luni, 18 ianuarie 2016

„Unul de-al nostru” - Nicolae Cabel în revista „Caietele de la Țintești” nr 2



În urmă nu cu multă vreme, un impuls pe care nu ştiu cum să-l explic (poate doarla nivelul unui palpit agrest), a făcut să mă gîndesc intens la mormîntul bunicilormei din Pogonele... Mormînt desprecare aflasem că este mai mult decît părăsit...
Memoria noastră, a urmaşilor, uneori poate fi acuzată de infidelitate...
Recenta „naştere” a „Caietelor de la Ţinteşti”, devenite elansat fapt de cultură, a
scos deasupra, din „zgura” memoriei, un episod ce, zic eu, depăşeşte graniţele normalului,
normalul în sens absolut diurn...
Pe bunicul patern, Ion, de la Pogonele, doar îl ghicesc acum, o umbră foarte depărtată...
Era mărunt de stat, taciturn... Se spunea că era agil, sever, aspru chiar...
Repet, agil, închis în sine, supranumit cu numele generic al şoimului mic – balaban...
În sat nu i se zicea Cabel, ci Ion Balaban... S-a însurat, cînd i-a venit vremea, cu Maria
Barac... Copii, le-a dat Dumnezeu, 13... Patru au murit la naştere... Nouă au trăit, cufamiliile şi copiii lor, verii mei primari...
La începutul anilor ‘50, Ion şi Maria, destul de repede, unul după altul, au trecutîn lumea celor drepţi... Copiii lor, cei 9, nici ei nu mai sînt în viaţă... Ultimul a părăsitlumea asta cel mai mic dintre băieţi, Ion (nenea Ionică)... Între băieţii lui Ion Balabans-a „aliniat” şi tatăl meu, Gheorghe... Numele celor 9 le voi insera în nota finală a acestor însemnări...
Atunci cînd tentasem refacerea mormîntului celor doi, tentativă eşuată (de care
chiar mi-e ruşine!), copii după actele lor de deces le-am obţinut prin/cu ajutorul frăţesc (aşa e corect!) al profesorului Stelian Grigore de la Ţinteşti, unul din „părinţii”recent apărutelor „Caiete”...
Veţi spune, repere banale din istoria fiecărei familii, anonimă, dintr-o aşezare atît de modestă cum a fost Pogonele...
Dar...
Ştiu că Ion Cabel era născut la Calvini... De copil a părăsit muntele... Vărul meu Haralambie ştie de la tatăl său, nenea Ionică/Ion Cabel că, acolo, la Calvini murisecapul familiei şi că, pe cel ce avea să-mi fie bunic, l-au luat de suflet Nicolae şi Ioana Tucaciu din Pogonele... Munteanul crescuse la cîmpie... Cînd i-a venit vremea, a întemeiato măruntă gospodărie, după 1900 şi ceva, cu Maria Barac... Fotografia acesteia o am undeva între alte documente/amintiri ale mele...
Acum trebuie să vă iau martori la o „plonjare“ temporală care, după atîtea decenii, este nefiresc de vie, fascinantă în memoria mea afectivă...
La începutul anilor ‘50, elev, poate-n a doua primară, am păstrat crîmpeie din povestea părinţilor, eu martor discret, fără să înţeleg prea bine, al celor ce povesteau ei maturilor din preajmă...
La Pogonele se consumase ritualul înmormîntării lui Ion Balaban. Apoi s-au retras la pomenirea creştinească a celui ce-i părăsise, soţul şi părintele lor... După plecarea de la cimitir, li s-a povestit, că au intrat în sat două căruţe de munteni... Căruţe înguste, cu coviltir şi cai mărunţi... Şi patru bărbaţi... Primului întîlnit, fără să-i spună cine sînt i s-au adresat destul de aspru: „a murit unul de-al nostru... L-aţi îngropat...Unde?”...
Omul i-a însoţit la cimitir... Le-a mai spus că rudele sînt acasă, la pomană şi că le poate arăta şi drumul într-acolo...
Muntenii au făcut semn că nu. Au aprins lumînări. Dintr-o botă au băut cîte-o gură de ţuică, s-au închinat, au întors căruţele şi duşi au fost...
Cînd i-am ascultat povestind, atît mama mea, Violanda, cît şi tatăl meu, Gheorghe, păstrau încă starea pe care eu mai tîrziu am înţeles că se numeşte consternare... Era în vorbele tatălui meu ceva înfricoşător şi magic totodată... Transmise atunci şi mie, iar ecoul acela, îndrăznesc a spune, mă urmăreşte şi-acum...
Cu cîţiva ani în urmă, cu vărul meu, Nicolae (băiatul lui Petre Cabel) şi cu Sorin Burlacu, atunci director al Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu“, am urcat la Calvini...
Intenţia era să contactez pe aceia prin care puteam să donez parte din cărţile mele, acolo, la Calvini... Şi să văd dacă mai e cineva cu numele nostru... Am fost primit cu multă circumspecţie, firesc am zis eu, întrucît în România începuse sarabanda retrocedărilor...
Şi am înţeles că notabilităţile puteau crede că niscaiva moşteniri mă făcuseră să ajung acolo...
Moşteniri?! De la cine? De la un copil care părăsise satul pentru o altă lume, aceea a cîmpiei... Şi care, pînă a murit, nu mai călcase pe locurile unde se născuse...
Aşa se face că nimeni dintre cei care l-au adoptat la Pogonele nu ştia nimic despre cei rămaşi în munte... Acum surîd... Tentativa de a dona cărţi în satul lui Ion Balaban a rămas sub semnul deriziunii, aceeaşi ce guvernează multe din gesturile/actele din România de azi... La cîteva zile după plecarea din Calvini, aveam să aflu, biblioteca modestă din acea aşezare fusese devalizată într-o noapte...
Numele CABEL îl poartă destule familii de pe Valea Buzăului... Chiar şi în Buzău şi în Bucureşti am aflat de acest nume. Nu ştiu dacă „arborele“ este acelaşi...
De altfel, nu ştiu ce fraţi şi surori a avut Ion Balaban Cabel acolo, la Calvini...
Alte persoane, cu numele acesta, persoane cu care am încercat un contact, fie şi telefonic, au fost bizar circumspecte, cu o anumită ostilitate chiar...
Copiii aduşi pe lume de Maria şi Ion Balaban Cabel, dar şi o parte din nepoţiilor, sînt astăzi suflete-scîntei pe firmament...
Pentru mine rămîn magie şi mister cuvintele acelor bărbaţi de-acum mai bine de şase decenii: „ a murit unul de-al nostru!...“
19 octombrie 2015
P. S. Copiii lui Maria şi Ion Cabel s-au numit: Petre, Ioana, Safta, Tudor, Gheorghe, Voica, Alexandru, Ion (Ionică), Stanca.
                                                                                                                                       Nicolae Cabel

Coperta I: Constantin GAROFLID, moşier din Ţinteşti, ministrul Agriculturii în 1918,
1921, 1926-1927, unul dintre iniţiatorii reformei agrare din 1921
Coperta IV: Explicaţie foto oferită de Nicolae cabel:Mihai Muşat şi Maria (Toma)
Muşat, bunicii materni din Largu, sat de pe Valea Călmăţuiului, spre Brăila, împreună cu nepoata
Violanda. Numele îl va purta şi mama mea ce se va naşte în 1921. (Pag. 95)

Notă: Tudor a fost bunicul, tatăl lui Marian, tatăl meu.
Pe bunicul  nu l-am apucat. Pe ceilalți i-am cunoscut, datorită bunicii mele Filofteia, soția lui Tudor.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu