Merg mai departe




        
MERG MAI DEPARTE



 


       
      


 TEO A TRECUT DE PORŢI



       Titlul cărţii lui Teo Cabel e mai mult decât un proiect. Mă gândesc la istorica temere a Romei de odinioară: „Hanibal ante portas !”. După debut în volum de versuri, după o publicistică literară foarte echilibrată, Teo Cabel îşi  adună „mărunţişul” cultural şi decide: „Merg mai departe”. Eu îl cunosc bine, îi ştiu lecturile mărturisite. El e un luptător greu de convins că războaiele trebuie musai conduse de generali. Nu i-a băgat nimeni literatura în cap. Nici nu a căutat-o cu lumânarea. Şi nici nu are nevoie de „lecţii de lirică” de la profesorii lagărelor limbii şi literaturii române. Vorbesc despre un gânditor zdravăn la cap, un om simplu, neviciat, dornic de a fi doar el însuşi. Un autodidact ca mai toţi marii privatizaţi ai literaturii universale. Cel puţin în jurul micului meu univers literar, se întâmplă ceva. Ca de obicei, se naşte o nouă sensibilitate literară. Odată cu apariţia mai tinerilor poeţi Laurenţiu Belizan şi Teo Cabel, Buzăul reintră în circuitul literar naţional măcar sub forma ubicuă a promisiunilor. Încă de la debut, Teo Cabel a trecut de porţile similare furcilor caudine. Mulţi dintre noi am parcurs drumul pe care el merge acum, mai departe, şi, cu sau voia noastră, am poposit, uneori pentru totdeauna, undeva anume. Când apar asemenea poeţi, nu poţi decât să te bucuri, să ai senzaţia că ei „merg mai departe” din locul în care tu te-ai oprit. Ba chiar încerci senzaţia că cineva „te răzbună”. Ce să mai zic, sunt tare mulţumit când discut cu acest poet în atitudinea căruia simt că sunt respectat corect, atât cât merit. De-aş putea, i-aş lăsa moştenire toată experienţa mea literară, cu eşecuri cu tot, însă, sunt convins, dacă chiar îi doresc izbăvirea, trebuie să-l las să-şi ducă singur crucea. În urmă cu trei decenii, marele poet Emil Brumaru, publicându-mi un grupaj de versuri mi-a urat ceea ce-i doresc şi eu acum lui Teo Cabel: „Drum lung şi izvoare cu apă rece !”.

                                                                                                               Marin Ifrim

 

Poezii din volum

STRĂINĂ
 

Poezia mea străină îmi e.
Sare la mine din gura altuia,
Se altoieşte în aer
În fel de fel de chipuri, neştiute.
Apoi se-nfăşoară după cel pe care îl văd
În fiecare zi în oglindă, trimiţându-l la
Eclesiast:1.10.
„Ce pânze de păianjeni sunt ochii tăi!„
Strigă şi se sparge în ecouri:
Ca un foc de artificii unele, altele peşteri,
Printre stalagmite
Strig eu, eu, eu... se aude
Din adâncuri
Noi, noi, noi... 

Străină mi-e poezia mea.


BIBLIOTECA DERANJATĂ
 
În dimineaţa aceasta
Străzile sunt foi... goale.
Oamenii fug înnebuniţi să adune
Paşii risipiţi.
Nici vorbă de zori de zi.
Un ecran imens,
În aparat nu este peliculă.
Astrul zilei, un vecin
Indiscret.
 
Ies din casă,
Lumea este tăiată în felii
Sau doar pare aşa
Din spatele jaluzelei albastre?
Toate feliile cad
Ca o bibliotecă deranjată.
Ultimul cade cerul...
Cu revelaţia orizontului.
 
Până seara trebuie sa pun feliile la loc.
Lumea
Un alt poem fi-va.

Străzile
Se citesc singure noaptea
Iar mâine... foi de...
Goale, ca la naştere


UN „O” PESTE UN PETIC
 
Pune un „O” peste un petic de cer.
Ochiul va înghiţi soarele,
Va juca şotron din galaxie în galaxie,
Apoi se va înghiţi pe el.
 
Pune un „O” peste un petic de zâmbet şi sex.
Nu vei eşua în Sodoma şi Gomora,
Nu vei fi un Lot privind la stana de sare
Te vei răstigni la intersecţia zilelor.
Roagă timpul să nu te uite
Cum am rămas eu suspendat
În uitare...
La orizontul căzut între nori,
Doar „O ”
Peste petic.
 
Vei vedea cum se mănâncă unul pe altul,
Cum strălucesc împreună într-o mizerie
Ce se scârbeşte de numele ei.
Pune un „O”!



POEMUL UNUI DAC
 
Iubito,
Ne-am întâlnit ultima oară
Pe Columnă,
Când ai venit să-mi aduci
Căciula de tarabostes
Căzută în praful imperiului.
 
Mi-ai ascuţit sabia, sica, cu privirea
Ochilor tăi plini de mânie împotriva celui care
M-a închis în marmură.
 
Columna s-a clătinat să se dărâme
Din zbaterea noastră...
 
Te-ai întors doar tu,
Să vindeci viitorul
De uitare.
Eu am rămas să fac de gardă
Cu veacul...
Iubito... încă mai simt în barbă
Umbra mâinii tale...



TĂCERILE
 
Cuvinte cu boxele oprite.
Un tren în viteză,
Eurostar
Fără pauze, fără semne de punctuaţie.
 
Uşi. Nu aştepta să ţi le deschidă nimeni.
Dacă ţi le deschide cineva,
Întotdeauna primul este Dumnezeu
Nu te umileşte cu prezenţa Lui,
Îţi trimite un prieten.
 
Şi umple lumina.
Lumina
Cuvintelor fără spaţii şi fără
Semne de punctuaţie
Şi întunericul începutului,
După secerişul numerelor impare,
Un stol de galaxii fâlfâindu-şi aripile.



REGĂSIRE
 
Albe, uitările
Flori nemuritoare
Îngheţate-n clipă,
Oglinzi retrovizoare.
 
Imaginea lebedei
Alunecă pe apă,
Luna o taie în două
Tăcerea se-adapă...
 
Ceasul se sparge,
Cioburi grele de absenţă
Ore sângerii,
Exilate-n penitenţă.
 
Pe obrazul tău,
Zâmbetul tolănit
Mă-mpinge afară
Din ochiul iubit.
 
Ziua... trecută,
Diformă şi lălâie,
Scrisă-n două versuri
Pentru noapte, tămâie

Şi umbra de la
Lumânare, să îmi decoreze
Camera viselor,
Cu amintirile treze.
 
Pe buzele nopţii
Mă sărut-o-mbrăţişare...
Desenezi în oglindă
Către noi o cărare.



PICIOR DE PLAI

O vacă neagră pe păşunea verde,
Soarele îşi saltă un ochi ( şi se pierde )
În porumbul de la marginea satului.
Petre dă ’neaţa bună lui Nicolae,
Dar tot îl înjură-n gând, după treizeci de ani,
Că i-a luat-o pe Ioana, bălaie.
 
În grajd la Gheorghe
Găleata s-a umplut de lapte,
La poartă latră un câine, a început de viaţă
Şi a sfârşit de moarte.
 
Soarele se ridică indiscret într-un cot,
O vacă neagră şi o vacă albă,
 
Dascălul îşi aprinde candela şi se-nchină,
Mai ieri am luat-o pe Florica,
Din ochii adânci am băut setea credinţei,
Vorba ei, puntea care m-a salvat din mine
Spre timpurile ce aveau să vină.
 
Mă laşi să văd dacă ţi s-au copt merele,
De Sfântul Petru?
Ion, pe uliţă către Maria:
Cine zicea şi unde că s-a născut veşnicia?
Maria râde. Lasă, că la mine nu-i de scuturat
Încă, dar merele se coc sub ie.
 
Vasile stă la poartă,
Cătarea lui pe uliţă împietrită:
Hai mă şi mănâncă, se răceşte mămăliga,
Te-aşteaptă oamenii la treabă!
El tace, doar ascultă, copita calului
Bate a drum lung, a parastase şi soroace.
Ileana pune brânza la scurs,
Fuge la telefon, da mamă e gata,
Îi aştept să vină!
Pe uliţă nechează un mânz.
O vacă neagră, una albă şi toate celelalte
Vaci bune de lapte,
Copiii veniţi în vacanţă stau cu gândul la salam
Şi la snacksurile de pe raft,
Cocoşul sare pe gard, se uită cruciş la soare
La Nicolae, la Gheorghe, la dascăl, la Ion,
La Maria, la Vasile, la Ileana, la Petre :
Cucurigu! Cucurigu!
Vara-i lungă, nu vine acuma frigul.
 
În câmp soarele mângâie boabele de struguri
Se coc în ele nunţile satului. Se văd
Cum se duc cei care au venit
Fără să fie întrebaţi,
Şi aniversările şi sfeştaniile...

Un comentariu :