Despre volumul „ Merg mai departe”-ed. Editgraph.2012
Dacă prima plachetă de versuri a lui
Teo Cabel avea ca ţintă principală
căutarea identităţii lirice, în a doua carte, purtând titlul MERG MAI
DEPARTE (Ed. EDITGRAF, Buzău, 2012), autorul îşi declară, cu obsti-naţie,
decizia continuării explorării poetice,
prin univer-sul poeziei, o Golgotă asumată cu scopul izbăvirii vâlvă-tăilor
lăuntrice.
După investigarea cărţii de debut („Tablouri fără semnătură”), încheiam
notele de lectură printr-o opinie personală, având şi o tentă premonitorie: Nu
poţi fi poet dacă nu alergi desculţ prin schitul durerii, ca să închini
iubirii idei trăsnite, pururi
luminătoare.
Da, într-adevăr, Teo Cabel a fost fidel crezului său poetic, fiindcă
suferinţa este investigată fără cruţare, temele majore ale existenţei sunt
prezente şi în acest volum, tonalitatea lirică este în perfect acord cu
atmosfera creată în poeme. În bună parte din
noile sale versuri, poetul probează
aplomb liric, maturizare în alegerea subiectelor, un stil necăutat, conferind stihurilor
siguranţă expresivă
şi dinamism.
Pentru a nu face observaţii inconsistente, gongo-rice, ne vom limita
doar la examinarea următoarelor motive poetice: condiţia creatorului de poezie; universul existenţial
mizer (încărcat de tragism) al „bosche-tarului”; iubirea care aureolează
locuri, amintiri, sufe-rinţe. Precizăm că aceste aspecte probează o abordare lirică specială demnă de interes.
Referitor la viziunea lui Teo Cabel asupra con-diţiei creatorului de
poezie, reţine atenţia sugestia relaţiei poetului cu propria-i poezie: Poezia
mea străină îmi e./ Sare la mine din gura altuia,/ Se altoieşte în aer/ În fel
de fel de chipuri, neştiute./ Apoi se înfăşoară după cel pe care îl văd/ În
fiecare zi în oglindă. A nu se
înţelege că poetul îşi reneagă propria-i creaţie; nici pe departe nu poate fi
vorba de aşa ceva. La o examinare mai atentă, suntem atenţionaţi asupra
dramatismului specific proce-sului de creaţie, pătruns de dramatism. Poezia nu
este rodul unui creator egolatru, ci se întrupează din realitatea crudă, din
suferinţele proprii creatorului, dar şi ale altora, câteodată asediindu-şi
părintele care a plămădit-o. Creaţia este aşadar strigăt şi ecou sau, uneori,
pură gratuitate („foc de artificii”); alteori, sculptură
în piatră; poeziile sunt văzute metaforic „peşteri” depozitare de esenţe exis-tenţiale, înveşmântate în
culorile durerii „de a fi”. Durere pe care eul liric (prin frecvenţa
monosilabicului „eu”), deşi le
trăieşte alături de mulţimea căreia îi aparţine, vrea să şi le asume, dintr-un
orgoliu sisific.
POTOPUL SINGURĂTĂŢII este poemul defi-nirii, autodefinirii fiorului
sfredelitor al poeziei, fior care se instalează în plasma spirituală a celor
predestinaţi chi -
nurilor
facerii.
Cine, ce, cum este Poetul? Greu de portretizat în cuvinte. Pe ecranul
cabelian eul poetic capătă forme şi identităţi ciudate: Poetul/ Kamikaze în oceanul
valurilor cubice,/Valurile cu...bice lovesc surd,/ Fără ţărmuri de milă.
În acest univers poetic, există o zbatere(frământare) infernală, „bula de
oxigen” tăinuieşte plăsmuiri în adânc de spirit după care urmează: Căderea
în valurile sferice, în aburii/ De la malul nopţii,(...) Monologul descriptiv gâlgâie de simboluri
vii, scânteind sugestii cutremu-rătoare: Lumina farului se zbate ca un pescăruş
lovit/ Plonjează în triunghiurile adâncimilor, sepiile mişună/ Pline de
cerneală simpatică,/ Şi de aici, tămâind la icoana ternului,/ Prinsă în cuiul
infinitului...
O nouă ipostază a poetului ni-l înfăţişează întors în iureşul
„potopului”, în realitatea necruţătoare a străzii.
Poetul autentic nu-şi flutură biruinţele în piaţa publică, nu-şi face o
glorie din singurătatea cinică, nu are timp
de aşa ceva, fiindcă Esenţele
şi zgura de pe arca lui/ Caută să-l sfâşie,/ El îşi înmoaie pana în călimară. Şi apoi lucrează, înfăptuieşte, dă
viaţă.
Dacă aveţi o ureche interioară, voi, cei ce-l citiţi în adânc de sine
pe creator, deschideţi-o, să-i ascultaţi şoapta furişă a poeziei care
glăsuieşte; poetul geme, rostind: Nu-s de invidiat, jur! Şi-i veţi da perfectă dreptate după
ce veţi gusta din licoarea ultimelor stihuri ale poemului: În viaţa poetului / Nu vine
niciun porum-bel,/ Nicio ramură de măslin./ Doar o făclie/ Pâlpâie/ Doamne, ce
ploaie!”
Încheiem incursiunea în
concepţia lui Teo Cabel, referitoare la profilul interior al poetului şi la
configuraţia ideatică a Poeziei, prin câteva aprecieri privind un dis-curs poetic mai puţin obişnuit, referitor
la fizionomia zămislitorului de stihuri dezlănţuite. Apreciem că, deo-camdată,
acest ouvrier al poeziei, este şi un curajos explorator al teritoriilor
stăpânite de Euterpe. Îi lăudăm osârdia, fără să-l ridicăm în slăvi, fără să
facem din el un faimos al liricii.
Deocamdată, suntem încântaţi că există stihurile de mai jos, că el se
exprimă inspirat şi că este posesorul unei forţe de comunicare aparte.
Poezia OCHII POETULUI este grăitoare în acest sens; ne fascinează prin
capacitatea, forţa imaginativă de care e
în stare Teo Cabel. El vede în fiinţa unsă cu harul creaţiei un purtător de
teritoriu edenic. Să fii locuit de farmecul misterios al naturii de
pretutindeni, să fii binecuvântat de triumfătoarea iubire este un adevărat
miracol şi, în acelaşi timp, o binefacere. Căci în el pot: Toate hărţile urii laserul
iubirii să le taie! ( a se observa topica enunţului)
Acesta e Poetul.
Nenumăratele bogăţii, frumuseţi ale lui
să devină, să fie un mic petic în mintea
ta,/ De unde să pleci Cristofor Columb/ Sau Badea Cârţan,/ Să descoperi
continentul de suflet/ Şi să ajungi în oceanul nemuririi.”
Versurile acestui poem au fluenţă, probând un fond ideatic armonios,
amintind de marii umanişti. Po-etul se
aventurează într-un act de confesiune către toţi semenii şi, în acelaşi timp,
către întregul univers.
O frumuseţe aparte au imaginile
poetice în succesiunea lor. Fără infatuare, fără pedanterie, în mani-era-i
proprie, poetul îşi destăinuie, pe calea sugestiei, simţirile: Oceanul
acela să fie doar/ Ochiul tău drept de poet./ În ochiul stâng/Viaţa ta de zi cu
zi:/ Zăpada spre primăvară se face neagră,/ Trandafirii au spini,/ Copiii vor să te educe. Încă nu au auzit/ Pe nimeni
în curtea lor să-i îndemne/ „ Ia şi citeşte!”
Nu se poate trece sub tăcere frecvenţa cuvintelor dintr-un vocabular
poetic bogat în verbe aflate la con-junctivul
prezent, modul acţiunii posibil de a fi înfăptuite într-un viitor incert. Verbe
precum „să ai”, „să păşeşti”, „să cari”, „să ştii”, „să descoperi”, „să ajungi” asigură poemului o deschidere
acţională optimist-ipotetică.
Aminteam la începutul acestor note de lectură prezenţa, în structura cărţii,
a temei existenţei mizere a „boschetarului”. Teo Cabel nu evită temele
pretenţioase, are ochiul format în a sesiza cu pertinenţă scene semni-ficative
din existenţa obişnuită a semenilor. L-am putea numi şi poet al „faptului
divers” , dar nu în descendenţa lui Jacques Prevert, ci într-o manieră
original-estică. Damnatul sorţii este surprins cu dibăcie în tuşe sigure; i se
stabilesc coordonatele spaţio-temporale: Doarme unde apucă,/ În mijlocul naturii,/
Chilia lui, ultimul boschet de pe alee./ Se trezeşte devreme, îi dau
deşteptarea chiriaşii./ Dacă seara îl cam ameţeşte,/ Dimineaţa, în schimb,
aceştia...
O succintă radiografie a tonusului psihic de care dispune „boschetarul”
face trecerea spre restul zilei: Cum spuneam, mintea îi e o grădină după o/
Ploaie toren-ţială./ Nu se mişcă brusc/ Încearcă să-şi amintească ce zi a fost
ieri de a/ Ţinut post.
Ce face toată ziua? În niciun caz nu vegetează; este activ, îşi omoară
timpul şi îşi scurtează zilele ca să nu ajungă bătrân: Apoi toată ziua face curăţenie la
chiştoace/ Precum sanitarii din acvariu./ Trage fumul adânc şi toţi puii
singurătăţii trag/ De sufletul său precum calicii la pomană.
Reportajul acesta e unul al durerii cu zâmbetul pe buze şi se încheie
sub semnul deznădejdiei, lăsând în suflet ecoul spuselor subînţelese: „Ei da,
este posibil!” : Seara,/ Maestru de ceremonii cu multe grade pe.../ În gât mai mult,
nicicum pe umăr,/ Îl roagă să ţină de urât unui suflet amărât,/ Un câine
bătut şi muşcat/ Şi el.../ Să spună nu/ Nu a-nvăţat.”
