Teo Cabel: Costel Suditu, Cenaclul AntePortas

Ședința din data de 10 august 2014, a încheiat un an de activitate a cenaclului AntePortas, la Casa de Cultură a Sindicatelor, Buzău.

Lectorul Costel Suditu, prin poeziile citite, consolidează alături de ceilalți membri necesitatea existenței unui cenaclu la Buzău, un punct de promovare reală a literaturii. Poezia sa, cu orizont încă nedefinit, din punctul de vedere al autorului, având în binoclu zvâcnirile neomoderniste (trimiteri la Marin Sorescu, Nichita Stănescu), clasice, prin tușele eminesciene, își caută locul, temperamentul autorului obligând-o să rămână într-o trezvie autocritică, ce-i impune să evite numele de poet, dar care i se potrivește, fiind trădat de toate fibrele ființei sale când năvălesc pe albul hârtiei.

Într-adevăr, textele sale trădează un căutător. Nemulțumit de cuvintele care tind să devină cenușii, le recolorează prin reașezări, caracteristice, dovedind prospețime unde alții se blazează sau banalizează. Deprinzând aceste „vicleșuguri” ale poeziei, Costel Suditu acum caută acel vad, al său, personal, fără a infirma arhicunoscutul „nimic nou sub soare”.

Ironic, autoironic, autocritic, sensibil, timid, nu-și permite să-i scape nimic din ceea ce în jurul lui poate creste ca un ciorchine din care să stoarcă poezie.

Despre ce s-a citit au vorbit: Mariana Cabel: Mi-a atras atenția amprenta rusticului, în special poezia Un țăran plecat de acasă. Parcă îl fac din ochi pe tatăl meu. Stilul direct caracterizează ineditul poeziei lui Costel Suditu.

Mihaela Burlacu:Eu aș specifica stilul indirect ca fiind reprezentativ pentru domnul Suditu. Atrag atenția asupra semnelor de punctuație. Motivul că nu punem semne ca cititorul să înțeleagă ce vrea nu este concludent. De ce să iși imagineze ce vrea si să nu caute ceea ce vrem noi să transmitem?

Îmi place că fiecare poezie are un tâlc al ei.

Mihaela Boboc: Costel Suditu abordează un mediu aparte încărcat de simboluri aparent uitate. Autoironia îl definește.Poeziile care mi-au reținut atenția în mod deosebit:3 și 6.

Laura Cozma: Mai rămâi m-a impresionat în mod deosebit. Stilul domnului Costel Suditu este captivant.

Ioan Mircea David, invitat și aspirant ca membru al cenaclului a subliniat tot Mai rămâi alături de impresia că poezia din lumea satului l-a dus cu gândul la Marin Preda.

La sfârșitul ședinței, Costel Suditu a citit o fabulă ( mega prin dimensiune) proprie, cu efecte benefice în tratamentul ridurilor. Teo Cabel și Mihaela Burlacu au susținut gruparea într-un volum a poeziilor din lumea satului și publicarea lor. O lume pe care o aduce în atenție, nu ostentativ, ci așa cum este, nu veche și desuetă; o seră de semințe, rădăcini de valorificat.

Ședințele cenaclului se vor relua în luna septembrie.

Din textele citite la cenaclu:

Nimic nou

Peste câteva zile
totul va ieşi la iveală
va răsări busuioc în toată curtea
pătrunjel şi lobodeală
iarbă de la poartă până la uşă
dintre flori întâi păpădia
şi câte-o albăstrea ghiduşă

de lângă foişor al patrulea an
mă va saluta înflorit Dorel(gutuiul) singurul

îmi scutur pantalonii de anul trecut
le scotocesc buzunarele
parcă vine toamna
abia acum alese frunze ating pământul
au visat frumos toată iarna
cele crude îşi încep lupta cu dăunătorii
în rest nimic nou

Să tăcem sărutându-ne

Nu-ţi pot arăta cuvintele mele
ai putea să le vezi umbre în căutarea
graalului din care stropul de sânge le va fi fost îndeajuns
umbre hrăpăreţe ai vedea cuvintele mele
căutând zămislirea din lipsă de creator
altfel m-aş putea face una cu apa şi pietrele ei
ţi-aş limpezi faţa în fiecare dimineaţă
ţi-aş gusta cu buzele de piatră fiecare lacrimă
în felul acesta ne-am săruta
ţi-aş arăta chipul pe liniştea frunţii mele
vezi cum totul se reduce la a nu şti
odată spus cuvântul acela ar putea fi un sfârşit
să lăsăm aiurelile să ne contrazicem
pe seama ultimului sărut lăsat pe hol sau în sufragerie
să ne ocupăm fiecare colţul nostru oval
să tăcem să nu mergem la masă ar trebui să ne apropiem
la urmă să intru cu vinul în două pahare
să tresari aşa cum numai tu ştii surprinsă dar indiferentă
ah să-ţi ating umărul cu buza mea de vin
apoi să te sărut aşa cum numai eu ştiu fiindcă
lăsaţi-vei capul pe spate cu ochii acolo în ei fericiţi
să nu ne spunem lasă următoarea dată
încă se mai poate să tăcem sărutându-ne

Mai rămîi…

E seară… se-adună pe uliţe cîrduri de gîşte

Şi roşă cuprinderea verde de-acum se întinde

Sub Luna ce-atîrnă cu stelele roată ca nişte

Zorzoane coroanei ce lumea întreagă cuprinde;

Într-o rînă, stînd răzimată pe-o piatră la poartă

Zîmbind şugubăţ către mine cînd trec la pe uliţă,

Cu dinţi înnegriţi pe sub buze subţiri ce-i arată,

Stă baba Ioana, ghicind că sunt plin de dorinţă;

Seara, Luna şoptind, pe uliţi mă cheamă din vale,

Stele pîlpîie, înfloresc din iubire petale,

Norii pufoşi, albi adormirea mi-o curmă, spre tine