„Un martor onest din interiorul cetăţii culturale” - Diana Dobrița Bîlea

                             Cronică în revista Pro Saeculum la volumul Trepte

„Vigilent, intransigent cu sine şi cu ceilalţi, Teo Cabel apare de această dată în cetatea literară pentru a da mărturie scrisă în legătură cu activităţile culturale, literare ale arealului geografic buzoian”, scrie Manuela Camelia Sava în prefaţa cărţii de publicistică „Trepte” (Ed. Editgraph, Buzău, 2016). Teo Cabel, ca un împătimit de cultură ce este, nu poate trece impasibil pe lângă evenimentele cu gust cultural şi savoare estetică şi înregistrează cu creierul şi cu inima nu atât pentru el însuşi, cât pentru cei ce n-au avut cum să fie prezenţi ori vor veni după noi. Cartea aceasta are valoare documentară pentru că un martor onest din interiorul cetăţii culturale buzoiene a avut grijă să imortalizeze pe hârtie fapte, întâmplări, evenimente, chipuri şi trăsături de caracter ale oamenilor care nu pot trăi în afara culturii.

În general, spaţiul cercetat este cel al Buzăului şi al oraşului Râmnicu Sărat, dar şi al vârfului muntelui, mai bine-zis al satului Muscel-Cărămăneşti nemurit de infatigabilul Titi Damian prin tetralogia „Muscelenii”. Un ţinut literar de toată frumuseţea, de care se leagă nume cunoscute şi mai puţin cunoscute ori aspirante la urcuşul atât de greu, dar atât de plăcut spre succes. Meritul lui Teo Cabel este acela de a fi imparţial şi totuşi afectuos cu oamenii de litere despre care scrie, ca şi cum acestea ar fi personajele unei naraţiuni ficţionale proprii. Nici n-ar putea fi altfel, căci iată numele pe care le cinsteşte prin scrierea sa: Valeria Manta Tăicuţu, Nicolai Tăicuţu, Ion Niculescu, Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Tudor Cicu, Constantin Marafet, Stan Brebenel, Ion Stanciu, Titi Damian, Nicolae Pogonaru, Laurenţiu Belizan, Milea Mihail, Gina Zaharia, personalităţi care au participat la evenimentele culturale de pe aceste meleaguri precum D. R. Popescu, Ion Roşioru, Nicolae Cabel, George Astaloş, Emil Lungeanu, Lucian Gruia, Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu, Nicolae Dabija, Liviu Ioan Stoiciu, Passionaria Stoicescu şi debutanţi precum Anca Lascu, Luiza Elena Ivanof şi Petronela Coman. Teo Cabel are inspirata idee de a nu lăsa în eter, spre pierdere şi uitare, bucuria întru literatură iruptă cu ocazia lansărilor de carte de la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat sau de la Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”, cu ocazia întâlnirilor cu elevii de la diferite şcoli buzoiene sau cu cenacliştii de la „AntePortas” Buzău şi „Al. Sihleanu” din Râmnicu Sărat, cu ocazia cunoscutului concurs internaţional „Titel Constantinescu” sau a altor concursuri precum „Primăvara poeţilor” ori cel pentru elevi, „Constantin Petcu”. De asemenea, Teo Cabel lasă lumii literare impresiile sale cu privire la emoţiile, gesturile, zâmbetele, trăirile, cuvintele şi cuvântările celor care iau parte la aceste evenimente, pentru ca nimic să nu se piardă. Pe lângă aceste impresii, Teo vine cu reflecţii ce ţin tot de patima pentru cultură. Exemplele sunt nenumărate: „Nu numai aramata defilează de 1 Decembrie, ci şi scriitorii buzoieni, dar în felul lor” (p. 9); „energiile pozitive s-au reglat la cote terapeutice” (p. 16); „De ce trebuie ţinută vie memoria unui om? Ce trebuie să faci să nu fii uitat? Sunt întrebări pe care ni le punem de-a lungul vieţii, interacţionând cu alte destine care ne impresionează şi ne ajută să limpezim viziuni, să pornim pe drumul dorit” (p. 24); „Şi cu acestea fiind zise, nu încalec pe nicio şa, ce trebuie să dau aceste veşti şi altora, să cunoască cum se serbează la Buzău, de către scriitori şi iubitori de cultură, ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI. Noi avem conştiinţa vibraţiei acestei zile şi sufletul împăcat” (p. 30); „Tinerii, de multe ori, dacă nu găsesc acel om care să-i încurajeze, dau înapoi, rămân în hibernare ani buni, irosind talent [...]. Este un cec în alb de multe ori un asemenea sprijin. Unii şi-l asumă, alţii nu” (p. 94). Sunt reţinute şi redate cu acurateţe cuvântările personalităţilor care l-au impresionat pe autor şi care îi vor impresiona pe cititorii acestei cărţi. Din păcate, spaţiul cuvenit unei cronichete permite doar câteva astfel de mărgăritare: „Ion Roşioru topeşte cântecul de moarte într-un cântec de dragoste (Titi Damian, p. 14); „l-am scris [volumul de versuri „Incantaţii de mătase”] să mă vindec de pantumită. Norocul vieţii mele a fost întâlnirea literaturii orientale, din al cărui izvor a băut şi Eminescu” (Ion Roşioru, p. 15); „Cuvintele rostite sau scrise au această capacitate miraculoasă de generare şi regenerare a sufletului [...]. Acum stau şi mă gândesc: oare eu am scris această carte sau ea m-a scris pe mine?” (Laurenţiu Belizan, p. 30); „Poezia trebuie să fie un pendul. Poezia trebuie să fie atât de curată încât nicio lacrimă să nu intre în ea. Poezia trebuie să aibă culoare, substanţă, iubire, timp şi dacă le are pe cele pe care nu le are... este poezie. Poezia trebuie să lase o dâră ca avioanele supersonice (Mihai M. Macovei, p. 60); „Comunităţile care rămân sunt cele care au povestitori. Cine nu are povestitori dispare” (Gheorghe Dobre, p. 65); „Noi am oprit tancurile cu poezii de Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe [...]. Noi, Basarabia, suntem o aşchie de popor european în afara Eoropei” (Nicolae Dabija, p. 86).

„Cronicar peste vremi”, cum îl cataloghează Tudor Cicu sau vânător „cu mâinile goale”, cum îi caracterizează Costel Suditu pe scriitori, Teo Cabel aduce strălucire sufletească zilei de mâine. Transbordează informaţiile şi emoţiile vieţii de azi a scriitorilor din preajma sa în veşnicia culturii. Veghează la porţile literaturii, invitând înăuntru – adică în miezul sinelui creator al omului aflat într-o admiraţie activă faţă de Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor – frumosul din cuvintele, din faptele, din întâmplările, din lumina ochilor şi ale mâinilor oamenilor hărăziţi să mânuiască bine condeiul. Teo Cabel – iată un nume care se îngrijeşte cu dragoste şi cu altruism de numele altora!