Scările
din turnul cuvântului
se
surpă.
La
cenaclul șoaptelor de iubire
Așa vreau eu a scos sabia.
Lovind
cremenea dragostei,
Fulgere
zgâlțâie tăcerea.
Sâsâitul
de șarpe, camuflat în șoaptă,
Atacă
adn-ul sincerității
În
oglinda răstălmăcirii.
Pe
stâlpul coșmarului de noapte
Flacăra
de pucioasă a înstrăinării
A
făcut scrum bocetul cucuvelei.
Credința
oarbă pipăie fața iubirii,
Zâmbetul se strecoară tăcut prin piele,
La pândă stă uliul derâderii,
Întunericul
dintre cuvinte o apasă.
Așa
vreau eu
Împăiază
cuvintele și le pune
La
geamul iluziei.
Iubirea
găsește pe pipăite
Piatra
răbdării și
O
aruncă în oglindă
Teo Cabel
poezia e oglinda poetului...felicitari pentru tot ceea ce faci!
RăspundețiȘtergereS.M.C.
Oglinda poetului?... Nu e ceea ce cred eu în poezia suprarealistă... deși aceasta e calea!
RăspundețiȘtergere