Acelaşi tragism cutreieră şi versurile poemului ZIDUL. Zidul în care
lirismul capătă culoare cernită. Cititorul
deprins cu lectura aprofundată reia fraze, descoperă idei, stări, imagini,
însă, mai ales, descoperă dexteritatea poetului în realizarea introspecţiei
psiholo-gice.
A treia temă pentru care versurile din această carte trebuie salutate
este elogierea fiinţelor care au căpătat, prin scurta, dar eclatanta
existenţă telurică, aureola nemuririi.
Teo Cabel are o intuiţie poetică pe care nu poţi să nu o sesizezi mai
ales când e vorba de simbolurile sacre. El simte, prin fibrele intime ale
fiinţei sale că, despre Dumnezeu şi
despre Mamă, nu se poate vorbi
oricum; mai ales în poezie, nu ai voie să ticluieşti vocabule comune, sterpe ; pentru că, deşi mama e aceeaşi fiinţă îndumnezeită
pentru toţi cei aduşi pe lume, ea e simţită diferit de fiecare dintre noi. Cu
capul plecat, însă cu fruntea spiritului înălţată spre cer, poetul nu-şi portre-tizează
mama, ci o defineşte prin prisma vibraţiilor sale lăuntrice. „Prezenţa de a fi a mamei” este o
constantă care nu piere în veci, aşa cum minunea de a exista a cerului
dăinuie, fără să mire pe nimeni.
Deoarece mama e începutul începutului
şi sărutul luminii dintâi; ea este simbolul echilibrului de pe planetă, este
matca izvoarelor văzute şi nevăzute.
Însă, ori ce-am spune noi, tot
mai altfel glăsuieşte poetul: „Mama este apa pe care o bei/ Lumina care te
pătrunde şi ochii care/ Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte/ Păcatul tău:/
Uitarea, nepăsarea.” Fără menajamente, poetul pune degetul pe cele două
răni de care fiii/ fiicele pururi sunt vinovaţi/ vinovate: uitarea, puerila ignoranţă.
Discursul liric capătă altitudine emoţională, cuvintele sunt bine strunite, imaginile
poetice inspirat plasate: Mama este inima care îţi bate în piept,/
Fereastra prin care priveşti,/ Nu geamul casant/ Rădăcina pe care nu ai voie să
o tai,/ Altfel, eşti un ciulin bătut de vânt în arşiţa vieţii.
Densitatea acestei piese lirice este remarcabilă, încât dacă ai decupa
ultimul citat din contextul poeziei, ar fi suficient să obţii un veritabil
omagiu adus celei care ţi-a dat suflare
ca om, pe această planetă.
Aureolă a nemuririi poartă, în conştiinţa tânărului poet, şi unul
dintre maeştri stihului românesc, Ion
Nicolescu, pe care Teo Cabel îl
transformă într-un simbol al iubirii a tot ce este înalt, pur şi înveşnicit.
Această poezie s-ar putea numi „Cântec întru nemurirea Poetului”, fiindcă ea constituie un imn închinat celor ce au slujit
cu înaltă cinstire şi devotament, preţ de o viaţă întreagă, la curtea LIMBII ROMÂNE. Câtă emoţie conţin versurile din URMA POETULUI? Nu se poate
afla decât trăind şi simţind acea tensiune lirică. Simplu, o considerăm doar o
lacrimă de cinstire adusă de un brad împodobit cu tinereţe( T.Şt.Cabel) unui bard din coasta Carpaţilor de Curbură. Doamne, ce adânc suspină versurile acestea pe
lespedea memoriei! Ochii zimbrului, în frâu, treceau/
Călători în altă lume,/În timp ce-n viaţă nestruniţi/ Urcau iubind pe orice
culme.// Azi nu era poetul pregătit,/ Fără de veste să devină ieri./ Zăpada de
pe brazi l-a îngropat,/ Când încă număra
la primăveri.
Plăsmuirile poetice ale creatorilor de valori spiri-tuale sunt
singurele bogăţii care le vor păzi vecia „peste Carpaţi” este de părere Teo
Cabel, plecându-şi fruntea peste lespedea de stihuri sub care odihneşte poetul oma-giat.
Desigur, sunt şi alte teme abordate cu succes în a doua carte cu poezii, semnată de autorul
amintit. Cu siguranţă, alţi comentatori
avizaţi le vor descoperi profunzimile, veritabilele puncte forte.
Scăderi, mici neajunsuri, anumite inadvertenţe expresive pot exista în
oricare nou volum de poezii, fiindcă nu se află, cu adevărat, perfecţiune pe Terra; apoi, Blaga spunea un
mare adevăr: „Numai operele
mijlocii sunt ireproşabile - cele mari niciodată.”
Ne exprimăm convingerea că acest volum este actul de identitate care-i
dă dreptul autorului să meargă mai departe.
Am putea spune că e un permis de
liberă trecere pe drumul Poeziei. Cât de departe, prin ce teritorii, cu ce
sorţi de izbândă, depinde de intensitatea focului creaţiei sale, de mirul
inspiraţiei şi de spiritul lui de sacrificiu.
O cronică demnă de volum!
RăspundețiȘtergere