După lecturarea prefaței, semnate de
scriitorul Nicolae Peneș, deschizând volumul de versuri Tatuaj de melancolie, al poetei Cornelia Ionescu Ciurumelea,
editura Rafet, 2015, prima impresie este grafică. Punctele de suspensie,
singurele repere de punctuație, sugerează armătura unei planete de poezie, ca
meridianele și paralelele unui planiglob. Acest fapt se certifică continuând
lectura. Prezența generoasă a punctelor de suspensie face ca acestea să
anulează rostul pe care ar trebui să îl aibă în structura ortografică a
textului.
Exprimarea este dublă cuvânt - imagine. Bogăția
textului, un năvod; autoarea a pescuit nuanțele din virtualitatea cuvântului.
Șuvoiul puternic al intensității receptării impresiei nu inundă, nu iese din
matcă. Puternic, acesta este canalizat de rețeaua punctelor de suspensie în
imaginea fenomenală a unui univers. Poeta face parte din acest fenomen, îl
sesizează, se poate ridica spiritual din condiția de muritor îndrăznind să
aleagă doar ceea ce vrea, ce i se potrivește.
Curajul rostirii, curajul sincerității.
Între spațiile textului te poți pierde, dar poți arunca punți, chiar construi
poduri, mai lungi, mai scurte. Pe drumul lecturii impresia îți dă libertatea de
a merge odată cu autoarea, dar și singur, descoperindu-te în această bogăție de
culori și semnificații.
Prima poezie este un Autoportret
ale cărui tușe finale demască starea de prezență continuă a autoarei: pictez marea... pictez marea... pictez marea.../
din imginație... fără măcar să o aud.../ șevaletul din colțul odăii... mă arde
pe rug.
Repetarea sintagmei pictez
marea crează o imagine de adăugare continuă. Nu acel tablou în care linia
orizontului limitează și obturează. Aici prin punctele de suspensie și
repetarea sintagmei se crează impresia de adăugare continuă a unui val, a altui
val, val după val.
Valul mării este cel care prin
materializare pe șevalet lucrează estetic și declanșează sentimentul de
catharsis. Arta crează rampa pentru saltul imaginației. Care mare? Cea albastră, întinderea de ape? Marea...
sărbătoare a sufletului, marea dragostei, marea revelației?
Mare și rug. Două stări pe care doar
artistul le poate dresa, armonizându-le estetic, evitând tărâmul nebuniei.
Nebunia este pentru rătăciți, pentru cei cărora reperul le devine alunecos, fără consistență, se
destramă, se întrepătrunde cu alte repere, furându-le arealul. Curajul rostirii,
prin îmblânzirea extremelor, sursa de
bogăție a nuanțelor, este atitudine creatoare. În poezie totul este viu,
articulările sunt „normale” în ficționalitatea lor, plauzibile: ploaie rădăcinoasă (pag 11), rădăcini de aripi (12), ecoul
de pâine crudă (14).
Ce ordine se instaurează prin scrierea
versului! Fereastra... și-a revărsat
acuarela cu greieri/ peste ecoul tău... întors... și...adormit pe covor //.(Iarmaroc
de cuvinte)
La granița de inflație dintre cuvânt și
imagine, poeta se redresează mereu ca un pilot sigur pe avionul său și pe
reflexele sale, pe ce a acumulat.
În poezia Corneliei Ionescu Ciurumelea,
fondul are puls, prezență, intensitate, este organic, dar și escaladare vertiginoasă
de pe orizontal pe vertical.
Cuvântul nu este doar cuvânt, ci sămânță
de semănat sensuri.
Trăirile, cândva fructuoase, în oglinda
melancoliei sunt strunjite în diferite unghiuri, ca un diamant. Sentimentele puternice, vibrează în semne de tatuaj.
Distilată până la simbol, iubirea, în
nuanțe diferite, din momente diferite, pulsează pe tâmpla poeziei ca un tatuaj.
Tatuajul este scrijelire estetică, chiar
și profesionist executat doare. Chiar închinat unui caz fericit doare.
Nefericit? Doare mai tare pe moment. Pe urmă intervine prezența ca simbol al
momentului marcat, amintirea.
Lacrima
ta... o aprind în sfeșnic de gând/ ca pe o lumânare de tămâie curată/ și-mi
tatuez... cu lumină de nufăr/ ...pe trup.../ cea din urmă poveste adevărată(Fântâna
păgână); regatului meu de
cerneală/ îi deschid fereastră de colivie(Melancolie); castanii unui oraș/ de moartea uitării
asediați(Frescă de sânge); Ochii
tăi... curg... stalactită de apă.../prin antarctica-mi șoaptă(Argile
imperiale)
Poezia este o stare de fapt a lumii,
chiar dacă lumea nu o observă. Poeta din această lume ne vorbește.
Eu...
lacrima... ceară de vânt... în poem.../ ți-o dezbrac de cuvinte(Nimeni), Din țărâna ta care-mi știe/ rostul poemului
ce-mi urcă/ prin capilare de sânge.../ Tu... îmi îmbraci cu veșminte scrobite
din egoistă ispită... umerii goi(...) Carnea mea se preface în ciorchine de
sare.../ și... am rană albastră pe coapse.../ tatuată de cerul mâinilor
tale...(Geometrie de frică)
Culorile, galben, albastru, roșu (sângelui)
sunt prezente ca centre de energie, puternică sau difuză, centre de tensiune
declanșată de omniprezența silabei,
versului, cuvântului: fântâna simetriei
albastre ( Polux și Castor), mileniu
de galben(Mileniu de galben);
Galbenul e umbra mea( Umbra împăiată);
Mușc
din mărul secundei ce sună a pârg.../ mă
învelesc în culoarea-i rostogolitoare/(...) eu... cu sângele cald... mă
descalț.../ ( ...) Mă ascund în scorbura ta de palmă... în litera ta
străveche... unde sânii mi-i culci sub nămeții de veghe.../(...) Cuvintele ...
au gene de vrăbii / ce se scaldă-n țărână de stele turcoaz.../și mi-e frică să dorm.../
timpanul poemului.../ mi-e treaz... mult prea treaz...(Sinucigaș
amurg) sau tu bați potcoavă de
lacrimă/ aripei mele rătăcitoare...(...) Acolo... eu... o migdală de cer... cal
troian/ tropăind prin labirintul sângelui tău.../ zdrobită voi fi în creuzet de
cuvânt...(Migdală de cer)
Un volum cît un univers. Material îl ții
în mână, îl citești, dar impresiile se întind,
se multiplică și te întrebi unde se termină? Dar poezia nu trebuie să se
termine!
Intertextualitatea nu o prinde captivă
pe autoare în patina ei. Este tocmai treapta pe care se ridică pentru a se
individualiza: Trup de Ana, Cuvinte nefardate, Zăpadă de leac, Ecou baroc, Luturi
înaripate, De-a v-ați ascunselea.
În Himeră versuri antologice sunt
elocvente: Te strig dintr-o tencuială vie
de timp.../din triunghiul regal al răbdării astrale...(...) Cuvinte...
neașezate-n tipare.../netopite-n creuzete carnale.
Când eroticul devine tortură? Când
mintea ca loc de coacere, prefacere, selecție, deprindere, devine inutilă și se
caută extazul: mintea mi-o dizolv în
cuvinte... sălbatică evadare.../(...)Am pleoapa suspendată de ceruri.../dar pe
trupul de lut/ mă dor... pământenele... răni de sărut...(Răni de sărut); în Materie, materia trupului meu.../ e spirituală rupere a ploii în metaforă.
În Ouă de adevăr, Cișmea de stea, Rochie de
mireasă, Pârguire de sân, se conturează fragilitatea sentimentului de a
fi fericit, dar și forța acestei stări
atunci când, chiar și pentru scurt timp, energiile pe care le
descătușează vin și alimentează uneori omul pentru tot restul vieții.
Tatuaj
de melancolie
este un volum inedit în peisajul poetic actual. Cu acest volum Cornelia
Ionescu Ciurumelea semnează original în antologia poeziei de dragoste.
Cuvântul și imaginea se logodesc într-un cuplu capricios, pentru
că fiecare vrea totuși să aibă propria
personalitate. Autoarea ține într-o mână
penelul în celaltă creionul.
Uneori îi este greu să se hotărască,
pentru că parafrazând un vers citat mai sus
viața și-o dizolvă și în cărțile pe care
le scrie. Cărțile vor rămâne!
Teo Cabel
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu