Termenul
de pamflet pătrunde în limba română, prin filieră franceză, din limba engleză.
I-au dat strălucire, la noi, revendicându-se de la cronicarii munteni, Ion
Heliade Rădulescu, Tudor Arghezi, N.D.Cocea, Eugen Ionescu, Geo Bogza şi alţii.
Ca specie literară din zona genului lirico-satiric, pamfletul pune în ecuaţie
un autor şi o ţintă a respectivului demers, scris ori rostit în faţa unei mulţimi
sau pe micul ecran, dar excluzând dialogul dintre subiect şi obiect. Socio-politic
vorbind, practicarea pamfletului e condiţionată de existenţa unui regim de
relativă libertate, dovada afirmaţiei fiind că în comunism o astfel de formă de
exprimare în agora era ca şi inexistentă. S-a mai spus (Vasile Şerban) că
pamfletarul e un polemist ratat şi că pamfletul se salvează prin valoarea sa
estetică. Pamfletul e o formă cu fond facultativ şi tratarea pamfletară a unui
anume argument se justifică doar prin
arta literar-oratorică a pamfletarului. Arta îl propulesează în eternitate,
fondul lui colbuindu-se undeva în trecut. Un lucru e însă sigur: morala
pamfletarului nu poate fi niciodată facultativă.
Un număr
de 267 de tablete pamfletare, risipite sau inserate cu aplomb prin diverse
publicaţii de atitudine cetăţenească, între 11.09.2009 şi 02.02.2011, sunt
adunate de cunoscutul poet, prozator şi publicist Marin Ifrim în consistentul
volum, de 268 de pagini, intitulat Cu
vaporul prin deşert şi subintitulat Pamflete
politice (eLiteratura,
Bucureşti, 2014). Cartea a apărut deopotrivă şi în format electronic şi ea este
expresia războiului pe care autorul îl duce de unul singur împotriva tuturor
celor ce s-au căţărat pe jilţurile puterii de care au ţinut cu dinţii şi s-au
crezut marii mirunşi ai neamului românesc pe care în ultimul sfert de veac l-au
adus la sapă de lemn, continuând opera de demolare a celor 40 de ani de
comunism şi de dictatură roşie. O frază precum: „Natura politică românească
postdecembristă a reuşit ceea ce nu a putut realiza un sistem totalitar timp de
o jumătate de secol, a „rărit” intelectualitatea printr-un procedeu foarte
simplu: dispreţul”, extrasă din primul pamflet al cărţii ar fi putut fi plasată
ca motto al acesteia. Dacă scriitorii şi actorii noştri mor cel mai adesea în
uitare şi mizerie, oamenii politici au devenit (sau se consideră ca atare)
eterni, dovadă că Nicolae Ceauşescu e încă viu în inimile şi minţile şubrede
ale atâtor nostalgici, fapt ce-l îndreptăţeşte pe autor să viseze amar la
inventarea loţiunii de „moarte politică” (Ura,
ca sentiment individual şi colectiv). Între interminabila Tranziţie şi
comunism există legături organice de netăgăduit. Aşa se face că Iliescu,
Constantinescu şi Băsescu „sunt tripleţii din florile de mucigai ai
Ceauşescului” (p.17). Pamfletarul nu uită că „Historia magistra vieţii est” şi
face mereu apel la ea întru mai buna descifrare a prezentului odios şi a
viitorului politic de bună seamă execrabil. Bun analist politic şi vizionar,
Marin Ifrim nu-i dă, de pildă, nicio şansă
lui Crin Antonescu, „acest dandy telegenic”, la alegerile prezidenţiale din
noiembrie 2009 (tableta în cauză fiind scrisă pe 22 septembrie, acelaşi an,
realegerea marinarului la cârma ţării fiind previzibilă, fie şi aruncând o
simplă privire asupra sondajelor). Lui Crin îi prevede doar intrarea în
turul...pantalonilor.
Pe
pamfletar îl scot din sărite toţi neaveniţii ce apar pe sticlă să debiteze cele
mai inimaginabile aberaţii: Brucan, Bogdan Chireac, Sorin Roşca Stănescu,
cuplul Huidu-Găinuşe („doi frizeri aflaţi în şomaj tehnic”), Dinescu,
Nistorescu, Mircea Badea, cel ce-şi expune zilnic pe ecran „dantura de gibon în
călduri” şi ar fi „în stare să se masturbeze în direct” spre a atinge o cotă de rating narcisist,
C.T.Popescu, „cyborgul presei româneşti”, utecistul Tănase, Tatulici, Ciutacu, Florin
Călinescu, Ciuvică, Marius Tucă, Răzvan Teodorescu, Radu Moraru Anca Tudor, Dan
Diaconescu, Gigi din Pipera, „omul cu zerul şi zeroul greul de combătut pe cale
normală”, Tudor Barbu, Vanghelie, Mădălin
Voicu, Serghei Mizil, Mădălin Ionescu, Adrian Ursu, Florin Condurăţeanu, Mihai
Gâdea „şi alţi băieţi de cartier” (p.27) şi se întreabă, în altă parte, ce
caută Emil Hurezeanu printre ei. Trăncănitorii de serviciu sunt executaţi fără
milă: „Despre Ion Cristoiu nu mai am de multă vreme cuvinte. Nu înţeleg ce mai
caută această epavă în mass-media. Vorbele sale în zig-zag (că doar a şi moşit
o revistă cu acest titlu), zăpăcesc pensionarii şi alte categorii de amatori de
poveşti cu găini violate. Cristoiu de azi nu mai e ziaristul şi scriitorul cât
de cât interesant de pe vremea lui Ceauşescu” (Trafic de influenţă televizată).
Manipularea diabolică prin mass media se face tot timpul, dar în campaniile
electorale ea devine de-a dreptul asfixiantă. Rolul nefast al televiziunilor
particulare, îndeosebi al celor din trustul lui Dan Voiculescu e demascat fără
milă şi cu o frecvenţă neobosită pe tot parcursul cărţii
Un cal
statornic de bătaie al tabletelor pamfletare este Traian Băsescu, preşedinte destinat
să facă doar rău românilor. Fire cinică şi răzbunătoare, acest jucător de
teatru ieftin şi de o viclenie diabolică şi care „l-a castrat de ouă de furnică
pa Adrian Năstase”, e înfierat pe tot parcursul cărţii ce se citeşte ca şi un
roman horror, înverşunarea pamfletarului amintind parcă de cea a lui Victor
Hugo faţă de Napoleon cel Mic.
Portretele întocmite de Marin Ifrim sunt cele mai adesea caricaturi la
care natura însăşi pare să-şi fi adus contribuţia. Iată-l, de pildă, pe
doctorul ce, după ce ce repurtat un eşec răsunător la prezidenţiale îi va
ferici pe bucureşteni cu geniul său edilitar: „Oprescu nu are faţă de
preşedinte, ci doar de mardeiaş cu diplomă de umblat prin organe interne. Când
îl vezi cum se îmbirică în faţa micului ecran, ca un actor care e convins că nu
el, ci publicul e ratat, ţi se face milă, dar nu poţi avea acest sentiment pentru că, dacă eşti un pic mai atent, vezi că
doctorul are mâna un pic înşurubată, ţine ceva dosit în palmă, un scalpel, în
poziţia clasică a celui ce vrea să ia gâtul cuiva la colţ de stradă” (Omul cu scalpel). C.V.Tudor, „sub masca
patriotismului, acest individ politic cu carte de bucate în creier a făcut mai
mult rău societăţii decât tot Guvernul Boc la un loc, cel mai prost guvern din
ultimii 20 de ani” (Gorila din
„Opoziţie”). Victor Ponta este „papagalul din opozţia din faţa oglinzii” şi
„are o voce de corb hoitar” (p.150). De va ajunge preşedinte acest susţinător
feroce al baronilor locali, s-ar putea să plângem după Băsescu.
Mai
multe tablete se intitulează Despre
elita românească, „elită de
polistiren”, neiertaţi în ele fiind Mircea Dinescu, Vladimir Tismăneanu, H-R.Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel
Liiceanu („o murătură cu faţa de pepene scobit de păsări”) şi care în loc să-şi
elaboreze opera filozofică face gargară ieftină pe micul ecran şi pune umărul
la crearea cultului personalităţii marinarului de apă minerală. Locul cenzurii
comuniste de altădată a fost preluat din mers de patronii miliardari, bogaţi, perfizi
şi inculţi (Loc de dat cu părerea). Mulţimile care suferă de
OTEVITĂ îşi au partea lor de vină pentru că refuză premeditat să se intereseze
de valorile morale adevărate ale urgisitului neam românesc şi se mulţumesc
să-şi dea ochii peste cap şi să ajungă la adevărate orgasme politice doar
privindu-i şi ascultându-i pe uzurpatorii de jalnică speţă şi pe stricătorii de
limbă, ce teapa unui Vanghele sau a unei „eurozuze” precum Eba. Foştii
activişti de partid comunist, ca şi securiştii atotprezenţi şi atotvigilenţi,
au fost reciclaţi instant de Bunicuţa Zâmbăreaţă şi acum sunt mai prezenţi ca
niciodată în viaţa şi intimitatea strictă a fiecăruia dintre noi. Pamfletarul nu
înţelege falsele ierarhii care s-au creat, pe cale politică, de bună seamă.
Deseori îşi suţine teoria cu exemple din literatură, domeniu drag inimii lui.
De ce, de pildă, Nicolae Manolescu, care a elaborat „o carte inutilă, scrisă cu
răutate şi cu un simptom pregnat de refulare” (p.101), este criticul şi
istoricul literar al momentului când nu e cu nimic mai presus de un Mircea
Scarlat, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa sau Al. Cistelecan?
Publicistul de reală atitudine civică ia
apărarea păturilor şi categoriilor sociale defavorizate şi nedreptăţite de
regismul „băs-bocist”, cum ar fi profesorii, medicii, artiştii, poliţiştii şi
militarii ce se întorc nu o dată în sicrie de plumb de prin Orient.
