui Teo Cabel. Şi zorii sunt personificaţi în fel şi chip. „Zorii păşeau tiptil printre picioarele tale”; în timp ce „Ziua...trecută” este „Diformă şi lălâie” (Regăsire).
Ne aflăm, de asemenea, în universul
domestic al scriitorului, cu tabieturi şi hobby-uri legate de familie: cafeluţa
de dimineaţă, ştirile de la televizor, capotul vaporos al nevestei, cu sânii ca
nişte padele miraculoase şi alte mici delicii conjugale, care-l înrobesc pe
orice bărbat. Cu toate aceste conforturi diurne şi nocturne, poetul simte cum:
„A trecut pe la fereastră un / Sentiment
de gheaţă”; „Simţeam cum se surpă în mine / Toate”; „Simţeam neputinţa ca un
laţ”; ş.a.
Tot
frânturi din universul domestic se întâlnesc şi în poeziile: „Nunta”;
„Tunelul nopţii”; „Coroana zilelor” care îi este dedicată soţiei.
„Soarele aşteaptă să trag perdeaua, / Să
măture cioburile sparte ale viselor. / Cum le atinge, se topesc ca zahărul / În
cafeaua pe care / Mi-o întinzi tu, iubire. / Zîmbetul tău mă sărută cu foc şi
zgomotos / Înaintea buzelor tale” (Tunelul
nopţii).
Un portret
admirabil îi face poetul mamei, mai precis, simbolizează „prezenţa de a fi a mamei”: „Când ţi se amputează mâna sau piciorul, /
Încă le mai simţi cum te dor. / Mama este apa pe care o bei, / Lumina care te
pătrunde şi ochii care / Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte / Păcatul tău:
/Uitarea, Nepăsarea. / Mama este inima care îţi bate în piept, / Fereastra prin
care priveşti, / Nu geamul casant / Rădăcina pe care nu ai voie s-o tai,
/Altfel, eşti un ciulin bătut de vânt în arşiţa vieţii.” (Mama).
Sentimentul iubirii este mai
pregnant, mai viu în acest volum decât în cartea de debut.
Toate
acestea sunt mici istorii, fiecare poem aflându-se la încrengătura visului cu
nevisul. O stare de oniro-luciditate, ori, inserţii de vis în trezie. Păşeşti
printre ele ca să nu sperii nălucile gândurilor.
Din
poemele-istorisiri, totdeauna se degajă „ceva
nedefinit”, plăpând precum firişorul de apă găsit cu nuieluşa de-alun, ceva
care, pe măsură ce creşte, se limpezeşte, devine râu şi fluviu, în revărsarea
lui nestăvilită.
Ca un
adevărat „Comandant al anotimpurilor”,
poetul are un scop declarat: „Să
descoperi continentul din suflet / Şi să ajungi în oceanul nemuririi”.
Pentru ca, în cele din urmă, să
ajungă la înţelegerea rostului său împlinit prin creaţie: „Am pus icoana vieţii în cuvinte” (Sensuri
agăţate) – ceea ce reprezintă, cu adevărat, o izbândă jertfelnică. E ca
şi când ai aduce flori de lumină, flori de dor, la piciorul altarului.
CEZARINA ADAMESCU
Vinerea Mare, 2013
Teo Cabel: O poezie a căutărilor deja pârguite
Demersul liric din cea de a doua carte a poetului buzoian Teo Cabel, intitulată „Merg mai departe...”,
apărută la ed. Editgraph, 2012 (72 p) – e unul de remonetizare a
discursului prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi
căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri: „Poezia mea străină
îmi e./...strigă şi se sparge în ecouri:/Ca un foc de artificii unele,
altele peşteri,/Printre stalagmite/Strig eu,eu,eu... se aude/Din
adâncuri/Noi, noi, noi...” (Străină).
Ciudăţenia este o trăsătură a poeziei lui Dimitrie Stelaru, unde – în
poezie –, deşi „cuvintele cresc heruvimi”, în poezie „orice cântec e un
deşert” – ciudăţenie, care la Teo Cabel
oscilează de pe un prag al rostirii unui gând, pe un altul întors
(pragmatic-intuitiv) la izvoarele Emoţiei şi Frumuseţii netrucate. Şi,
vom exemplifica rostirea noastră, prin aceste crâmpeie din versurile
poetului: „Oamenii fug înnebuniţi să adune/paşii risipiţi”; „Ies din
casă,/Lumea este tăiată în felii”; „Doar mişcarea mă salvează/De
oglinzi/Să nu-mi înghită imaginea...”; „Foşnesc păduri întregi/Dar nu-s
păduri”; „Merele prind aripi/Îşi iau pomul şi zboară” ; „Hai acasă, dacă
mai stăm,/Cognacul se varsă în toată pădurea”, etc... Alteori, poemul
este o muncă de Sisif; se reclădeşte vers-cu-vers (ca în „feliile” de
care ne vorbeşte într-un poem), pentru ca, la capătul zilei – un capăt
al drumului urcat pe acest munte imaginar al Poeziei – „Lumea/un alt
poem fi-va”. Teo Cabel îşi scrie poezia „rămas... suspendat/în uitare”,
ca în final, la capătul drumului (după cum ne mărturiseşte), să decupeze
o „altă lume/Ca şi cum aş scrie cu stânga”. Imaginaţia, nucleu motivic
central al cărţii, se dovedeşte mult mai creatoare, când poetul trece cu
arme cu tot, în timpul mitic, ca în cazul poeziei intitulate „Poem unui dac”:
„Iubito,/Ne-am întâlnit ultima oară/Pe columnă,/Când ai venit să-mi
aduci/Căciula de tarabostes/Căzută în praful imperiului./Mi-ai ascuţit
sabia, sica, cu privirea/ochilor tăi plini de mânie împotriva celui
care/m-a închis în marmură./Columna s-a clătinat să se dărâme/Din
zbaterea noastră...”. Poetul îşi trăieşte intens, singurătăţile
creatoare, iar „lumina/cuvintelor” îl plasează nu o dată pe o planetă
tragică, în care „întotdeauna primul este Dumnezeu”, ca în poemul
intitulat „Tăcerile” şi,
unde trăirile sale sunt ca acele „decupaje din realitate” de care se
vorbeşte tot mai des, în poezia suprarealistă. Poeme reuşite ca: „Poemul unui dac”; „Greuceanu”; „Frunze”...
dau amprenta originalităţii în cazul lui Teo Cabel, şi certitudinea că
poetul va avea multe uimiri în poezie, şi alte noi trepte de urcat. Cu
migală de orfevru, poetul îşi converteşte tot mai limpezit, un firesc
existenţialist al trăirii, într-o matcă proprie a devenirii prin
rostuire. Exemplificând, prin poeme precum: „Tăcerile”; „Regăsire”; „Răsăritul”,
etc... ai senzaţia că poetul-pictor zugrăveşte tabloul unor stări ale
clipei trăite, cu ajutorul cuvintelor. El, însă (mai precis), nu
pictează, ci clădeşte tabloul ca şi cum ai desena în oglindă, o cărare:
„Fereastra poetului/Are perdeaua trasă,/Pânza şi-a înecat culorile/În
tivul argintiu,/Zâmbeşte amar,/N-are dezlegare la oglinda/Din şaradă” (Potopul singurătăţii).
Poemele de dragoste, sunt acaparate de propria-i amintire şi lasă
(întredeschise) posibile terapeutici simultaneizatoare care cosmicizează
senzaţiile fizice directe: „Mă întrebi de seara.../pe malul
Dunării,/Recapitulezi începutul/Eu, rever până în adâncul
decolteului,/ceasul nu mai ticăii, interpretează bolereul lui/Ravel” (Septembrie).
Se observă o aplecare mult mai lejeră şi firească, de poezie a
căutărilor deja pârguite (în ceea ce critica, punctează revelaţia
adevăratei poezii), în direcţia unei evocări şi intersectări cu basmul
şi tărâmul întâmplărilor cu aură de poveste (vezi: „Greuceanu”; „Frunze”; „Poemul uni dac”; „Zidul”...). Pentru frumuseţea poemului „Frunze”,
dar şi ceea ce transmite el, cititorului, să cităm din acest poem:
„L-am văzut pe Nichita în/Barul elegiilor de noapte,/Am vrut să dau ceva
de băut./Mi-a arătata sticla pe masă.../Eticheta, fereastră azurie cu
litere/De sărut în talpă, „Necuvintele”./”Tăria
asta se bea fără vorbe”,/A rostit glasul cântat/Cu scânteia de luceafăr
în ochi./Nu am apucat să iau/Nici o sorbitură,/Lângă noi,/De unde?
Nicolae Labiş/Avea, ca un mucenic,/”Pasărea cu clonţ de rubin”/Pe umărul
stâng./A luat sticla,/A turnat, a zâmbit,/Când a terminat, tot/ce era
împrejur s-a scurs în pahar/Cum scoţi dopul oceanului./Se duce cu
bulboane imense/Cu peşti, cu balene, cu perle, cu tot/Şi rămâne un mare
pustiu”. Dacă în poezie, iată, Dimitie Stelaru spunea că „orice cântec e
un deşert”, Teo Cabel crede că e un „cântec al tainei”, de aceea: „Sună
zorii/Din trâmbiţa lor cu grăuncior de lumină”. Cu această imagine şi
acest crepuscul pe care-l întrezărim în poezia sa viitoare, credem că
poetul buzoian va parcurge drumul, până la capăt.
felicitari! si mult succes!
RăspundețiȘtergereMulțumesc,pentru vizită Dorina! Succes și ție!
RăspundețiȘtergere