Noutate Editorială- RĂTĂCIT PRINTRE MILIONARI- DUMITRU DĂNĂILĂ- roman

În această seară am avut bucuria de a fi invitat de domnul Dumitru Dănăilă  să-mi dea noul său volum. Mulțumesc pentru volumul nr.1!
Sunt onorat de a-i fi împărtășit bucuria, romancierului buzoian, la apariția acestui roman prefațat de criticul ION ROȘIORU.

 Prefață

                      « RĂTĂCIT PRINTRE MILIONARI «  de Dumitru Dănăilă

  

                          UN ROMAN CU MIZĂ ETICĂ

        Prozatorul Dumitru Dănăilă îşi ancorează şi acest roman  -  e vorba de Rătăcit printre milionari (Editgraph, Buzău, 2013)  -  în realitatea imediată, tema cărţii fiind una de stringentă actualitate şi anume aceea a banilor şi a cunoscutei lor atotputernicii cel mai adesea nefaste şi devastatoare. Numai că protagoniştii cărţii aci în discuţie reuşesc să se menţină departe de forţa dezumanizatoare pe care ochiul dracului o exercită, de regulă, asupra celor slabi de înger. Romancierul are forţa necesară să se abată de la cunoscutul scenariu balzacian, sau, spre a nu merge prea departe de meridianele literare româneşti, de cel slavician şi de a demonstra că omul poate rămâne senin şi netulburat în faţa averii căzute din senin pe capul lui şi căreia nu e nevoie să-i devină în chip inevitabil rob.