Dacă am
văzut care sunt ţintele pamfletului, să-l vedem, succint, şi pe autor, adică un
Marin Ifrim par lui-même. Nu face, în
primul rând, parte din niciun partid politic. „Noţiunea de partid mi se pare o
tâmpenie” (p.102). A rezistat tuturor tentaţiilor, conştient că ar fi, odată intrat în ea, „un
fel de fir de nisip pe o plajă plină cu rahat de animale politice” (p.103). Lipsă de oferte n-a dus, inclusiv
cea de a fi înscăunat primar în comuna sa natală. O vreme i s-a părut că
printre ofertanţi întrezăreşte unele modele. Dar faptul că s-a menţinut la
egală distanţă de toţi l-a ferit şi-l fereşte de fanatism. Cu luciditate, mereu
la pândă, vede ipocrizia ce se ascunde urât sub măştile şi sub grija patologică
pentru imagine a celor ce şi-au făcut o meserie de-a fi prezenţi pe sticlă. Şi
mai observă, la semenii săi, chiar şi la cei mai buni prieteni, că nu se pot
debarasa de năravul duplicităţii, dictate invariabil din frică ca şi-n vremea
odioasei dictaturi. Afişarea indiferenţei care decurge de aici îi repugnă
visceral, ca şi oportunismul, ca şi aşteptarea unui Godot providenţial aducător
de mântuire universală, ca şi birocraţia deşănţată ca şi „dezmăţul dement al
maculaturii de pe piaţa publicistico-editorială actuală” (p.111). Îndoielile
sale, căci cine are doar certitudini pe lumea asta strâmb şi pe dos întocmită
de aleşii noştri, vin de acolo că
într-o zi ar putea avea o revelaţie precum a lui Petre Ţuţea care, spre amurgul
vieţii lui, a ajuns la concluzia că „a făcut puşcărie pentru un popor de
proşti” (p.106). Frica perpetuă a celor de la putere că ar putea să-şi piardă
scaunele se transmite contaminant şi celor cărora n-ar trebui să le fie teamă.
Iată ce încearcă să ne avertizeze pamfletarul prin demersul său maratonic ce se
vrea şi este un remediu antipsihotic eficace, măcar în măsura în care se mai
citeşte.
Ca şi
Radu Banciu, un alt mare pamfletar actual, Marin Ifrim bagă atât puterea cât şi
opoziţia în aceeaşi oală. El vizează Răul metastaziat şi îl caută, în caz că
merge la vot, pe cel mai mic şi are mereu tăria să nu se lase copleşit de
prejudecăţi sau dus de valul comun manipulator. Astfel, Ana Maria Vlas nu-l
impresionează ca „poetă” ce a smuls lacrimi de înduioşare deţinuţilor de care a
fost premiată, ea rămânând doar „cea mai mare curvă financiară din România” (p.125).
Politicianului Ion Vasile i se recunoşte măiestria de chirurg, dar nu i se
poate ierta ticăloşia cu care a tăiat şi a spânzurat după bunul plac în judeţul
Buzău pe care l-a păstorit o vreme, şirul ravagiilor sale oripilante fiind fără
număr. Acest despot căpătuielnic, agresiv, tupeist , egoist şi nesătul e pus în
antiteză cu cei de care a vrut să se debaraseze şi care au făcut acte de
mecenat deosebite pentru cultura buzoiană: Ovidiu Cameliu Petrescu, Victor
Mocanu, Constantin Boşcodeală ori Constatin Toma.
Lumea
fişată caracterologic de Marin Ifrim ne poartă cu gândul la cea a lui
Caragiale, fie şi în sensul în care, după cum strălucit a demonstrat-o Ioana
Pârvulescu, e nu o lume reală în sensul concret şi direct al cuvântului, ci una
trecută prin filtrul gazetelor, cam în genul în care palinca e o ţuică
distilată de două ori. Textul politic şi cultural „citit” de pamfletar pe micul
ecran, în presa scrisă, pe Internet, pe telefon sau pe afişele electorale mai
mult decât injonctive, e esenţializat şi capătă gir artistic înveşnicitor.
Scriitorul uzează de paradox, de oximoron, de metaforă spumoasă (nici titlul
cărţii nu e altceva), de hiperobolă, în primul rând prin enumerare, de epitet,
care are nu o dată şuier de ghilotină, multe dintre aceste vocabule rare fiind,
îmi place să cred, invenţii sau măcar derivări lexicale proprii (a se
mândrului, cocainat, membrache, parlamentaut, a se prezerita, autolăcrimos etc.).
Cu corabia prin deşert, carte cu
frumoase insule de lirism autentic, va fi neîndoielnic urmată de altele de
acest fel, dat fiind că într-o lume în care se minte aşa cum se respiră, cineva
trebuie să-şi asume şi rolul de a naviga, chiar şi cu vâslele rupte şi pânzele
sfâşiate, împotriva curentului. Marin Ifrim şi-a asumat, cu riscul de a supăra
şi de a contraria cât mai multă lume, acest rol întrucâtva sinucigaş.
Ion Roşioru
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu