În Agora literară a lui Teo Cabel- Prof. Dr.Manuela Camelia Sava - Articol publicat în revista „Spații Culturale” nr 43.

După două volume de poezii  - Tablouri fără semnătură (Editura Lorilav, 2010) și Merg mai departe (Editura Editgraph, 2012), buzoianul Teo Cabel a surprins, de curând, cu o apariție editorială: Prezențe în Agora literară, Editura Rafet, 2015, debutând, astfel, cu un volum inedit de recenzii.

În cartea domniei sale, își găsesc locul cuvenit, chiar se împrietenesc, nume cunoscute contemporanilor care se preocupă de arta scrisului: prozatori, poeți și poetese, eseiști, memorialiști sunt prezentați în câteva tușe critice, autorul scoțând în evidență câteva din publicațiile recente, pe care le trece prin sita parcimonioasă, dar corectă a lecturii personale.

Atrage atenția în mod deosebit prefața cărții, semnată Ion Roșioru, care îl situează pe Teo Cabel ca „urmaș de nădejde al celor ce în Buzău au oficiat decenii în șir actul critic: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă, Valeria Manta Tăicuțu, Stan Brebenel” și alții, grupați în jurul revistelor de cultură din arealul de sud-est al țării. Totodată, prefațatorul îi face un portret succint și clar celui care are îndrăzneala alcătuirii unei agora de sorginte literară: „orice conducător de cenaclu oficiază implicit și un ritual critic cu predilecție de întâmpinare. Este și cazul lui Teo Cabel, mentorul cenaclului literar AntePortas din Buzău. Tânărul literat își adună într-un volum exegetic o parte din cronicile pe care i le-au prilejuit o serie de scriitori de dincoace și de dincolo de Prut.”

 Exegezele lui Teo Cabel demonstrează o pătrundere profundă în universul lecturii, o cu dorința de a scoate la suprafață sensuri și simboluri noi, prin prisma unui filtru critic e coerent și pertinent. Pentru Teo Cabel, a scrie înseamnă răspundere și responsabilitate, înseamnă asumarea opiniei, sine ira et studio. Este printre puținii aleși să intre cu un respect adânc în lumea hârtiei, în imaginarul fiecărui autor recenzat, fie prozator, fie poet. Nu o face pentru că i se cere, nu o face pentru că este dator cuiva, nici din dorința de a primi laude sau glorie, ci pentru că iubește literatura, iubește scrisul, căruia se dedică mereu cu ostentație demnă de admirat.

De la început se remarcă titlurile alese pentru a reda esențialul cronicilor, aruncându-ne într-un orizont de lectură ce se va desfășura sub ochii noștri ca un ritual inițiatic. Așa sunt primele sintagme ce dau titulatura subcapitolelor referitoare la Culiță Ioan Ușurelu – „Invitație în agora literară – Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri”, Ca în poveștile de iarnă” (pentru subcapitolul dedicat lui Marin Ifrim) sau „În căutarea paradisului pierdut” în cazul lui Dumitru Dănăilă. Alte subcapitole au titluri metaforico-filosofice: „Fascinația realului și realitatea fantasticului” (la Dan Manciulea), „În mantia paradoxului”(pentru romanul Robul zarului al lui Dumitru Dănăilă), Flux de sensuri și imagini”(Laurențiu Belizan), dar sunt trimiteri directe, folosindu-se titlul original al cărții recenzate: Iubire fără sfârșit (Traian Cristea), Templu ruinat (Tatiana Dabija) sau Sfeșnic în rugăciune (Traian Vasilcău), Sub gutui (Costel Suditu). Aprecierile sunt atent alese și subliniază grija pentru cuvântul care exprimă și se exprimă, sensibil și frust: „a cincea cămară a inimii”(Daniela Șontică), „O bornă pe Drumul poeziei”(Florina Isache) sau „Acces…La plutire pe cerul poeziei”(Elena Radu), „O carte cât o viață” (Horia Stoicanu) etc.

Marele merit al lui Teo Cabel, e că, spre deosebire de unii dintre confrații săi, care își încearcă ascuțișul sabiei în turniruri critice de genul recenzării, stăpânește frâul frazelor, autodidact și inventiv, intuitiv și expresiv. Curgerea ideilor fluide, simplitatea și corectitudinea sunt atuuri cu care pornește demersul analitic. Sunt trecute sub lupa sufletului său romane, povești, poeme, memorii, se fac referiri interesante la contextul care a generat apariția cărților sau la legăturile dintre oameni și cărți, dintre cărți și alte cărți.

 Niciodată opiniile critice exprimate nu sunt gratuite, autorul nu a dat tiparului aceste rânduri doar de dragul de a fi considerat un analist bun, ci se poate observa că miezul miniesurilor critice este când dulce-acrișor, când fierbinte sau mai depărtat de sucul latent al marii literaturi. Formația poetică se întrevede în muzicalitatea unor pasaje, cu toate că subiectivitatea ca și implicarea afectivă dau un farmec aparte și nu strică nimic din edificiul agorei. Uneori, cititorii vor fi surprinși de elipsa predicatelor, dar totul curge ca într-un creuzet al timpului în care se plămădește cu migală universul ficțiunii, disecat cu mlădieri de cuvinte. Exemplificarea ideii se face cu o notă firească și (deși, așa cum se mai întâmplă și la case mai mari, mai poate fi făcută o adenda a tehnoredactării, corectura mai scapă uneori din vedere) este de bun augur această apariție a unei miniantologii de eseuri critice, pentru că vine să îmbogățească o panoplie literară contemporană atrăgătoare, ce poate fi a noastră, a tuturor.

 Manuela Camelia Sava

Sept 2015