„Permis de liberă trecere” - din volumul „Izvoare de Lumină” - Traian Gh. Cristea-Ed. Rafet-2015

                                                              

Despre volumul  „ Merg mai departe”-ed. Editgraph.2012

 Dacă prima plachetă de versuri a lui Teo Cabel avea ca ţintă principală  căutarea identităţii lirice, în a doua carte, purtând titlul MERG MAI DEPARTE (Ed. EDITGRAF, Buzău, 2012), autorul îşi declară, cu obsti-naţie, decizia  continuării explorării poetice, prin univer-sul poeziei, o Golgotă asumată cu scopul izbăvirii vâlvă-tăilor lăuntrice.

După investigarea cărţii de debut („Tablouri fără semnătură”), încheiam notele de lectură printr-o opinie personală, având şi o tentă premonitorie: Nu poţi fi poet dacă nu alergi desculţ prin schitul durerii, ca să închini iubirii  idei trăsnite, pururi luminătoare. 

Da, într-adevăr, Teo Cabel a fost fidel crezului său poetic, fiindcă suferinţa este investigată fără cruţare, temele majore ale existenţei sunt prezente şi în acest volum, tonalitatea lirică este în perfect acord cu atmosfera creată în poeme. În bună parte din  noile sale versuri, poetul  probează aplomb liric, maturizare în alegerea subiectelor,  un stil necăutat, conferind stihurilor

siguranţă expresivă şi dinamism.

Pentru a nu face observaţii inconsistente, gongo-rice, ne vom limita doar la examinarea următoarelor motive poetice: condiţia creatorului de poezie; universul  existenţial  mizer (încărcat de tragism) al „bosche-tarului”; iubirea care aureolează locuri, amintiri, sufe-rinţe. Precizăm că aceste aspecte  probează  o abordare lirică specială demnă  de interes.

Referitor la viziunea lui Teo Cabel asupra con-diţiei creatorului de poezie, reţine atenţia sugestia relaţiei poetului cu propria-i poezie: Poezia mea străină îmi e./ Sare la mine din gura altuia,/ Se altoieşte în aer/ În fel de fel de chipuri, neştiute./ Apoi se înfăşoară după cel pe care îl văd/ În fiecare zi în oglindă.  A nu se înţelege că poetul îşi reneagă propria-i creaţie; nici pe departe nu poate fi vorba de aşa ceva. La o examinare mai atentă, suntem atenţionaţi asupra dramatismului specific proce-sului de creaţie, pătruns de dramatism. Poezia nu este rodul unui creator egolatru, ci se întrupează din realitatea crudă, din suferinţele proprii creatorului, dar şi ale altora, câteodată asediindu-şi părintele care a plămădit-o. Creaţia este aşadar strigăt şi ecou sau, uneori, pură gratuitate        („foc de artificii”); alteori, sculptură în piatră; poeziile sunt văzute metaforic „peşteri” depozitare  de esenţe exis-tenţiale, înveşmântate în culorile durerii „de a fi”. Durere pe care eul liric (prin frecvenţa monosilabicului „eu”), deşi le trăieşte alături de mulţimea căreia îi aparţine, vrea să şi le asume, dintr-un orgoliu sisific.

POTOPUL SINGURĂTĂŢII este poemul defi-nirii, autodefinirii fiorului sfredelitor al poeziei, fior care se instalează în plasma spirituală a celor predestinaţi chi -

nurilor facerii.

Cine, ce, cum este Poetul? Greu de portretizat în cuvinte. Pe ecranul cabelian eul poetic capătă forme şi identităţi ciudate: Poetul/ Kamikaze în oceanul valurilor cubice,/Valurile cu...bice lovesc surd,/ Fără ţărmuri de milă. În acest univers poetic, există o zbatere(frământare) infernală, „bula de oxigen” tăinuieşte plăsmuiri în adânc de spirit după care urmează: Căderea în valurile sferice, în aburii/ De la malul nopţii,(...)  Monologul descriptiv gâlgâie de simboluri vii, scânteind sugestii cutremu-rătoare: Lumina farului se zbate ca un pescăruş lovit/ Plonjează în triunghiurile adâncimilor, sepiile mişună/ Pline de cerneală simpatică,/ Şi de aici, tămâind la icoana ternului,/ Prinsă în cuiul infinitului...

O nouă ipostază a poetului ni-l înfăţişează întors în iureşul „potopului”, în realitatea necruţătoare a străzii.

Poetul autentic nu-şi flutură biruinţele în piaţa publică, nu-şi face o glorie din singurătatea cinică, nu are timp  de aşa ceva, fiindcă  Esenţele şi zgura de pe arca lui/ Caută să-l sfâşie,/ El îşi înmoaie pana în călimară.  Şi apoi lucrează, înfăptuieşte, dă viaţă.

