Romancier tenace, Dumitru Dănăilă, care a
debutat editorial în 2008, a ajuns, iată, la cel de al şaptelea roman: Umbra în uniformă (Editgraph, Buzău, 2014).
Subiectul acestei noi şi incitante apariţii
editoriale a neobositului prozator buzoian este, ca şi cele ale romanelor sale
precedente, de o strictă actualitate, firul său diegetic devansând timpul real
al redactării şi ajungând până în preajma sărbătorilor de iarnă ale anului
2014. Subsemnatul a lecturat manuscrisul în luna noiembrie a anului respectiv.
Romanul este „un bocet metafizic”, spre a vehicula o sintagmă metaforică cu
care a fost, pe bună şi inspirată dreptate, caracterizat romanul Ce mult te-am iubit al lui Zaharia
Stancu, sintagmă pe care am mai folosit-o cândva şi atunci când am scris
entuziast despre E noapte şi e frig,
seniori, tulburătorul roman al lui Laurenţiu Fulga.
Dumitru Dănăilă este prin firea sa un
optimist incurabil, după cum observă, într-o cronică recentă, Tudor Cicu
revenind asupra romanului Rătăcit
printre milionari. (A se vedea în acest sens, impresiile de lectură plasate
de publicistul, poetul şi prozatorul amintit pe Blogul său din 21 noiembrie
a.c.).
Sentimentul de singurătate al celor de lângă
care copiii au zburat pe la casele şi rosturile lor se avivează mai mult şi mai
intens ca oricând în jurul sărbătorilor de iarnă. Este şi cazul protagonistei
Natalia Smeianu, pensionară văduvă aflată în faza de pe urmă a unei boli
neiertătoare şi care, aşa cum zice-se că se întâmplă în astfel de
situaţii-limită, îşi trece în revistă, cu bunele şi cu relele ei, întreaga
existenţă. Un loc aparte în această retrospectivă testamentară îl ocupă, cum
era şi firesc într-un roman preponderent de dragoste, soţul ei, poreclit
admirativ Generalu, care a murit cu un sfert de veac în urmă, tot într-un
decembrie şi anume cel în care au izbucnit şi s-au derulat evenimentele ce au
clătinat din temelii societatea românească care a gravitat o jumătate de veac
pe orbita nefastă a comunismului de care definitiv şi categoric nu se va
debarasa niciodată.
Romanul
e rezultanta inspirată a împletirii alerte şi meşteşugite a mai multor fire sau
planuri narative, analepsele de rigoare constituind substanţa epică a unei
cărţi-recviem unde poezia e mai prezentă ca în niciuna din scrierile anterioare
ale lui Dumitru Dănăilă care, prin înverşunarea cu care abordează diverse
aspecte ale societăţii de azi, ca şi prin ritmicitatea susţinută a scrisului,
poate fi socotit un Cezar Petrescu al începutului de secol şi de mileniu
românesc. Această ipostază, destul de măgulitoare în proza actuală, mai e
ilustrată, după observaţia întrutotul justă a lui Emil Lungeanu, şi de
romanciera şi publicista Eliza Roha.
Memoria lui Dumitru Dănăilă, respectiv modul
de a-şi structura discursul romanesc, sunt destul de capricioase, proustiene
parcă, în sensul nerespectării cronologiei faptelor relatate. La început e
adusă în prim plan moartea mai mult sau mai puţin enigmatică, a lui Atanase
(Tase) Smeianu, fost ofiţer care nu-şi mai află rostul în atmosfera entuziastă
a întrunirilor revoluţionare haotice din Piaţa Palatului din Buzău, ca apoi, pe
parcursul romanului, să fie evocate diverse etape din devenirea bărbatului ce, de
acolo de sus, continuă să-i fie alături la bine şi la rău, apariţiile sale
putând fi asimilate şi asimilabile categoriei fantasticului firesc şi pe deplin
umanizat. Din această perspectivă, romanul aci în discuţie este o convingătoare
prezentificare a absenţei celui dispărut, spiritul său tutelar fiind unul
ocrotitor şi benefic, chiar dacă, în conversaţiile sale cu eterna sa iubită, se
străduieşte să nu dezvăluie nimic despre secretele lumii din care coboară
periodic, poate alunecând pe-o rază,
cum ar spune Eminescu. La antipod, pe palierul strict real(istic), avem de-a
face cu mai multe romane sau, aşa cum ne-a obişnuit prozatorul, bildungsromane:
al lui Tase, al Nataliei, al Dorinelei (mama), al lui Savin Frângulescu
(bunic), al Ninetei (bunica), al copiilor Irinel, Codruţa şi Angel etc. Una din
temele implicite ale romanului rămâne cea a timpului care nu iartă (fugit irreparabile tempus, nu-i aşa?).
Rămâne, şi prozatorul se achită conştiincios de această sarcină autoimpusă,
salvarea de la uitare prin povestire. Trăim, se zice, atâta vreme cât cineva
îşi mai aduce aminte de noi şi ne mai rosteşte, fie şi din când în când, numele
şi ne pomeneşte faptele. Astfel e refăcut traseul biografic al fiecăruia dintre
protagonişti, perspectiva auctorială coexistând întregitor cu a unora dintre
personajele ce-i evocă pe cei dragi lor.
Tase Smeianu
e un copil ambiţios şi care înfruntă toate vitregiile spre a purta într-o zi
uniformă militară. El ştie că trebuie să-şi depăşească starea socială de simplu
fecior de pădurar şi îndură cu stoicism rigorile şcolii militare „Dimitrie
Cantemir” din Câmpina. Călirea fizică, psihică şi intectuală fac din el un
adolescent după care toate fetele din oraşul de la Curbura Carpaţilor întorc
privirile şi râvnesc să-i intre-n graţii. Din discuţiile cu Relu, coleg de
liceu militar, Tase, zis Generalu, deduce că întregirea personalităţii în
devenire trebuie să implice şi una sau mai multe experienţe erotice, lucru
care, cum este şi firesc, îl înspăimântă şi-l intrigă în acelaşi timp. Când o
tânără şi irezistibilă doamnă, Rozana, soţie de finanţist, îl invită la ea
acasă, junele cantemirist îşi face fel şi fel de visuri. Lovitură de teatru:
doamna care-i tulburase şi-i aprinsese imaginaţia nopţi în şir voia de fapt să
i-o prezinte pe nepoata ei, Letiţia Adamache,
elevă emancipată şi orgolioasă la un liceu buzoian şi nutrind gândul de
a deveni actriţă. Are loc un schimb de epistole platonic-febrile, ca în anul
următor fata să-i spună că între timp se îndrăgostise de un altul mai norocos.
Nu-l avertizase pe cantemirist de acest lucru pentru că nu voise să-i
pricinuiască o suferinţă în preajma examenului de sfârşit de studii. Se vindecă
de eşecul în dragoste cunoscând-o pe Natalia Frângulescu, viitoare învăţătoare
navetistă şi mai apoi profesoară de limba şi literatura română, fată cu care se
va căsători după ce el va fi terminat Şcoala de ofiţeri şi va fi fost
repartizat la o unitate militară din capitală. Cei doi au amânat cât au putut
acest eveniment al căsătoriei după datina creştină: un ofiţer nu avea voie să
se cunune religios (a şi fost „turnat” pentru asta de un coleg invidios), plus
că erau conştienţi de problemele care i-ar fi atârnat greu la dosarul de cadru
militar de carieră: mama Nataliei, Dorinela, se stabilise în Italia spre a-şi
desăvârşi cariera artistică. Ca în teatrul racinian, multe din personajele
acestei cărţi sunt sfâşiate de trăiri contradictorii şi ele trebuie să opteze
dureros între visul vieţii lor, cariera, şi dragostea pentru cei din familie.
Moartea Dorinelei, care trebuise să plece din ţară, unde predase muzica la o
şcoală de la margine de capitală, şi să facă o strălucită carieră de interpretă
şi compozitoare de muzică uşoară la Milano, rezolvă aceste conflicte interioare
şi deopotrivă politico-ideologice şi treburile îşi urmează cursul lor firesc.
La şicanările pe care camarazii invidioşi i le fac lui Anastase Smeianu, care
nu va mai ajunge astfel să-şi schimbe porecla în renume, se adaugă nemilos şi o
durere de coloană care-l va conduce la o pensionare prematură. Pe acest fond de
debusolare îl prind Evenimentele din iarna lui 1989 când devine dependent de
televizor (de-ar fi fost el singurul care a muşcat din nada manipulărilor
acelor zile în care comuniştii din eşalonul al doilea al partidului roşu
preluau, din mers şi cu toată
neruşinarea, puterea!). Pe fondul acestei derute naţionale nu-i greu de înţeles
de ce accidentul de maşină al lui Tase poate fi suspectat că a fost provocat cu
bună ştiinţă de cel aflat la volan, ca să nu folosim vocabula sinucidere.
Personajele lui Dumitru Dănăilă sunt de mare
frumuseţe şi robusteţe morală şi fizică, mereu în contrast că urâţenia
societăţii meschine în care trăiesc, îndeosebi după cel de al doilea război
mondial. Portretele sunt pilduitoare, precum cel al bunicii Nataliei, surprins
în ziua când Generalu vine pentru prima oară în vizită la cea care-i va deveni
o soţie mai răbdătoare decât Penelopa: „Doamna în vârstă, deloc gârbovită, nici
stafidită, dimpotrivă, la cei şaizeci şi şapte de ani ai săi, zdravănă, vioaie,
rumenă în obraji, are blândeţea pe chip, cum au mai toate bunicile şi nu se
deosebeşte de o femeie simplă, de la ţară decât prin straiele care le-au cam
înlocuit pe cele din satul în care a venit ea”. Tinereţea ei spirituală se
simte şi în felul de a glumi şi de a face aluzii la realitatea bântuită de
securişti. Când află că Tase e un ofiţer în devenire ea i se adresează nepoatei
cu aceste cuvinte: „Se simţea lipsa lui taică-tău, dar ofiţeri au dat destui pe
aici, zice Buni cercetându-l din nou cu privirea pe tânărul musafir. Crezi că
civilii ăia de întreabă de fata mea, de întreabă ce mai ştiu de ea, ce legături
am eu cu ea, crezi că ăia nu sunt ofiţeri? Sunt, sunt de la...”.
Un personaj
frumos prin altruismul lui constructiv este Gino, impresarul italian care-o
ajută pe Dorinela să se afirme în chiar patria muzicii. Nimic din aventurierul
afemeiat şi profitor nu se întâlneşte la acest personaj ce dovedeşte fler în
depistarea talentelor autentice.
Pagini
întregi sunt dialoguri care ne duc cu gândul la faptul că oricând prozatorul ar
putea deveni un dramaturg de succes. Multe replici capătă valenţe premonitorii
şi ele anticipează scurtimea destinului comun rezervat îndrăgostiţilor care ard
cu intensitate pe rugul iubirii lor. De pildă, în ziua când Tase i-a cunoscut
familia Nataliei, el ţine s-o prezinte imediat pe fată alor săi: -Aşa cum eşti
să apari! Eşti nemaipomenită! - N-am mai pomenit atâta repezeală... De ce ne
grăbim atât? - Nu ne grăbim noi, viaţa ne
grăbeşte! Ea nu are timp...”. Există un adevărat ceremonial adresativ în
replicile pe care le formulează îndrăgostiţii ce le pigmentează cu mici ironii
şi autoironii spre a nu cădea în sentimentalism şi-n desuetudine.
Pe întinsul
romanului poematic întâlnim fraze care prin tonalitate şi repetarea unor
vocabule amintesc de stilul lui Zaharia Stancu. Vorbind de pădurarul Mirică
Smeianu, tatăl viitorului ofiţer, autorul notează: „Tatăl lui Tase, în costum
de culoarea ierbii, e roşu la faţă, nu de la soare e roşu, el stă mai mult la
umbră, de la... sat (adică de la cârciumă, n.n.) e roşu”. De efect, în
dialectica stilistică a protazei cu apodoza, e începerea propoziţiilor şi a
frazelor cu verbul: „N-a stat până la ziuă Natalia în casa lui Tase”; „Se detaşează de tot şi de toate Natalia”; „E
gata de plecare Natalia şi parcă tot ar mai vrea ceva”; „S-a ţinut de cuvânt
Umbra”; „Sunt mai puternice iubirile de la distanţă” etc. Nu lipsesc nici
enunţurile cu caracter aforistic: „..primele iubiri nu prea rezistă, sunt ca
ploile de vară, vin şi trec repede”.
Umbra în uniformă este o meditaţie
despre singurătate, dragoste, camaraderie, aşteptare, fidelitate, destin, datorie,
onoare, opţiune, conflict între generaţii, respect faţă de memoria celor duşi,
echilibru matrimonial, sacrificiu, statornicie, muritudine, patriotism etc.
Romanul consolidează un nume de prozator care s-a impus în chip vertiginos
într-un interval temporar destul de
redus, cam anul şi romanul, cum s-ar putea spune, fără ca expresia rimată să
aibă ceva peiorativ. Secvenţele narative şi dialogice alternează cu tot atâtea
suspansuri care-l ţin pe cititor în alertă şi nu-i dau niciodată prilej să se
plictisească, să-l tenteze să citească pe diagonală sau chiar să sară peste
anumite pagini considerate ingurgitabile. Faptul că prozatorul s-a format la
şcoala publicisticii riguroase de altădată îşi spune cu prisosinţă cuvântul
benefic, conciziunea şi claritatea fiind mărcile de bază ale scrisului lui
Dumitru Dănăilă, un prozator despre care am scris de fiecare dată cu reală
plăcere şi încântare.
Ion Roşioru
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu