vineri, 11 aprilie 2014

Pamflete fără frontiere - cronică Ion Roșioru la volumul lui Marin Ifrim -„Cu vaporul prin deșert”



                                         



           Termenul de pamflet pătrunde în limba română, prin filieră franceză, din limba engleză. I-au dat strălucire, la noi, revendicându-se de la cronicarii munteni, Ion Heliade Rădulescu, Tudor Arghezi, N.D.Cocea, Eugen Ionescu, Geo Bogza şi alţii. Ca specie literară din zona genului lirico-satiric, pamfletul pune în ecuaţie un autor şi o ţintă a respectivului demers, scris ori rostit în faţa unei mulţimi sau pe micul ecran, dar excluzând dialogul dintre subiect şi obiect. Socio-politic vorbind, practicarea pamfletului e condiţionată de existenţa unui regim de relativă libertate, dovada afirmaţiei fiind că în comunism o astfel de formă de exprimare în agora era ca şi inexistentă. S-a mai spus (Vasile Şerban) că pamfletarul e un polemist ratat şi că pamfletul se salvează prin valoarea sa estetică. Pamfletul e o formă cu fond facultativ şi tratarea pamfletară a unui anume argument se justifică  doar prin arta literar-oratorică a pamfletarului. Arta îl propulesează în eternitate, fondul lui colbuindu-se undeva în trecut. Un lucru e însă sigur: morala pamfletarului nu poate fi niciodată facultativă.
          Un număr de 267 de tablete pamfletare, risipite sau inserate cu aplomb prin diverse publicaţii de atitudine cetăţenească, între 11.09.2009 şi 02.02.2011, sunt adunate de cunoscutul poet, prozator şi publicist Marin Ifrim în consistentul volum, de 268 de pagini, intitulat Cu vaporul prin deşert şi subintitulat Pamflete politice (eLiteratura, Bucureşti, 2014). Cartea a apărut deopotrivă şi în format electronic şi ea este expresia războiului pe care autorul îl duce de unul singur împotriva tuturor celor ce s-au căţărat pe jilţurile puterii de care au ţinut cu dinţii şi s-au crezut marii mirunşi ai neamului românesc pe care în ultimul sfert de veac l-au adus la sapă de lemn, continuând opera de demolare a celor 40 de ani de comunism şi de dictatură roşie. O frază precum: „Natura politică românească postdecembristă a reuşit ceea ce nu a putut realiza un sistem totalitar timp de o jumătate de secol, a „rărit” intelectualitatea printr-un procedeu foarte simplu: dispreţul”, extrasă din primul pamflet al cărţii ar fi putut fi plasată ca motto al acesteia. Dacă scriitorii şi actorii noştri mor cel mai adesea în uitare şi mizerie, oamenii politici au devenit (sau se consideră ca atare) eterni, dovadă că Nicolae Ceauşescu e încă viu în inimile şi minţile şubrede ale atâtor nostalgici, fapt ce-l îndreptăţeşte pe autor să viseze amar la inventarea loţiunii de „moarte politică” (Ura, ca sentiment individual şi colectiv). Între interminabila Tranziţie şi comunism există legături organice de netăgăduit. Aşa se face că Iliescu, Constantinescu şi Băsescu „sunt tripleţii din florile de mucigai ai Ceauşescului” (p.17). Pamfletarul nu uită că „Historia magistra vieţii est” şi face mereu apel la ea întru mai buna descifrare a prezentului odios şi a viitorului politic de bună seamă execrabil. Bun analist politic şi vizionar, Marin Ifrim  nu-i dă, de pildă, nicio şansă lui Crin Antonescu, „acest dandy telegenic”, la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009 (tableta în cauză fiind scrisă pe 22 septembrie, acelaşi an, realegerea marinarului la cârma ţării fiind previzibilă, fie şi aruncând o simplă privire asupra sondajelor). Lui Crin îi prevede doar intrarea în turul...pantalonilor.
            Pe pamfletar îl scot din sărite toţi neaveniţii ce apar pe sticlă să debiteze cele mai inimaginabile aberaţii: Brucan, Bogdan Chireac, Sorin Roşca Stănescu, cuplul Huidu-Găinuşe („doi frizeri aflaţi în şomaj tehnic”), Dinescu, Nistorescu, Mircea Badea, cel ce-şi expune zilnic pe ecran „dantura de gibon în călduri” şi ar fi „în stare să se masturbeze în direct”  spre a atinge o cotă de rating narcisist, C.T.Popescu, „cyborgul presei româneşti”, utecistul Tănase, Tatulici, Ciutacu, Florin Călinescu, Ciuvică, Marius Tucă, Răzvan Teodorescu, Radu Moraru Anca Tudor, Dan Diaconescu, Gigi din Pipera, „omul cu zerul şi zeroul greul de combătut pe cale normală”,  Tudor Barbu, Vanghelie, Mădălin Voicu, Serghei Mizil, Mădălin Ionescu, Adrian Ursu, Florin Condurăţeanu, Mihai Gâdea „şi alţi băieţi de cartier” (p.27) şi se întreabă, în altă parte, ce caută Emil Hurezeanu printre ei. Trăncănitorii de serviciu sunt executaţi fără milă: „Despre Ion Cristoiu nu mai am de multă vreme cuvinte. Nu înţeleg ce mai caută această epavă în mass-media. Vorbele sale în zig-zag (că doar a şi moşit o revistă cu acest titlu), zăpăcesc pensionarii şi alte categorii de amatori de poveşti cu găini violate. Cristoiu de azi nu mai e ziaristul şi scriitorul cât de cât interesant de pe vremea lui Ceauşescu” (Trafic de influenţă televizată). Manipularea diabolică prin mass media se face tot timpul, dar în campaniile electorale ea devine de-a dreptul asfixiantă. Rolul nefast al televiziunilor particulare, îndeosebi al celor din trustul lui Dan Voiculescu e demascat fără milă şi cu o frecvenţă neobosită pe tot parcursul cărţii
            Un cal statornic de bătaie al tabletelor pamfletare este Traian Băsescu, preşedinte destinat să facă doar rău românilor. Fire cinică şi răzbunătoare, acest jucător de teatru ieftin şi de o viclenie diabolică şi care „l-a castrat de ouă de furnică pa Adrian Năstase”, e înfierat pe tot parcursul cărţii ce se citeşte ca şi un roman horror, înverşunarea pamfletarului amintind parcă de cea a lui Victor Hugo faţă de Napoleon cel Mic.
            Portretele întocmite de Marin Ifrim sunt cele mai adesea caricaturi la care natura însăşi pare să-şi fi adus contribuţia. Iată-l, de pildă, pe doctorul ce, după ce ce repurtat un eşec răsunător la prezidenţiale îi va ferici pe bucureşteni cu geniul său edilitar: „Oprescu nu are faţă de preşedinte, ci doar de mardeiaş cu diplomă de umblat prin organe interne. Când îl vezi cum se îmbirică în faţa micului ecran, ca un actor care e convins că nu el, ci publicul e ratat, ţi se face milă, dar nu poţi avea acest sentiment  pentru că, dacă eşti un pic mai atent, vezi că doctorul are mâna un pic înşurubată, ţine ceva dosit în palmă, un scalpel, în poziţia clasică a celui ce vrea să ia gâtul cuiva la colţ de stradă” (Omul cu scalpel). C.V.Tudor, „sub masca patriotismului, acest individ politic cu carte de bucate în creier a făcut mai mult rău societăţii decât tot Guvernul Boc la un loc, cel mai prost guvern din ultimii 20 de ani” (Gorila din „Opoziţie”). Victor Ponta este „papagalul din opozţia din faţa oglinzii” şi „are o voce de corb hoitar” (p.150). De va ajunge preşedinte acest susţinător feroce al baronilor locali, s-ar putea să plângem după Băsescu.
           Mai multe tablete se intitulează Despre elita românească,  „elită de polistiren”, neiertaţi în ele fiind Mircea Dinescu, Vladimir Tismăneanu,  H-R.Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu („o murătură cu faţa de pepene scobit de păsări”) şi care în loc să-şi elaboreze opera filozofică face gargară ieftină pe micul ecran şi pune umărul la crearea cultului personalităţii marinarului de apă minerală. Locul cenzurii comuniste de altădată a fost preluat din mers de patronii miliardari, bogaţi, perfizi şi inculţi (Loc de dat cu părerea). Mulţimile care suferă de OTEVITĂ îşi au partea lor de vină pentru că refuză premeditat să se intereseze de valorile morale adevărate ale urgisitului neam românesc şi se mulţumesc să-şi dea ochii peste cap şi să ajungă la adevărate orgasme politice doar privindu-i şi ascultându-i pe uzurpatorii de jalnică speţă şi pe stricătorii de limbă, ce teapa unui Vanghele sau a unei „eurozuze” precum Eba. Foştii activişti de partid comunist, ca şi securiştii atotprezenţi şi atotvigilenţi, au fost reciclaţi instant de Bunicuţa Zâmbăreaţă şi acum sunt mai prezenţi ca niciodată în viaţa şi intimitatea strictă a fiecăruia dintre noi. Pamfletarul nu înţelege falsele ierarhii care s-au creat, pe cale politică, de bună seamă. Deseori îşi suţine teoria cu exemple din literatură, domeniu drag inimii lui. De ce, de pildă, Nicolae Manolescu, care a elaborat „o carte inutilă, scrisă cu răutate şi cu un simptom pregnat de refulare” (p.101), este criticul şi istoricul literar al momentului când nu e cu nimic mai presus de un Mircea Scarlat, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa sau Al. Cistelecan?
           Publicistul de reală atitudine civică ia apărarea păturilor şi categoriilor sociale defavorizate şi nedreptăţite de regismul „băs-bocist”, cum ar fi profesorii, medicii, artiştii, poliţiştii şi militarii ce se întorc nu o dată în sicrie de plumb de prin Orient.
            Dacă  am văzut care sunt ţintele pamfletului, să-l vedem, succint, şi pe autor, adică un Marin Ifrim par lui-même. Nu face, în primul rând, parte din niciun partid politic. „Noţiunea de partid mi se pare o tâmpenie” (p.102). A rezistat tuturor tentaţiilor,  conştient că ar fi, odată intrat în ea, „un fel de fir de nisip pe o plajă plină cu rahat de animale politice”  (p.103). Lipsă de oferte n-a dus, inclusiv cea de a fi înscăunat primar în comuna sa natală. O vreme i s-a părut că printre ofertanţi întrezăreşte unele modele. Dar faptul că s-a menţinut la egală distanţă de toţi l-a ferit şi-l fereşte de fanatism. Cu luciditate, mereu la pândă, vede ipocrizia ce se ascunde urât sub măştile şi sub grija patologică pentru imagine a celor ce şi-au făcut o meserie de-a fi prezenţi pe sticlă. Şi mai observă, la semenii săi, chiar şi la cei mai buni prieteni, că nu se pot debarasa de năravul duplicităţii, dictate invariabil din frică ca şi-n vremea odioasei dictaturi. Afişarea indiferenţei care decurge de aici îi repugnă visceral, ca şi oportunismul, ca şi aşteptarea unui Godot providenţial aducător de mântuire universală, ca şi birocraţia deşănţată ca şi „dezmăţul dement al maculaturii de pe piaţa publicistico-editorială actuală” (p.111). Îndoielile sale, căci cine are doar certitudini pe lumea asta strâmb şi pe dos întocmită de aleşii noştri, vin de acolo că într-o zi ar putea avea o revelaţie precum a lui Petre Ţuţea care, spre amurgul vieţii lui, a ajuns la concluzia că „a făcut puşcărie pentru un popor de proşti” (p.106). Frica perpetuă a celor de la putere că ar putea să-şi piardă scaunele se transmite contaminant şi celor cărora n-ar trebui să le fie teamă. Iată ce încearcă să ne avertizeze pamfletarul prin demersul său maratonic ce se vrea şi este un remediu antipsihotic eficace, măcar în măsura în care se mai citeşte.
          Ca şi Radu Banciu, un alt mare pamfletar actual, Marin Ifrim bagă atât puterea cât şi opoziţia în aceeaşi oală. El vizează Răul metastaziat şi îl caută, în caz că merge la vot, pe cel mai mic şi are mereu tăria să nu se lase copleşit de prejudecăţi sau dus de valul comun manipulator. Astfel, Ana Maria Vlas nu-l impresionează ca „poetă” ce a smuls lacrimi de înduioşare deţinuţilor de care a fost premiată, ea rămânând doar „cea mai mare curvă  financiară din România” (p.125). Politicianului Ion Vasile i se recunoşte măiestria de chirurg, dar nu i se poate ierta ticăloşia cu care a tăiat şi a spânzurat după bunul plac în judeţul Buzău pe care l-a păstorit o vreme, şirul ravagiilor sale oripilante fiind fără număr. Acest despot căpătuielnic, agresiv, tupeist , egoist şi nesătul e pus în antiteză cu cei de care a vrut să se debaraseze şi care au făcut acte de mecenat deosebite pentru cultura buzoiană: Ovidiu Cameliu Petrescu, Victor Mocanu, Constantin Boşcodeală ori Constatin Toma.
           Lumea fişată caracterologic de Marin Ifrim ne poartă cu gândul la cea a lui Caragiale, fie şi în sensul în care, după cum strălucit a demonstrat-o Ioana Pârvulescu, e nu o lume reală în sensul concret şi direct al cuvântului, ci una trecută prin filtrul gazetelor, cam în genul în care palinca e o ţuică distilată de două ori. Textul politic şi cultural „citit” de pamfletar pe micul ecran, în presa scrisă, pe Internet, pe telefon sau pe afişele electorale mai mult decât injonctive, e esenţializat şi capătă gir artistic înveşnicitor. Scriitorul uzează de paradox, de oximoron, de metaforă spumoasă (nici titlul cărţii nu e altceva), de hiperobolă, în primul rând prin enumerare, de epitet, care are nu o dată şuier de ghilotină, multe dintre aceste vocabule rare fiind, îmi place să cred, invenţii sau măcar derivări lexicale proprii (a se mândrului, cocainat, membrache, parlamentaut, a se prezerita, autolăcrimos etc.).
         Cu corabia prin deşert, carte cu frumoase insule de lirism autentic, va fi neîndoielnic urmată de altele de acest fel, dat fiind că într-o lume în care se minte aşa cum se respiră, cineva trebuie să-şi asume şi rolul de a naviga, chiar şi cu vâslele rupte şi pânzele sfâşiate, împotriva curentului. Marin Ifrim şi-a asumat, cu riscul de a supăra şi de a contraria cât mai multă lume, acest rol întrucâtva sinucigaş.

                                                                                                               Ion Roşioru
         

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu