Note de lectură
Noua carte a Valeriei Popa ( „Costandina” Ed. „Rafet”, 2014) este alcătuită
dintr-o suită de momente epice,
gravitând în jurul personajului axial Costandina. Proza în discuţie
este o nuvelă care abordează tema femeilor urgisite de soartă.
Lăsând la o parte anumite inadvertenţe privind dina-mismul suflului epic, dimensiunile
variabile ale anumitor episoade, corectitudinea unor termeni şi scăpările de
ordin redacţional, vom face câteva consideraţii
de profunzime ale textului narativ, consideraţii absolut necesare.
O primă consideraţie se referă la tipul de proză propus de autoare. După o
lectură atentă, putem aprecia că proza
semnată de autoarea amintită se poate numi cartea
unei femei biruitoare, căci, în ciuda faptului că eroina a moştenit asprimea confrun-tărilor care n-au ocolit-o
nici pe mama sa(maica Fevronia), nu s-a lăsat doborâtă, fiind un model de
bunătate şi de dăruire a speranţei şi bucuriei către cei nevoiaşi.
Exemplul eroinei greu încercate de cruntele lovituri ale destinului, o însufleţeşte şi pe Aurelia care,
descoperind-o pe fiica călugăriţei Fevronia, îşi zice în sinea ei: se vede că e fiică de maică. Gândul
acesta admirativ declanşează intrarea în armonie biunivocă a celor două suflete
care sunt călăuzite de „credinţa îndumnezeirii”. De subliniat că şi naratorul-personaj purta
în suflet cicatricile unor răni ivite pe drumul sinuos al vieţii, răni pe care
nu cutează a ale destăinui.
Pe tot traseul naraţiunii, Aurelia(personaj secundar având rol şi de narator, iar în unele
situaţii, de martor) probează sincera bucurie a făptuirii binelui, fapt care le
apropie pe cele două femei, legându-le printr-o prietenie binecuvântată.
Un alt aspect, care nu trebuie trecut cu vederea, este surprinderea, prin detaşare, a unor elemente ale
ceremonialului funerar în mediul rural. Naratorul adoptă tehnica reportajului
frust; observă detalii, le redă împletind descrierea cu monologul, cu redarea
atitudinii şi opiniilor unor personaje. Ochiul martorului surprinde obiectiv
evenimentul funerar, nu-i scapă esenţialul, nici amănuntele semnificative. Astfel,
droaia de femei constituie sufletul pregătirilor pentru înmormântare. Mortul este
suit pe remorca gătită cu macaturi, cuvertura de pluş,
florile şi tabloul defunctului.
După slujba oficiată de preot, momentul
de tăcere răscoleşte inimile,
pentru că trece-rea celui plecat la cele veşnice înseamnă tragica şi
definitiva despărţire de casa în care a trăit o viaţă, declanşând reacţii
sfâşietoare. Scena este demnă de
consemnat: ...când după slujbă Nea’
Mihai(fratele eroinei-n.n.) este pregătit să părăsească familia şi casa pentru
totdeauna încep să se audă- mai încetişor la început, apoi din ce în ce mai
tare- strigătele şi rugăminţile celor dragi care l-au iubit, ...” Este
amintită şi una dintre datinile înmormântării din zonă, anume spargerea unei
căni din lut. Urmează drumul lung până la locul îngăpăciunii şi întâlnirea cu
groapa din cimitir, prezentată cu acelaşi simţ al amănuntului: În fundul cimitirului, lângă un gard, o
groapă cu gura căscată îşi aştepta ofranda.
Nu în ultimul rând trebuie amintită atenţia pe care prozatoarea o acordă
„destinelor frânte”. Anumite personaje sunt condamnate să-şi ducă crucea pe
Golgota vieţii, însă nici unul nu cedează, nu se lamentează, nu găseşte
vinovaţi şi vinovăţii, ci se concentrează asupra drumului drept pe care îşi va
continua viaţa. Maica Fevronia, de exemplu, cu greu îşi creşte copiii singură
şi, după ce-i ştie pe picioarele lor, hotărăşte să ia calea mănăstirii unde va
poposi în comuniune cu Cel de Sus patruzeci de ani. Apoi, Constandina dă piept
cu nenorocirea: îngroapă doi băieţi, dar nu se lasă sfâşiată de durere. În
fine, Alina, fata Costandinei are şi ea povestea ei, deloc veselă.
Departe de a fi
doar un simplu jurnal de călătorie, cartea Valeriei Popa atrage atenţia şi
asupra frumuseţii sufleteşti probate de oamenii simplii, care dovedesc o
complexitate interioară aparte. Că este aşa, o mărturisesc unele replici,
observaţii ale naratorului-martor, observaţii
impresionante prin duioşie, sensibilitate şi pioşenie. Astfel, se
observă că respectul Costandinei fată de memoria mamei sale este nemărginit, fiind
exprimat simplu doar prin privirile-i aprinse: Ochii Costantinei străluceau. Era bucuroasă că pentru buna şi bătrâna
ei măicuţă mai zice o necunoscută bogdaproste.... Alina, fiica eroinei,
dovedeşte sinceră generozitate şi ospitalitate deosebită, primind-o în vizită
pe Aurelia, ca pe o rudă. Când aceasta îşi anunţă vizita, i se răspunde: -Cum să nu , tăntiţă? Ce bine ar fi! Abia
aştept. Îmi spuneţi când veniţi şi eu vă aştept la gară. Însăşi Aurelia,
prin darurile făcute, prin faptele şi gândurile sale se arată posesoarea unei
filozofii existenţiale profunde. Ascultându-i confesiunile prietenei sale, este
empatică, dovedind pătrunzătoare compasiune:...simţea
cum toţi porii i se ridică. Simţea neputinţa acelei mame în faţa destinului, a
morţii... sau În faţa atâtor
suferinţe nimeni nu poate spune că...şi el a suferit. Nicio fiinţă nu seamănă
cu cealaltă şi nici destinul lor nu poate fi la fel.
Finalul cărţii este parabolic, pecetluind măreţia personajului central.
Chiar dacă destinul nu i-a fost favorabil, Constandina, prin credinţă şi fapte
binecuvântate a reuşit să învingă vicisitudinile vieţii. De aceea, Aurelia
mulţumeşte Atotputernicului pentru şansa cunoaşterii acelor femei care au îmbogăţit-o sufleteşte, adevărate
creştine pline de smerenie şi de dragoste
pentru aproapele...
Traian Gh. Cristea,
9 oct.2014, Râmnicu Sărat
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu