După câteva minute bune de mers prin
ceața groasă, cuprinsă din toate părțile de întunericul amenințător, dându-i un
sentiment de deznădejde, începu să plângă. Unde
sunteți? Unde sunteți? Zicea printre lacrimi, căutând neliniștită cu ochii vreo lumină să-i
folosească drept reper. Nici de auzit nu mai auzea nimic. Lacrimile fierbinți
îi scăldau fața, vântul rece o biciuia. Nici nu mai vedea pe unde merge. Nici
oile nu le mai vedea bine, doar le simțea, cum merg dezorientate ca ea. Făcea
eforturi să le vadă. Petecele albe de lână erau lângă ea. Așa le percepea
printre lacrimi, petece albe, lânoase, ude. Mergea, dar mergea în neștire.
Panicată, nici nu avea curaj să respire. Știa că sunt canale, de scurgere, de irigații,
putea oricând să cadă în ele și să nu mai iasă. Nici urmă de sat, nici urmă de
glas. Nu-i răspundea nimeni, nu auzea nimeni! Nici măcar un câine nu se auzea.
Noaptea se lăsa grea, plină de panică, apăsând ceața înfricoșătoare.
Ce o să zică domnul mâine că nu am
învățat poezia? Îi veni în minte și se cutremură, mai tare decât de frica
grozăviei în care se afla neajutorată. Își stergea lacrimile întruna, își udase
mâneca la canadiană; trase și bluza de trening să se șteargă. Se opri. Se
opriră și oile. Își dădu seama că dacă nu mai plânge vede mai bine și că
senzația de geam ud și murdar dispărea. Vedea oile bine, dacă se concentra le
putea număra una câte una, șase toate. Ce o să zică domnul mâine că nu mi-am
făcut tema? Căuta în jur, mai mult cu urechea, se obișnuise cu zidul acesta de
întuneric și ceață la un metru în fața ei. Poate ies să mă caute, dar de ce nu
mă strigă? Tatăăă! Mamăăăă! Și ecoul se frângea în zidul lăsat; de unde? nu
știa.
Acum mergea. Mergea. O dureau picioarele
de atâta mers! Nici nu știa de când merge. Băgă mâna în buzunar și găsi cei doi
știuleți de porumb pe care îi luase la plecare.
- Ia doi știuleți în mână, îi spuse tatăl, să
vină după tine. Le duci unde vrei tu!
Scoate porumbul și îl îndreaptă spre oi. Animalele
amușină și încep să apuce, mai să-i tragă știuletele din mână. Își vine în
fire. Dacă îi țin în mână, or să le țin mai aproape și or să mă urmeze.
Noaptea de noiembrie se lăsa tot mai
rece. Mergea ca legată la ochi. Avea inima cât un purice. Ce fac de nu mă caută? Dădea
să plângă, dar își amintea că nu mai vedea nimic. I se făcu foame! Ce bună era o cană cu lapte cald. Cred că
tata a uitat de mine și mama nu a venit de la colectiv. Nu trece nimeni, nu se aude niciun tractor?
Undeva în față începu un câine să latre.
După el alții! Se auzeau vreo cinci câini lătrând și apropiindu-se. O curpinse
teama! Îi era frică de câini. Se uită în jos dar nu vedea nimic, se lăsă pe
vine să pipăie, nici urmă de bolovan de pământ sau de altceva ce putea fi
aruncat, doar miriște.
Ținea știuletele și zicea încet: nu plecați oițelor, nu plecați!
Îi era să nu fugă oile de frica
câinilor. Simțea cum aceștia se apropie, lătrau tot mai întărâtați. Trebuie să mă depărtez de ei, dacă tot nu mă
văd. Mergea aproape cu spatele, frica de a cădea într-un canal, în vreo
groapă, era mai mică decât aceea de a fi mușcată de câini. Avea mulțumirea că
oile o urmau.
Până
la urmă tot ajung la capul satului și
cât de târziu o să învăț poezia. Dacă nu mâine dimineață.
*
Gheorghe ațipise puțin. Tot timpul
auzise câinele cum se dădea, îi venea să iasă
și să arunce cu ceva după el, dar se gândea că îl întărâtă fata. O
rugase să iasă o jumătate de oră pe islaz, cu cele șase oi. Era ultima zi de noiembrie, 30, Sfântul
Andrei. Or veni ploile sau zăpezile și pe urmă o fi mai greu să le scoată, acum
cât mai e vreme să se folosească de ce a mai rămas pe câmp, de iarbă.
Auzi vaca mugind. Io-te ți-o fi sete!
- Hai că viu acum, zise bărbatul
ridicându-se. Luă puloverul pe el. Puse pălăria pe cap, zâmbi, acum te pun și pe tine în cui, și ieși
afară.
Avu impresia că e spre dimineață! Dar cât am dormit? Și Ioana unde este? Doar
nu o fi plecat așa de dimineață!
Fata?
Unde o fi fata?
Ceața groasă de afară îl încurcă câteva secunde pe om, dar se dezmetici
imediat. Se întoarse în bucătărie și se uită la ceas: 17.30. M-am gândit eu că nu avea cum. Ce e cu ceața
asta? Unde-i fata? A venit cu oile?
Aprinse lumina la grajd. Vaca îi plimbă
coada aproape pe la nas.
- Naaa joianăă, dă-te încolo! Îți dau și apă!
Dar unde e fata? Ilenuța? Și oile? Ieși în curte:
Ileana! Unde ești tată? Hai cu oile
alea! Nu vezi ce vreme este? Ileana! Ileanăăăă!
Nici un răspuns. Ieși bâjbâind pe lângă
grajd, pe porțile din spate, spre islaz. Nici vorbă să vadă ceva. Zidul compact
de ceață învăluitoare în cârdășie cu întunericul îl făcu să își strângă inima. Unde o fi fata asta? Aici la 30 de metri de
casă?
Se auzi pași apropiindu-se din uliță, pe
partea cealaltă a casei!
- Gheorghe, dă-mi drumul la poartă că nu
mai văd nimic! Să-mi scot ochii, pe ceața asta!
- Stai că viu acu! Strigă bărbatul și o
luă pe lângă gard în întâmpinarea femeii. O ghicea prin ceață. O zări foarte
aproape. Da groasă mai e ceața asta? Fata a ieșit cu oile pe la trei jumate și
nu mai vine! Am strigat-o!
- Cum nu mai vine? Se schimbă femeia la
voce. Dar tu unde ai fost?
- Am ațipit o oră!
- Du-te ia lanterna și hai după fată!
Luă lanterna și mergeau amândoi. Se țineau
unul de altul și strigau:
- Ileana! Ileana, eu sunt mamă!
- Ileană, hai tată, dă un semn!
- Stai aici, zise Gheorghe, mă duc eu pe
islaz. Ia lanterna și du-te acasă de mănâncă!
- Ce să mânânc? răspunse nevasta, să
vedem fata, nu-mi trebuie mâncare!
Strigau amândoi, dar nu primeau niciun
răspuns!
O vecină ieși la poartă:
- Ce faci, fă Ioano? Pe cine căutați pe
vremea asta? Nici nu vă văd, dar ți-am auzit glasul!
- Pe Ileana, Voico! A plecat cu oile pe
islaz si nu s-a întors!
- Voi n-aveți minte, fă?! zise femeia
schimbându-se la voce. Dar de ce nu a venit când a văzut că se lasă ceața?
- Uite nu stiu ce s-a întâmplat, acum am
venit de la grajduri!
Aneta lucrează la zootehnie. Ileana este
cea mai mică. Mai are un băiat la facultate, unul la liceu, fata cea mare la
scoală. Ileana este clasa întâi.
- Unde o fi fă, fata mami? O fi intrat
pe la cineva în curte?
Orbecăind mai mult, se duceau pe ghicite
la vecini și începu să-i alerteze.
- Nu ați văzut-o pe Ileana cu oile?
Strigau la ei. Oamenii ieșeau nedumeriți, unii speriați:
- Ce-i, ori arde la colectiv?
- Nu, o căutăm pe Ileana strigau cei
doi, mai mult gemând a plâns, uneori. Luminile începeau să se aprindă. Apăreau
oamenii cu torțe înmuiate în motorină, cu lanterne. Ceața era găurită ca un
swaitzer de lumini.
Se aude un tractor. Farurile parca ar
tăia ceața groasă, dar nu au spor. Mai vine un tractor.
Lumea se împrăștie pe câmp în grupuri
compacte strigând.
Ileana a obosit. A găsit o movilă de
pământ cu paie pe ea. Se așează. Nu mai poate merge. I se îndoaie picioarele.
Oile se opresc.
- Oițele! Oițele! Le strigă aproape șoptit,
de teamă să nu plece. Curăță câteva boabe și le aruncă.
Animalele caută boabele în miriștea încă
nearată, la vremea aceea. După un timp se așează și oile în jurul ei.
Unde
or fi mama și tata? De ce nu mă strigă nimeni. Să învăț poezia. Nici nu am
scris ultimul exercițiu la matematica. Doar am mai fost pe ceață de multe ori.
O lua un tremurat ușor la picioare. Bine
că și-a luat cizmulițele și ciorapi groși.
Dacă nu se uda la picioare când s-a dus
la fântână să aducă puțină apă, pleca cu papucii. Și ce soare și frumos a fost, își zise refăcând în minte firul
evenimentelor, cum a venit bucuroasă de la școală. Luase note bune. Gheorghe a
așteptat-o, au mâncat împreună, Ioana a plecat la grajduri. El mai era în
recuperare după boala de plămâni, cât pe ce să-l curețe, dar a avut noroc. Nu m-a lăsat Domnul gândea în sinea lui de om pus la încercări de
mic, de când i s-a dus mama din lumea aceasta și muncea la un frate al tatălui,
dar parcă era mai mult argat.
S-a apucat să scrie Ileana însă pentru
că era frumos afară, pentru ultima zi de noiembrie, a ieșit să se mai joace.
Atunci a rugat-o să iasă cu oile.
S-a îmbrăcat tot de gura tatălui. Ce bine am făcut că l-am ascultat. Înghețam
de frig. Așa făcea și fețița cu chibriturile, se gândea, și lacrimile se și
repeziră pe obraz. Dar eu nu am părinți
răi.
Ochii au început să o ardă în cap. A
cuprins-o moleșeala. Picioarele parcă
i-au amorțit. Se uită după oi. Este liniștită.
Aude voci. Deschide ochii, a adormit.
Cât? Cine știe. Tot noapte, doar că, ceața a mai dat înapoi câțiva pași. I se
face frică. Or fi hoți la furat, își
zice, făcând legătura cu ce îi aude pe părinți vorbind acasă. Nu recunoaște
nicio voce.
- Să nu plece oile! Oițele, oițele! șoptește
speriată. Să nu plecați acum. Haideți că nu mă mai dor picioarele, mergem
acasă.
Se ridică și o luă în partea opusă
direcției de unde se auzeau vocile.
La un moment dat s-a apropiat de o cale
ferată? Se uita încurcată, speriată, nedumerită, rătăcită. Unde am ajuns? Nu
știu de nicio cale ferată.
Se auzi un lătrat de câine. Dar nu se
apropia. Traversă calea ferată. Pe aici ceața era mai subțire. Departe,
departe, se vedea o luminiță. Văzu asta învârtindu-se în loc, încercând să își
amintească unde este. Trebuia să treacă calea ferată înapoi.
O trecu, era bucuroasă că oile nu încercau
să plece. Le aruncă ultimele boabe.
