UMERI DE FLORI – Ana Maria Gîbu

Incursiunile  Anei Maria Gîbu în laboratorul poeziei se finalizează în volumul Umeri de flori cu experiențe promițătoare, permițându-i să bifeze puncte importante pe itinerariul său literar.

Dedicând mamei cartea, poeta, face ordine în arealul său de semnificați: am lunecat/din marginea timpului/în braţele tale(…) cuibul unde Dumnezeu/ a zămislit veşnicia (am loc în palmele tale) și conchide pe parcurs... pe lume sunt comori care nu pot fi furate. 

Adolescența este un copăcel cu crengile aproapiate  de copilărie mai mult: iarba sare pe stâlpii de telegraf/nu ştie nimic despre păpuşile/ascunse alaltăieri// (...)broscuța de pe frigider râde/ povestea mea e alta (mă alerg prin răcoarea din cuvinte)

Stările, sentimentele pe care le descoperă, sunt diverse, tumultoase: privesc îngeri cu aripi tăiate/jucându-se în nisipul /din clepsidră/timpul/ îşi bate joc de pletele lor blonde//... iau cerul sub braț/și întrec vântul(tac în ritmul vijeliei);

mi-ai furat o oră din răsărit(...) iubesc alb/în acorduri de jazz (adevărul din lumina palmelor); supărare: nu s-a uitat în ochii mei/cum scot pe bandă rulantă/frunze de pelin(îi trimit dincolo pe toți);cojesc timpul din nuci(și copacii au secrete);

Ana Maria aduce, cu tablourile  din copilărie, acum, prin nuanțe, nu doar culoare,  ci și impresii. Un tărâm agrest: ţin în palme flori/ din salcâmii crescuţi pe inima pădurii//unul singuratic/sechestrat de ciulini şi măceşi/are crengile arcuite aripi//mă cheamă/ miroase a otavă caldă în jur/şi a cuvânt blajin//clipele devin palate/ascunsă în hăţişul de ecouri/(azi vin spre tine); neliniștea din albăstrele/ se mută în răsărit//(mă alerg prin răcoarea din cuvinte); liniştea /mângâie mugurii/din palma pământului/dezmorţit/(aprind focuri în curțile pustii); caut râme în noroi după ploaie/înmormântez furnici / în sicrie din nu mă uita/şi mă ascund de ursitoare/ sub crucea de la fântână(trimit pe apă o dorință și mă întorc); păsări rănite/mă îndrumă /spre locuri/în care pot construi case/din zâmbete/și fân adunat de pe coastă(mâine mă întorc acasă); potecile din grăunţe de piatră/fardate cu rugini de stejar (toamna se joacă în pletele mele);stau lângă prispă /sub bucata mea de cer(fac motocei și-i agăț de vise);

Vrăjită de muzica din cuvinte, de culoarea din cuvinte adolescența nu are conștiința banalului, ci setea nuanțelor. Drumul spre maturitatea lirică este mai sigur: las emoțiile pe albul hârtiei/ cu sarcina precisă/ de a aștepta//(…) nu închideţi cartea încă/ jocul de-a exilul în versul de o vară/abia acum începe(slovele un sunt oarbe);

fără punct; aripi din puncte și cuvinte; pentru lumina de mâine/ fiecare clipă ascunde mistere/ uitate de antici/ în piatră şi izvor//(am visele în baking voice); când vulturul obligat să jure tăcere/râde în hohote de lacrima visului plecat/ninge linişte peste cei acoperiţi/ cu voaluri de cântec(spre altă zi); jur pe trupuri de meri/că mă voi preface în sabia lui Merlin/înfiptă în vorbe prăfuite(cireşul meu a înflorit altfel); inima nu mă ascultă/de mână cu privirea/ aleargă de la un chip la altul(și azi m-au căutat); rămasă singură pe scenă/fără reflectoare/călătoresc în ochii tăi//… cât întunericul este treaz/urmăresc copacii goi//(genunchii nopții s-au rănit de stele);văd cum/ din fiecare urmă/ crește un copac(pentru o zi);șterg lacrimi/ dar nu amintiri (comori care un pot fi furate); aprind candele/fără a nelegiui întunericul (de partea cealaltă a barei); printre cioburi de prezent /ferestrele încep să umble (…)a trecut aproape un an de când/n-am mai visat străzile timpului (pășesc spre mâine cu un alt răsărit);

Vodoo; o întâlnire neașteptată pe liziera frunții;cântec pentru inima vârstelor sunt poezii care despart apele copilărie de cele adolescenței care nu este o stare în care autoarea se trezește panicată, într-o lume depresivă, cu tușe agresive, ci evoluție a sa, într-un mediu pe care l-a urmărit mereu i-a influențat sentimentele, trăirile, dar a învățat și să-i raspundă. Șovăitori încă, primii pași ai echilibrului sunt făcuți și asta înseamnă temeritate și dragoste de viață.

Febra scrisului se manifestă la Ana Maria ca un „Sburător”: literele îşi strigă liniştea/ revolta izbucneşte/ din cuvinte decolorate/(ochiul din lanul de grâu);

câştigătoare sunt cuvintele/care s-au ridicat/ de sub tălpile nepăsării(încălcare de regulament); scriu pe frunze mesaj cerului; (pentru o zi); vă scriu dintr-un loc pe unde nu pășesc cuvinte /au inimile în hiat /adăpostite/ printre inele nelogodite (în 24, de făurar); când văzduhul se clatină/adun litere rătăcite/ vorbesc cu palmele/ cochetez cu privirea/ ascunsă printre întrebări(slalom la lumina pietrei)

Sentimentul religios iese de sub tutela cutumei „așa trebuie, așa se cade”, devine reper de maturitate, o asumare conștientă: aștept noaptea de Înviere/să mă ridic deasupra singurătății(aprind focuri în curțile pustii)

Alege fără complexe ceea îi este drag:vreau înapoi poveştile/din lumea fără litere/pentru nopţile următoare(povești ascunse în lumea fără litere)

Tinerețea are timp să vadă ceea ce alții numai observă: am adunat atâtea cuvinte.../se zbenguiau între soare și iarbă/nu știu cine le-a aruncat(la aniversare)

Incursiunile  Anei Maria Gîbu în laboratorul poeziei se finalizează în volumul Umeri de flori cu experiențe reușite, permițându-i să bifeze puncte importante pe itinerariul său literar.

Teo Cabel