„Poeme cu aripi” - volumul „Izvoare de lumină”-Ed. Rafet-2015- Traian Gh. Cristea

 

    Cronică Trian Gh. Cristea la volumul „Tablouri fără semnătură ” - Teo Cabel  

   Întotdeauna cartea de debut trezeşte  emoţii puternice în  sufletul autorului şi  o curiozitate aparte cititorului dornic de a descopri noul născut din grădina fiicei lui Zeus, Euterpe.

Am citit cu viu interes volumul de poezii TABLOURI FĂRĂ SEMNĂTURĂ semnat de Teo Cabel (Editura LORILAV, 2010) şi l-am cercetat, uitând de trecerea timpului. După câteva zile am recitit poeziile şi, fără amânare, am scris câteva rânduri cu caracter con-fesiv. Le redăm mai jos.

                                     *

Nu facem parte din rândul acelor comentatori care stropesc prin teritoriul unui volum cu apă de trandafiri, ca să se simtă bine unii autori,  nici din categoria altora care nu se simt bine dacă nu găsesc „pete în soare”. Din păcate, năşiile, cumetriile, „prieteniile” literare se poartă astăzi în defavoarea creaţiilor cu adevărat valoroase; de aceea, judecăţile critice au de suferit, la fel şi autorii seri-

oşi.

Nici măcar nu suntem din stirpea comentatorilor sau criticilor literari, ci doar un iubitor de poezie. În această calitate scriem rândurile de faţă, în care, se vor găsi subiectivele noastre impresii de lectură. 

Într-o duminică de ianuarie,  încremenită  de ger năpraznic,  am citit versurile după ce ne întorsesem de la întâlnirea cu sfinţii aşezaţi de Pârvu Mutu în lăuntrul ctitoriei brâncoveneşti.  Nu ştiam chipul autorului, însă aflasem că este devotat slujbaş al Euterpiei cu ani buni în urmă. Vroiam să descoperim grabnic teritoriile lirice prin care colindă poetul;  nu-i ştiam nici sunetul violoncelului în care s-au cuibărit tropii fanteziilor glăsuind pe ramurile volumului de debut, semnat de el.  Pe tâmpla de sticlă a laptopului am început să iscodim poeme cu aripi de îngeri, poeme cu plete de sălcii, poeme cu o scânteie, cu două, cu trei...; poeme arzând care nu voiau să se mai stingă. Unele mi s-au înfipt în coastă, altele într-o primăvară de iarbă zăltată, altele s-au cuibărit în pleoapa memoriei. Ciudat, nu?   

Pentru  că versurile au avut darul de a ne produce anumite vibraţii spirituale,  considerăm că este de datoria noastră să mărturisim bucuria pe care am simţit-o citin- du-le.  Trebuie ştiut că, de multă vreme, stihurile care nu  ne spun nimic ne dăruie doar tăcere, indiferenţă .

Revelaţie! Atrag atenţia aici , în primul rând, temele grave: timpul, trecerea lui, corespondenţa poet–natură, relaţia omului cu divinitatea, investigarea univer-sului interior, atmosfera domestică, aducerea în prim plan a fiinţelor dragi  (părinţi, prunci, bunici, soţie). Folosesc drept argumente versurile care ne-au frapat. De ce?  Vom

puncta în cele ce urmează.  

Poemul dedicat tatălui este încărcat de bruma înfiorătoare a întrebărilor (care suspină discret) în veci, fără răspunsuri: Cum e ultima clipă?/ În ochii tăi se prăbuşeşte universul?/ Ceea ce ieri susţineai în trup/ Acum se buluceşte peste tine?

 Nu cuvinte consolatoare rosteşte poetul după aceste interogaţii, ci un mesaj tonic, bărbătesc, încărcat de echilibru meditativ: Să nu îţi pară rău,/ Când ultima clipă soseşte./ Strânge-i mâna/ Ca un învingător.

 Nimic romanţios, nimic pudrat metaforic, nimic  învăluit în retorica siropoasă ori în veşmintele postmoder-nismului ostentativ. Desluşesc acordurile grave ale unei destăinuiri ca un jurământ.

Dragostea pentru tatăl, căutată viaţa toată de fiu  “A venit la timp” şi va fi dăruită copiilor urmaşi; pe aripi de şoapte, poetul rosteşte acordul final către tatăl său: Curăţeşte-ţi sufletul/ Să se umple cu el ultima clipă/ Nici un strop din amărăciunea vieţii/ Să nu treacă dincolo.

                                            (PÂNĂ LA SFÂRŞIT)

Mai trebuia oare adăugat ceva?

Se observă că discursul liric este plin de natu-raleţe, aşa precum apa unui izvor de munte curge după voia ei, dar şi după cum îi este albia; uneori nervoasă, alteori lină, paşnică, indiferentă.

Original abordată este tema naturii:  Pe tipsia zi-lei/ Norii îşi toarnă apatia./ Rece...// Strănutul florilor/ A împrăştiat pe cer/ Curcubeul.”

                                                           (ACUAELĂ)

Este o atitudine lirică departe de clişeu, departe de

nostalgie, bogată doar în imagini vizual-senzitive, cu eco-

uri în câmpul percepţiei, menite să emoţioneze.

Am sesizat că există şi  un anume fel de a recepta anotimpurile pe care  eul liric le transfigurează (concor-dant cu  starea de moment), infuzându-le în teritoriul în puternicelor trăiri. Toamna  pare să-l decepţioneze pe poet, lăsându-i sentimentul amar al trecerii; iarna este o provocare la contemplaţie, pe când primăvara este un strigăt vital,  ca o vestire a reînvierii. De remarcat că primăverii îi sunt dedicate mai multe poeme.   Nu cred că întâmplător .

Volumul se încheie triumfal  cu o invitaţie rege-neratoare, încărcându-ne sufletul de o sfântă dragoste pentru tot ce-nseamnă viaţă: Uităm, uneori, banali spec-tatori,/ Că primăvara aşteaptă afară!/ Intraţi, dar, în muguri, aşa, într-o doară!/...Veţi învia de-o mie de ori!

                 (LĂSAŢI PRIMĂVARA SĂ INTRE!)                                                     *

Am încheiat prin câteva gânduri personale despre poezie, despre poet pe care le dăruim, de obicei, tuturor  debutanţilor în ale poeziei, nădăjduind să le fie de bun augur.

Poezia nu se poate întrupa decât  dacă te uiţi furiş prin deschizătura secretă a cerului, ca să urmăreşti aventura stelelor.

Nu poţi fi poet dacă nu alergi desculţ prin schitul durerii, ca să închini iubirii  idei trăsnite, pururi lumi-nătoare.  

Uite-l  pe   condamnatul  zicerii, El-Poetul,   prin

toate secolele alergând, prin toate stelele cutreierând, apoi gâlcevindu-se cu durerile cuvintelor ori cu  florile de măr, că prea s-au nărăvit în a sări furiş pe  fereastra inimii sale.

                                     *

Cred că versurile acestea pe care le-am arat cu privirea şi mintea  conferă autorului acestui prim volum dreptul de a primi botezul intrării în cetatea Poeziei. În niciun caz nu este locul de agrement al vânătorilor de glorie; nici vorbă de aşa ceva. Mulţi au uitat că în cetatea amintită se petrec înalte combustii, frământări istovitoare ale ideilor, cazne sisifice. Cine poartă harul, ca o durere sub tâmple, va simţi binecuvântarea sufletelor care nu se văd, dar se simt. Din ochii învăpăiaţi de nesomnul dorinţei, din  zborul de îngeri şi spini culege-ţi obrăznicia de a evada din tablouri pentru a-ţi scrie pe  lespedea timpului destinul creatorului jertfelnic.

Auzit-am cum acest prim volum le cheamă nerăb-dător pe celelalte să ne arăte şi alte feţe necunoscute ale poeziei înaltului. Desigur, la orizont se zăreşte silueta volumului următor.