Prietenii mei






       



           LUMINIȚA AMARIE - Ibănești -BOTOȘANI








 Scrisoare tatălui

Ai rămas la fel tată
Poate doar mâinile ți-s mai adânci
Curtea e mai mare
Singurătatea dă dimensiuni colosale amintirilor
Ici colo câte-o umbră
pare mișcătoare și chiar vie
Dar nu sunt decât spiritele
celor pe care i-am iubit mai mult
de când s-au dus
Viu e lutul
Cărțile mele au rămas la fel de necitite
Ce-i drept eu le adun cu frica de sfârșit
Din când în când taci și tac și eu
Ne hrănim cu tăcerea
ca și cum pe vremea când ar fi trebuit
ne era îndărăt
chiar păgână
Și nu e prea târziu
Nu e decât întuneric
Dar văd mai bine cerul
Pereții se dârâmă ca un trup cu sufletul însingurat
Uneori îi pot salva dar ce să facă două singurătăți
între patru pereți
fie ei și ai copilăriei

Eu sunt ca
El să fie
Noi nu avem pereți decât ai inimii

Am venit, am ajuns și rămân
A fost un drum atât de lung
dar iată
Pentru prima oară de când vin
simt că sunt așteptată
Trebuie să știi tată că am fost întâmpinată în întuneric cu lumină
Exact așa cum ți-au spus soarele și luna











     ANA MARIA GÎBU -  DOROHOI 
                                                 









mai dă-mi o zi

când s-a dat startul
nu eram pregătită de zbor
cu paşi secundici
calc la stânga
înainte
spre dreapta este ocupat
pârguită în cuvinte
însemn locurile goale
din coţul de lumină
în care m-am rătăcit

gândurile închise
într-un hohot mut
desenează poteci orbite
de zăpăcela stâncii
rămân înserarea ta

mai dă- mi o zi
să reînvii omenia

adun cuvânt lângă cuvânt
reduc din necunoscut
stând la taifas cu luna
nu mergem în dimineaţa asta
la culcare
ea dă notă explicativă
pentru îndrăzneala de a lumina
peste program
eu, că am însoţit-o

accept cursa spre niciunde



                                                                                 ***







                                                 IONESCU TOMA ION - PITEȘTI









ALERGAREA CA O ICOANĂ

alergarea 
se desparte 
de trup
aburind
cu răsuflarea 
gazelei

pieptul 
zăltat
plesnește
sublim 
timpul

e un icnet
de animal
alungit
doar 
stelele-s fixe 
și glonțul

...se făcea
că alergam
propriul meu
frig
frigul din frig

Pâlcuri 
de cruci
risipite pe câmp
contemplau
cursa

***
 
 
                       DANIELA VOICU
                       CONSTANȚA
 
 
SINGURĂTATE


dezastruos zgomot al cântecului singurătăţii sufletelor
litere
cuvinte
trepte de evoluţie
degete cântând stele-viziuni pe note discordante afon

păsările au zâmbet de  om fericit
când dimineţile mor nescriindu-şi testamentul

moştenitorii sufletului nasc  lupilor  foamea
rimele
pâinea
(clovnii  au  plecat)

scârţie ceasul a rugină-floare pe foiţe de tutun
asteptând un fumător să dea ora exactă
păzind  ochii de lacrimi atomice în triluri  nude
oceane rubin-blue-alb- cer
ce nasc singurătatea la ora  5 dimineaţa
în respiraţii de cafea....

singurătatea- o afacere rentabilă,
câştigi foarte mult timp cu tine însăţi
F
E
M
E
I
E

 
***
 
 
 
 CONSTANTIN CRISTESCU 
 VATRA DORNEI
 
 
 
 MIHAI VITEAZUL
Pieptu-ţi îmbrăcat de zale poartă inima-ţi vitează.
Când pe trupuri îngrozite armăsarul tău dansează,
Trei popoare dintr-o mamă, ai unit scriind istorii,
Tremurau duşmanii ţării, ţi se închinau prin glorii,

Îngeri îmbrăcaţi cu sânge, ne privesc de peste nori,
Noi pe la statui mai plângem în coroanele de flori.  
Stau semeţe si sculptate cu privirea rece-n munţi 
Spre hotar îngândurată curge-o lacrimă din frunţi.

Au râvnit la trupul ţării mulţi duşmani de alte naţii,
Paznici aprigi la hotare tu mi-ai pus părinţii, fraţii,
Tu în zbor vultur de munte,tu Mihai ai dat de ştire,
Trei peceţi pe-un buzdugan e a voastră moştenire.

Ţi-ai sădit în suflet astre şi-ai făcut popas sub norii,
Ce-alergau pe câmp de sânge, rece te treceau fiorii,
Tu n-ai murit,tu eşti cu noi,tu înger din eternitate, 
Şi ai sădit în trupul meu cuvânt cu dor de libertate.

                                                                               











                                                                                                                                                          

                                                                      ***














MANUELA  CAMELIA SAVA - RÂMNICU SĂRAT








CITADINĂ

Lucrurile au prins viaţă doar când s-au răzvrătit…
La poarta oraşului a bătut furtuna cuvintelor
şi degetele înfiorate au cules parfumul lor dăruindu-ţi-l întreg.
Poeziile s-au trezit din somnul lor nefiresc
aflându-te încătuşat de stâlpii cafenelelor de altădată.
Asfaltul topeşte bulevardele
adânc pătrunse de cântecul tău…
(Poezia lucrurilor neîntâmplate)



                                                               ***












CORNEL  DIACONU - BUZĂU


            DESCULȚ PRIN CER




                                                       Se topește ziua, seara-i noapte plină,
                                                       Luna curge-agale peste munți, în sus;
                                                       În tăcerea ninsă tu te pierzi, străină,
                                                       Cum se pierd, în zare, norii spre apus.

                                                       Încă te mai caut, încă te mai strig,
                                                       Cerne dor din stele și mă plouă-n gând.
                                                       Doamne, și-n nădejde cât îmi e de frig!
                                                       Și de nopți cu tine cât sunt de flămând!

                                                       Cade-n boltă oiștea, văduvă de roate,
                                                       Rouă-mi plânge-n talpă; trec desculț prin cer...
                                                       Chiar dacă e iarnă, totuși se mai poate
                                                       Să te-ntorci cu vara.Te aștept și sper...

                                                       (din volumul Descult prin cer, editura Editgraph, 2010)
                                                       















 

POPA INES VANDA - TIMIȘOARA



JUDECATA 

În cea din urmă clipă a plâns cu dor o stea
Și a udat cu rouă poverile din maci,
Conspiră umbre triste chiar împotriva mea,
                                            Furtuni destrăma visul prin hula unor vraci.

                                             Se rupe ceru-n două și plouă cu acuze,
                                             Mă leagă în cătușe ocara efemeră,
                                             Beau cupa cu pelin din visele confuze,
                                             Pe scaun de judecată mă apăr-o himeră.

                                             Doar pentru o fărâmă de dragoste curată
                                             Plătesc cu închisoarea potopul unor ploi,
                                             Mai cer o grațiere, la lege o erată,
                                             Nu-i cine să mi-o deie, n-ați vrea să o dați voi?

                                            Dacă sunteți iscoade și condamnați iubirea
                                            Voi știți care-i pedeapsa și costul ei suprem !
                                            Pedeapsa capitală v-aduce fericirea ?
                                            Vă spun, eu mor degeaba, iubind nu ai barem!





Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu