„UMBRA ÎN UNIFORMĂ” de Dumitru Dănăilă - cronică Niculina Apostol

VOCEA TĂCERII DIN UNIVERSUL OMULUI  FRUMOS

Se poate afirma cu siguranţă că, în ultimii ani, scrisul a devenit pentru romancierul Dumitru Dănăilă o modalitate de a fi, de a trăi, atât cât o va mai putea face liniştit în decorul anotimpurilor din vechiul Crâng unde se pierde şi bulevardul castanilor din Buzăul său drag. Nu simte zăpada senectuţii şi nici finalul toamnelor târzii atâta timp cât, în singurătatea actului creaţiei, struneşte silabele în cuvinte, logodeşte cuvintele în propoziţii, le încununează apoi în fraze ale unor romane inedite.

            Dintotdeauna l-au interesat oamenii. I-a preţuit, i-a iubit în felul său, i-a observat, ca ziarist, în tinereţe, i-a ţinut minte, oricum au fost ei, iar acum, în ultima parte a vieţii, la vârsta sintezelor şi a concluziilor, îi fotografiază prin cuvinte şi ni-i oferă ca modele care stârnesc interes şi incită la reflecţie.

            Cu acurateţea observaţională a unui psiholog interesat şi de sociologie, scriitorul Dumitru Dănăilă face ample introspecţii asupra cauzelor care au ca efect anume comportamente şi atitudini ale eroilor săi, pe care îi alege inspirat din trecutul recent ori din zilele noastre.

            De această dată, în romanul „Rătăcit printre milionari”, domnul Dumitru Dănăilă abordează din altă ipostază cotidianul. Se opreşte asupra unor destine marcate de virtuţi omeneşti înrămate în principii de viaţă sănătoase şi de o valoare incontestabilă. Autorul descoperă veridic o lume care se suprapune exact unui prezent distorsionat de convulsiile unui balans distrugător asupra caracterelor mai puţin sprijinite pe un fundament educaţional durabil. Romanul este atrăgător, are un mesaj care te convinge să crezi, în ciuda aparenţelor, în forţa morală a românului copleşit de o realitate dură în care împărat e banul.

            Autorul nu se dezminte, scrisul său îşi păstrează aceeaşi seriozitate detaşată, dublată de o ironie constructivă, definind şi valorizând o naraţiune aparte în care monologul interior trece firesc în dialog, prin descriere, ori se opreşte cu insistenţă asupra portretului mai mult moral decât fizic. Cu o consecvenţă soră cu delicateţea, romancierul îşi poartă cititorul în universul omului de calitate, cu viziune reală asupra societăţii în care trăieşte.

            Personajul central al romanului este Tiberiu Bănucu, un ins aproape maiestuos prin felul său de a fi, de a vedea lumea, în care ştie să privească mereu şi partea plină a paharului. Instruit şi de o cinste vecină cu naivitatea, profesorul Bănucu iubeşte viaţa şi frumosul pe care îl caută, la vârsta pensiei, în muzee, cu deosebire în cele de istorie, unde speră că va găsi şi date tăinuite ale istoriei ţării sale. Lumina iubirii i-a călăuzit paşii de-a lungul vieţii, a păstrat-o şi a dăruit-o cum a ştiut mai bine, în stânga şi în dreapta, ca dascăl şi părinte, ca soţ şi prieten de nădejde.

            În momentele de mare tensiune sufletească, profesorul de istorie, intelectualul edificat asupra efectelor negative şi pozitive ale legilor care guvernează societatea pe o anumită treaptă istorică, nu se trădează pe sine, nu-şi pierde cumpătul şi rămâne el însuşi, oricât de anapoda i se pare întâmplarea prin care trece. Empatia îl ajută să vadă adevărul dincolo de aparenţe, să cântărească o hotărâre fără a-şi lăsa sufletul pradă mândriei, invidiei şi ranchiunei faţă de cel care s-a purtat cândva ca un ingrat. Profesorul pare o „rara avis” într-o societate dominată de legea banului şi a goanei după înavuţire. Pus într-o situaţie în care un bine făcut cuiva din altruism, într-un moment extrem al vieţii, îi este răsplătit pecuniar mai mult decât substanţial, cu o sumă „uriaşă”, Tiberiu Bănucu este nemulţumit, se încruntă la gândul că va fi silit să se comporte altfel decât ştie el să o facă. Nu este dispus în niciun fel să lase ca liniştea după care tânjise o viaţă să-i fie stricată de banii care îl ameţeau cu foşnetul lor sfidător şi arogant. În final, după o lungă ezitare, primeşte suma oferită doar pentru a nu refuza  „un dar ca recunoştinţă” şi mai ales reflectând asupra situaţiei copiilor săi care au mai mereu probleme financiare. Însă gândul că este milionar mai mult îl sperie decât îl mulţumeşte, este stânjenit şi se crede a fi caraghios în haine scumpe, în restaurante luxoase. Modestia şi bunul simţ îi definesc un „modus vivendi” la care nu poate renunţa, îi păstrează felul său de a fi şi de a privi viaţa în trecerea ei ancestrală, cu bune, cu rele, cu sens şi nonsens.

            Pot spune că, privit un pic de la distanţă, romanul domnului Dumitru Dănăilă este mai degrabă o pledoarie directă sau indirectă pentru educaţie, un sfat demn de luat în seamă de tineri, de adolescenţi şi în mod deosebit de părinţii cu bani care, în loc de instrucţie (şcoala e grea şi nesuferită pentru că îţi răpeşte tot timpul), dau copiilor lor mulţi bani de buzunar, fiind convinşi că banii pot înlocui dragostea, căldura părintească ori exigenţa constructivă a dascălului.

            Cu alte cuvinte, descoperim în noul roman al scriitorului buzoian un personaj care rămâne în mintea cititorului pentru mult timp. Profesorul Bănucu se situează, alături de nonagenarul din „Întoarcerea”, în rândul celor pe care îi numim simplu, în două cuvinte scrise cu majuscule: Oameni Frumoşi. Adică acei oameni care au un suflet întreg, nemutilat, plin de căldura iubirii care se revarsă continuu în jurul lor. Ei sunt întotdeauna retraşi, tăcuţi, au privirea limpede şi forţa interioară pentru e răzbate la suprafaţă, oricât de primejdios este grohotişul tsunami-ului istoriei. Omul Frumos nu este „un rătăcit” al vieţii, dimpotrivă, e cumpătat, are înţelepciunea iertării şi a răbdării, a toleranţei până la extrema în care îi este ameninţată casa strămoşească şi ţara. Atunci iese imprevizibil din peştera tăcerii şi-l pedepseşte pe intrus cu o forţă şi o iuţeală de neimaginat.

            El însuşi din aceeaşi plămadă, scriitorul Dumitru Dănăilă ne cucereşte prin robusteţea talentului unui romancier original, valoros, care îşi gratulează cititorul cu multă consideraţie. Eu am aşezat această carte în raftul acelora după care întind mâna când vreau să citesc ceva frumos, care să mă încânte şi în acelaşi timp să mă odihnească spiritual.

                                                                                               NICULINA APOSTOL