Ce
foame îmi este! Mă doare burta de foame! Și mi-e sete. Dădu cu limba
peste buze. Mergea, către luminița aceea. Dacă
este lumină trebuie să mă ajute cineva. Vocile care au trezit-o din somn nu
se mai auzeau, demult. Cu uimire și bucurie constată că începe să se crape de
ziuă.
Ceața se spărgea, venea în valuri, dar
acum vedea mai bine prin semiîntuneric.
Când
mai învăț eu poezia? O să mă certe domnul Adam în fața clasei. Dar bine că nu
am pierdut oile!
Animalele se vedeau mai bine. Prinse
curaj. Mergea mai hotărât. A ajuns la o șosea. Vine din față o mașină
mare. Se gândește să se ascundă, dar nu
are timp. Nu are încredere să facă semn cu mâna. Mașina trece și încă una din
partea opusă.
Din față vine o mașină cu cabină
albastră. Se bagă între șosea și oi, să nu le sperie autovehicolul.
Mașina oprește în dreptul ei. Face ochii
mari și începe să plângă. Este vecinul lor, din fața curții. S-a dat jos și vine
la ea.
- Ilenuță? Ce-i cu tine pe aici? Cum ai
ajuns tu aici? Toată noapte te-am căutat pe câmp, cu Ioana, Gheorgheeee, mulți
oameni!
Omului i se umezise ochii. Nu știa dacă
să plângă sau să râdă, de bucurie. Începu să-și facă cruce. Două femei au coborât
din mașină și se apropiau și ele închinându-se cu lacrimi în ochi!
- Doamne, Doamne! Minune este asta! Unde
ai stat Ileana toată noaptea? întreabă una dintre ele aproape plângând
- Pe câmp, răspunde fata.
Femeile iar se închină.
-Nu se poate așa ceva. Un copil de clasa
întâi să stea o noapte în câmp, cu oile, pe frigul asta. Doamne ferește!
- Vasile, zice cealaltă! Hai repede la
canton, să dea telefon, în sat la ceapeu, că Ioana își luase seama că nu mai
are fată!
Au lua-o în brațe și au pupat-o ca pe
copilul lor.
- Auzi tu, zice Sanda, asta-i minune de
la Sfântul Andrei!
Se urcă în mașină și opresc în dreptul
cantonului.
- Bună dimineața! zice Vasile intrând pe
ușa mică. Trebuie să dăm și noi un telefon urgent, la ceapeu că s-a pierdut
aseară o fată mică, cu oile. Am găsit-o acum pe drum.
Ceferistul se uită la el.
- Aș fi zis că îți arde de glume, dar,
după ce față ai, te cred. Ce spui tu este de domeniul fantasticului. Pai cum a
venit peste câmp atâția kilometri? De la Berlescu la Ianca? Adu fata încoace
repede, i-o fi foame!
Ileana vine adusă de Sanda. Cealaltă,
Stănica, acum îi ajunge din urmă, cu cele șase oi.
Nu a vrut să se urce în mașină, că
pierde oile și o ceartă taică-su.
- Vino încoace mai copile, zice ceferistul
mângâind-o. Hai, stai aici!
Îți dau imediat o cană de lapte cald și
de mâncare. O așeză pe ladă mare făcută pat.
Fata răsuflă liniștită. În canton era
cald. Mirosea a lapte proaspăt și a ouă prăjite.
Ceferistul îi întinse o cană cu lapte.
- Unde sunt oile? întrebă ea.
- Doamne, ce copil! Lasă că sunt în
siguranță, în curte la mine. Pleacă măi Vasile la treaba ta, ca am eu grijă!
- Bine, zice Vasile. Cele două femei se
bucură și ies.
- Noroc că avem treabă la Mircea Vodă!
Mare lucru să dăm tocmai noi de ea! se închina Sanda.
Ileana își simțea pleoapele grele, parcă
o ardeau. S-ar întinde pe ladă, dar nu vrea. Abia așteaptă să-și vadă părinții.
Ceferistul pune mâna pe telefon.
Învârte discul de câteva ori.
-Alo! Alo! Ceape Berlescu? Am o fată
aici, adusă de Dumnezeu sau de sfântul Andrei, nu știu de cine și cum a umblat
un copil o noapte pe câmp, cu oile după ea... Da, da, Ileana o cheamă! A adus-o
Vasile șoferul. Se duceau la Mircea Vodă. Veniți să o luați!
Ileana a băut cana cu lapte.
- Vrei biscuiți?
- Da! Uite aici! Ia și manâncă!
- Da... oile?
- Sunt bine.
Ioana ațipise o jumătate de oră,
Gheorghe stătea întins. Nu mai contenea să se acuze că a ațipit și s-a rătăcit
fata. Doamne ce ceață a fost!. Mă duc să
dau la animale.
Ieși afară. Se luminează de ziuă. Începe
să facă curat la vaci, în grajd. Toate s-au întors pe dos, din rânduiala
zilnică a gospodăriei. Trebuie să mulgă vacile.
Termină de scos bălegarul, puse tain
înaintea vacii, ia găleata, scăunelul, și începe să mulgă. Cine a mai văzut să
mulgă el vaca pe lumină. De mult erau mulse!
Acum mulgea și o făcea pe Ileana din
ochi.
- Gheorgheee! Gheorghee!
Strigă
cineva?
Continuă să mulgă!
- Gheorghe! Ioană! Bă unde sunteți? A
dat telefon ceferistul de la canton, de la Ianca! Au găsit-o pe Ileana!
Ioana sări din pat ca arsă:
- Gheorghe! Ieși afară!
- Gheorghe! Unde esti? Au găsit-o pe
Ileana!
Acum a auzit, bărbatul. Parcă i s-au
înmuiat mâinile. I-au dat lacrimile, dar repede le-a și uitat.
- Am auzit!
- Hai mă, Gheorghe! A zis președintele de ceapeu că îți dă o
masină să te duci să iei fata.
Ioana se uită la Gheorghe! O bucurie
imensă le inundă fața!
- Închide aici și să mergem să luam
fata. Ileana mamiiiii! Unde a umblat ea toată noaptea, la vârsta ei să ajungă
la Ianca. Nemâncată!
- Gata! zise Gheorghe. Hai! Mânca-o-ar
tata!
Un IMS opri în poartă. A venit să îi ia.
Lumea nici nu s-a mai dus la treabă
aproape parcă tot satul se bucură adunat pe ulița mare, urmărind mașina plecată
spre Ianca să aducă oița rătăcită în ceață.
*
Toamna este pe sfârșite.
Azi
este 30 noiembrie,
zice femeia de 45 de ani, privind pe fereastră crengile mișcate de vânt. Toarnă
cafea în cești și îl cheamă și pe el, Dumitru, soțul ei.
- Am pus cafeaua. Hai te rog să bem amândoi. Azi este sfântul Andrei!
Dumitru vine zâmbind și o sărută pe
ochi.
- Da, nu am uitat, este a doua ta zi de
naștere!
Ileana zâmbește cu o lacrimă în colțul
ochilor, de bucurie, ca atunci când i-a văzut pe ai ei venind să o ia de la
canton.
Primul lucru pe care i l-a spus
ceferistul lui Gheorghe a fost de oi.
- M-a zăpăcit cu oile. Uite-le acolo la
mine!
Gheorghe s-a uitat la Ileana, a ridicat
din sprânceană mândru de mezina lui.
Multă vreme lumea a vorbit de fata care
s-a pierdut cu oile și a umblat toată noaptea de sfântul Andrei, pe câmp cu
dorința de ajunge acasă și ea ajuns, la șase kilometri de sat. Oamenii se uitau cu bucurie, dar și cu
uimire la ea.
Un suflet de copil a învins ceața și
întunericul.
18.10.2015
Teo Cabel
Felicitări domnule Cabel pentru un text emoționant!
RăspundețiȘtergere