Dacă aveţi o ureche interioară, voi, cei ce-l citiţi în adânc de sine pe creator, deschideţi-o, să-i ascultaţi şoapta furişă a poeziei care glăsuieşte; poetul geme, rostind: Nu-s de invidiat, jur!   Şi-i veţi da perfectă dreptate după ce veţi gusta din licoarea ultimelor stihuri ale poemului: În viaţa poetului / Nu vine niciun porum-bel,/ Nicio ramură de măslin./ Doar o făclie/ Pâlpâie/ Doamne, ce ploaie!”

 Încheiem incursiunea în concepţia lui Teo Cabel, referitoare la profilul interior al poetului şi la configuraţia ideatică a Poeziei, prin câteva aprecieri privind un  dis-curs poetic mai puţin obişnuit, referitor la fizionomia zămislitorului de stihuri dezlănţuite. Apreciem că, deo-camdată, acest ouvrier al poeziei, este şi un curajos explorator al teritoriilor stăpânite de Euterpe. Îi lăudăm osârdia, fără să-l ridicăm în slăvi, fără să facem din el un faimos al liricii.

Deocamdată, suntem încântaţi că există stihurile de mai jos, că el se exprimă inspirat şi că este posesorul unei forţe de comunicare aparte.

Poezia OCHII POETULUI este grăitoare în acest sens; ne fascinează prin capacitatea, forţa  imaginativă de care e în stare Teo Cabel. El vede în fiinţa unsă cu harul creaţiei un purtător de teritoriu edenic. Să fii locuit de farmecul misterios al naturii de pretutindeni, să fii binecuvântat de triumfătoarea iubire este un adevărat miracol şi, în acelaşi timp, o binefacere. Căci în el pot: Toate hărţile urii laserul iubirii să le taie! ( a se observa topica enunţului) 

Acesta e Poetul. Nenumăratele bogăţii, frumuseţi  ale lui să devină,  să fie un mic petic în mintea ta,/ De unde să pleci Cristofor Columb/ Sau Badea Cârţan,/ Să descoperi continentul de suflet/ Şi să ajungi în oceanul nemuririi.”

Versurile acestui poem au fluenţă, probând un fond ideatic armonios, amintind de marii umanişti.  Po-etul se aventurează într-un act de confesiune către toţi semenii şi, în acelaşi timp, către întregul univers.

O frumuseţe aparte au  imaginile poetice în succesiunea lor. Fără infatuare, fără pedanterie, în mani-era-i proprie, poetul îşi destăinuie, pe calea sugestiei, simţirile: Oceanul acela să fie doar/ Ochiul tău drept de poet./ În ochiul stâng/Viaţa ta de zi cu zi:/ Zăpada spre primăvară se face neagră,/ Trandafirii au spini,/ Copiii  vor să te educe. Încă nu au auzit/ Pe nimeni în curtea lor să-i îndemne/ „ Ia şi citeşte!”

Nu se poate trece sub tăcere frecvenţa cuvintelor dintr-un vocabular poetic  bogat în verbe aflate la con-junctivul prezent, modul acţiunii posibil de a fi înfăptuite într-un viitor incert. Verbe precum „să ai”, „să păşeşti”, „să cari”, „să ştii”, „să descoperi”, „să ajungi” asigură poemului o deschidere acţională optimist-ipotetică.

Aminteam la începutul acestor note de lectură prezenţa, în structura cărţii, a temei existenţei mizere a „boschetarului”. Teo Cabel nu evită temele pretenţioase, are ochiul format în a sesiza cu pertinenţă scene semni-ficative din existenţa obişnuită a semenilor. L-am putea numi şi poet al „faptului divers” , dar nu în descendenţa lui Jacques Prevert, ci într-o manieră original-estică. Damnatul sorţii este surprins cu dibăcie în tuşe sigure; i se stabilesc coordonatele spaţio-temporale: Doarme unde apucă,/ În mijlocul naturii,/ Chilia lui, ultimul boschet de pe alee./ Se trezeşte devreme, îi dau deşteptarea chiriaşii./ Dacă seara îl cam ameţeşte,/ Dimineaţa, în schimb, aceştia...

O succintă radiografie a tonusului psihic de care dispune „boschetarul” face trecerea spre restul zilei: Cum spuneam, mintea îi e o grădină după o/ Ploaie toren-ţială./ Nu se mişcă brusc/ Încearcă să-şi amintească ce zi a fost ieri de a/ Ţinut post.

Ce face toată ziua? În niciun caz nu vegetează; este activ, îşi omoară timpul şi îşi scurtează zilele ca să nu ajungă bătrân: Apoi toată ziua face curăţenie la chiştoace/ Precum sanitarii din acvariu./ Trage fumul adânc şi toţi puii singurătăţii trag/ De sufletul său precum calicii la pomană.

Reportajul acesta e unul al durerii cu zâmbetul pe buze şi se încheie sub semnul deznădejdiei, lăsând în suflet ecoul spuselor subînţelese: „Ei da, este posibil!” : Seara,/ Maestru de ceremonii cu multe grade pe.../ În gât mai mult, nicicum pe umăr,/ Îl roagă să ţină de urât unui suflet amărât,/ Un câine bătut  şi muşcat/ Şi el.../  Să spună nu/ Nu a-nvăţat.”

Acelaşi tragism cutreieră şi versurile poemului ZIDUL. Zidul în care lirismul capătă culoare cernită.  Cititorul deprins cu lectura aprofundată reia fraze, descoperă idei, stări, imagini, însă, mai ales, descoperă dexteritatea poetului în realizarea introspecţiei psiholo-gice.

A treia temă pentru care versurile din această carte trebuie salutate este  elogierea fiinţelor care au căpătat, prin scurta, dar eclatanta existenţă telurică, aureola nemuririi.

Teo Cabel are o intuiţie poetică pe care nu poţi să nu o sesizezi mai ales când e vorba de simbolurile sacre. El simte, prin fibrele intime ale fiinţei sale că, despre Dumnezeu şi despre Mamă, nu se poate vorbi oricum; mai ales în poezie, nu ai voie să ticluieşti vocabule  comune, sterpe ; pentru că, deşi mama e aceeaşi fiinţă îndumnezeită pentru toţi cei aduşi pe lume, ea e simţită diferit de fiecare dintre noi. Cu capul plecat, însă cu fruntea spiritului înălţată spre cer, poetul nu-şi portre-tizează mama, ci o defineşte prin prisma vibraţiilor sale lăuntrice. „Prezenţa de a fi a mamei” este o constantă care nu piere în veci, aşa cum minunea de a exista a cerului dăinuie,  fără să mire pe nimeni. Deoarece mama e începutul începutului şi sărutul luminii dintâi; ea este simbolul echilibrului de pe planetă, este matca izvoarelor văzute şi nevăzute.  Însă, ori  ce-am spune noi, tot mai altfel glăsuieşte poetul: „Mama este apa pe care o bei/ Lumina care te pătrunde şi ochii care/ Citesc chiar locul unde se înfăptuieşte/ Păcatul tău:/ Uitarea, nepăsarea.” Fără menajamente, poetul pune degetul pe cele două răni de care fiii/ fiicele pururi sunt vinovaţi/ vinovate: uitarea, puerila ignoranţă.

Discursul liric capătă altitudine emoţională,  cuvintele sunt bine strunite, imaginile poetice inspirat plasate: Mama este inima care îţi bate în piept,/ Fereastra prin care priveşti,/ Nu geamul casant/ Rădăcina pe care nu ai voie să o tai,/ Altfel, eşti un ciulin bătut de vânt în arşiţa vieţii.

Densitatea acestei piese lirice este remarcabilă, încât dacă ai decupa ultimul citat din contextul poeziei, ar fi suficient să obţii un veritabil omagiu adus celei care   ţi-a dat suflare ca om, pe această planetă.

Aureolă a nemuririi poartă, în conştiinţa tânărului poet, şi unul dintre maeştri stihului românesc, Ion Nicolescu, pe care Teo Cabel îl transformă într-un simbol al iubirii a tot ce este înalt, pur şi înveşnicit. Această poezie s-ar putea numi „Cântec întru nemurirea Poetului”, fiindcă ea constituie un imn închinat celor ce au slujit cu înaltă cinstire şi devotament, preţ de o viaţă întreagă, la curtea LIMBII ROMÂNE. Câtă emoţie conţin versurile din URMA POETULUI? Nu se poate afla decât trăind şi simţind acea tensiune lirică. Simplu, o considerăm doar o lacrimă de cinstire adusă de un brad împodobit cu tinereţe( T.Şt.Cabel) unui bard din coasta Carpaţilor de Curbură.  Doamne, ce adânc suspină versurile acestea pe lespedea memoriei!  Ochii  zimbrului, în frâu, treceau/ Călători în altă lume,/În timp ce-n viaţă nestruniţi/ Urcau iubind pe orice culme.// Azi nu era poetul pregătit,/ Fără de veste să devină ieri./ Zăpada de pe  brazi l-a îngropat,/ Când încă număra la primăveri.

Plăsmuirile poetice ale creatorilor de valori spiri-tuale sunt singurele bogăţii care  le vor păzi  vecia „peste Carpaţi” este de părere Teo Cabel, plecându-şi fruntea peste lespedea de stihuri  sub care odihneşte poetul oma-giat.

Desigur, sunt şi alte teme abordate cu succes  în a doua carte cu poezii, semnată de autorul amintit.  Cu siguranţă, alţi comentatori avizaţi le vor descoperi profunzimile, veritabilele puncte forte.  

Scăderi, mici neajunsuri, anumite inadvertenţe expresive pot exista în oricare nou volum de poezii, fiindcă nu se află, cu adevărat,  perfecţiune pe Terra; apoi, Blaga spunea un mare adevăr: „Numai operele mijlocii sunt ireproşabile - cele mari niciodată.”

Ne exprimăm convingerea că acest volum este actul de identitate care-i dă dreptul autorului să meargă mai departe.  Am putea spune că e un permis de liberă trecere pe drumul Poeziei. Cât de departe, prin ce teritorii, cu ce sorţi de izbândă, depinde de intensitatea focului creaţiei sale, de mirul inspiraţiei şi de spiritul lui de sacrificiu.