         Tiberiu Bănucu e, la demarajul naraţiunii, un proaspăt pensionar care ţine cu orice preţ să-şi vadă îndeplinit un vis nutrit din cea mai fragedă copilărie şi anume acela de a vedea cu ochii săi Parisul. Face economii şi atunci când se iveşte o oportunitate pleacă în excursia pe care o fostă elevă a sa, Zoica Tohăneanu, o organizează în Oraşul-Lumină. O dată ajuns acolo, lucrurile iau o turnură neaşteptată. Cel care ani în şir a predat istoria se pomeneşte că intră, dintr-un exces de conştiinţă, în istorie, de data aceasta ca actant. Deşi cardiac, într-o seară când iese să se plimbe per pedes în jurul hotelului în care românii fuseseră cazaţi, face un efort extraordinar să scoată un accidentat dintr-o maşină grav avariată într-un accident rutier. Drept care îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte într-un spital unde rămâne mai multe săptămâni. Se întoarce în ţară nu cu gândul că voiajul vieţii sale a fost ratat, ci cu conştiinţa împăcată că a făcut exact ceea ce trebuia atunci când îl salvase pe misteriosul parizian în jurul căruia se urzise, parcă într-un chip concertat, un adevărat complot al tăcerii. Nici o clipă nu-i trecuse şi nu-i trecea prin cap că ar fi putut fi recompensat pentru gestul său. Timpul avea însă să demonstreze că lucrurile stăteau cu totul altfel. Revenit în orăşelul său de provincie şi la tabieturile sale de fost om al automatismelor cotidiene (casă, şcoală, arhive, plimbări de întreţinere prin cartier, cultivarea relaţiilor platonice cu o fostă şi devotată colegă de serviciu, convorbiri telefonice cu copiii acum la casele lor etc.), domnul Bănucu este contactat, prin intermediul unui translator, de avocatul celui pe care, prin intervenţia sa promptă îl salvase din ghearele morţii iminente preconizate printr-un atentat de tip mafiot. Urmarea acestor tratative diplomatice este că sexagenarul valah se trezeşte proiectat în lumea milionarilor în euro. Se gândeşte cu groază, frământările şi tribulaţiile sale psihice fiind dintre cele stresante şi deloc puţine, că noua ipostază financiară îi va schimba radical viaţa tihnită şi cumpătată de până atunci, „liniştea colibei“, cum ar spune Slavici, urmând să fie totalmente spulberată. Cere chiar o săptămână de păsuire înainte de se decide să accepte uriaşa şi secreta  recompensă bănească pe care Alain, un mare şi recunoscător om de afaceri, patron al unei prospere clinici medicale, printre altele, i-o propune şi pe care ar refuza-o cu plăcere dacă Iosefina, prietena sa mult mai practică şi mai cu picioarele pe pământ, nu l-ar sfătui s-o accepte şi s-o redirecţioneze spre şi în scopuri umanitare dintre cele mai nobile. Prioritate au, în acest sens, descendenţii direcţi cu inerentele lor probleme de ordin pecuniar ca mai toţi românii ce traversează interminabila tranziţie generată de Evenimentele din Decembrie. Celor doi copii, Sorin şi Antoneta, ambii bancheri (adică funcţionari la nişte bănci din capitală) în capitală, le e cumpărată o vilă somptuoasă, cu intrări separate, maşini mai arătoase şi le sunt înmânate sume de bani ce urmează să fie investite în afaceri personale. Aproape inexplicabil, i se cumpără o locuinţă şi fostei soţii a lui Tiberiu Bănucu, cea care îl părăsise cu decenii în urmă şi se stabilise în Canada unde, o dată aventura consumată, capricioasa Cerasela s-a pomenit singură şi condamnată să-şi trăiască restul de viaţă într-un scaun cu rotile şi la cheremul unei însoţitoare românce, Mirela Şerban. E renovată, după ultimul strigăt arhitectonic, casa părintească şi transformată într-un adevărat conac. Milionarul îşi vede împlinit şi un vis umanist mai vechi: tipărirea unei cărţi pe care îşi adună numele, cum ar spune Arghezi, şi în care îşi ordonează articolele despre istoria urbei unde-şi derulase apostolatul şi-şi câştigase simpatia a sute de elevi ce-l gratulează, ca de altfel şi membrii familiei, cu porecla admirativă de Dacu. Cartea e dedicată Iosefinei care e răsfăţată de autor cu apelativul Clio. Cu prilejul pensionării Iosefinei, cei doi donează o sumă respectabilă de bani şcolii în care activaseră ca profesori  pentru care meseria jucase un rol prin excelenţă terapeutic, adică îi ajutase să-şi ţină la distanţă singurătăţile pe care se străduiau, cum glumeşte el, să le pună alături şi pe care, în cele din urmă, le topesc într-unul şi-acelaşi creuzet matrimonial. Nu sunt respinşi nici străinii care, simţindu-l îmbogăţit peste noapte, fac apel la ajutorul lui... nerambursabil: o doamnă care riscă să fie aruncată în stradă de Banca la care nu-şi mai putea achita ratele, ghida turistică al cărei băieţel risca să-şi piardă vederea dacă nu era operat de urgenţă într-o costisitoare clinică oftalmologică din străinătate şi aşa mai departe. Toate aceste fapte caritabile se înscriu într-o tradiţie creştinească bine conturată şi onorată la români: mulţi dintre cei care au descoperit vreo comoară au ridicat cruci şi troiţe pe la răspântii de drumuri rele, au săpat fântâni, au înzestrat orfani ori au înălţat biserici întru pomenire.

         Totuşi, pe domnul Bănucu, căsătorit între timp cu Iosefina, continuă să-l obsedeze ideea că banii obţinuţi altfel decât prin muncă onestă ar vehicula un blestem vectorizat spre şi asupra urmaşilor. Trama narativă e ingredientată şi cu astfel de semne. Astfel, Sorin (Ninel), căzut subit în patima alcoolului, e la un pas de a se despărţi de Despina sub pretext că aceasta a devenit supraponderală şi de a se căsători cu Felicia, asistenta medicală blondă şi materialistă până-n vârful unghiilor ei de panteră hămesită. Antoneta Bodulan se îmbolnăveşte grav de rinichi şi se află la un pas de disconfortul fără sfârşit al dializei. Norocul ei va veni din partea generoasei mame adoptive care-i va dona, dovedindu-se compatibil, un rinichi salvator. Frumos şi ingenios mod de a contribui la re-naşterea fiicei pe care n-a avut-o altminteri niciodată! Despina, prin tratament adecvat, dar şi ca urmare a unei voinţe de fier, îşi va recăpăta şi ea supleţea de odinioară, aşa cum îi stă bine unei soţii de proprietar de hotel proaspăt achiziţionat şi renovat pe litoralul românesc. Şi nici visul lui Tiberiu Bănucu, umanistul care n-a abdicat niciodată de la principiile sale morale, n-a rămas unul definitiv şi irevocabil clasat: „Ce-ar putea să fie mai important pentru profesor decât să reia călătoria pariziană la care a visat toată viaţa? Nimic. Nici banii căzuţi parcă din cer, care l-au aşezat printre oamenii avuţi, nici cartea lui, mai strălucitoare şi mai de preţ decât banii, nici căsătoria cu Iosefina, care l-a mântuit de suferinţe şi l-a înălţat sufleteşte. Nimic nu e mai important decât vizita la Paris. Şi totuşi ezită să spună da. Se teme că iar i se va întâmpla ceva rău, ca în vizita din iarnă, întreruptă brutal. Şi, mai mult, s-a şubrezit rău de-atunci. Nu e chiar aşa. Altceva spunea Alain despre şubrezenia lui: „Ţi-e teamă că se dărâmă şandramaua? Corpul vreau să zic, în care te-ai instalat de peste şase decenii! Ţine ea, şandramaua până la Paris... Când vei veni încoace, o reparăm, facem din ea o construcţie solidă, să reziste o mie de ani. Să ştii că sunt patronul unui spital renumit. Te dau pe mâna celor mai buni doctori, nici n-o să te mai recunoşti, iar frumoasele Parisului or să se dea în vânt după tine!” Frumoasele Parisului sunt pentru profesor muzeele! Ce s-ar mai da în vânt după ele!” (p.81). Din nefericire, această călătorie, respectiv sejurul în Capitala Lumii, e grăbit de un eveniment tragic: moartea subită a providenţialului Alain, ca urmare a unui accident cerebral survenit tocmai când ar fi putut să se bucure nestingherit de viaţă, în cazul în care adevăraţii milionari ar cunoaşte şi astfel de clipe de respiro existenţial. Tiberiu şi Iosefina iau parte la funeraliile binefăcătorului lor şi se lasă o vreme călăuziţi prin muzeele pariziene de văduva Danielle, o fiinţă nu mai puţin mărinimoasă decât cel ce tocmai s-a mutat în lumea celor drepţi. Profesorul român trăieşte acum şi aici, deşi umbrite de dispariţia unui prieten, cele mai frumoase clipe din existenţa sa: „Dacă n-ar fi cocleala pe care o simte pe suflet de când Alain a plecat spre cele veşnice, ar spune profesorul că pentru el viaţa a atins apogeul frumosului, a atins deplinul, că n-a fost niciodată aşa de captivantă şi de intensă cum este în aceste zile când oraşul visat din pruncie stă supus la picioarele sale” (p.86). Tiberiu Bănucu pare un personaj coborât din romanele lui Anatole France.

         Rătăcit printre milionari, roman cu miză etică şi structură de basm modern sau de reportaj liric este, totodată, şi o meditaţie, întâlnită şi în cărţile precedente ale lui Dumitru Dănăilă, despre coeziunea, în sens larg, a familiei tradiţionale ameninţate de dezagregare şi măcinate de inerentele conflicte între generaţii, precum cel întreţinut de Lioara, fiica Antonetei, pe care o preocupă mai mult excursiile cu prietenii la munte decât cartea. Ea visează o meserie din care să câştige enorm şi să muncească extrem de puţin, eventual deloc. Romanul poate fi abordat şi ca o frumoasă, discretă şi platonică poveste de dragoste ce se întâmplă şi se împlineşte în pragul vârstei a treia, ca urmare a unei lungi şi exemplare prietenii. Însă marea miză etică a atât de alertului roman este aceea de izvod întru a nu deveni sclavul banului şi cum trebuie privit acesta ca mijloc şi nu ca scop al puterii şi al ambiţiei ce-l reduc pe orice îmbogăţit ce s-a folosit de diabolice inginerii financiare lipsite de orice scrupul la propria-i carcasă şi care nu lasă să-i scape printre degete niciun sfanţ pricăjit dacă nu-i şi televiziunea prin preajmă să-i nemurească fariseica imagine publică şi, mai ales, electorală, somându-l, totodată, pe Dumnezeu să-l noteze în catastifele lui şi să ţină cont de actele sale de milostenie în cazul în care va ajunge vreodată după gratii.

                                                                                                      

                                                                                                       ION ROŞIORU