Timp de introspecție

 Amintirile niciodată nu bat la ușă. Antecamera nu este valabilă.

Este de ajuns un strop de ploaie pe fereastră, sau pe ochi, o rafală de vânt, o privire, un zâmbet și atunci trecutul devine prezent fără să se suprapună peste realitatea momentului, doar confirmă faptul că omul are un potențial enorm de captare, prelucrare și interpretare a ceea ce se întâmplă cu el și în jurul său. Sunt momente când rezolvi situații în prezent tocmai prin telegrame fulger din trecut, ca și cum cineva ți-a predat lecția, ai ignorat-o  și… da, există un backup de date. De ce le dăm la coșul de gunoi al memoriei, mai mult sau mai putin voit? Ceva din om se opune devenirii omului.

Chiar era o zi de aprilie, când am scris câteva versuri pe hârtie. Vremea de afară era prea apăsătoare pentru starea mea de bucurie și exuberanță cu ideea fixă că afară trebuie să fie soare și nu să plouă.

Eram clasa a treia. I le-am arătat tatălui. Venise în fugă de la unitate să se pregătească pentru alarmă.

A rămas în picioare, nu și-a dat mantaua jos de pe el.  Deja întârzia prea mult asupra celor câteva rânduri. S-a uitat pe fereastră, la mine, și a zis …nu…încă nu. S-a dus la bibliotecă, a scos două cărți:

Mihai Eminescu,„Poezii” și George Coșbuc, „Balade și idile”. „Poezia începe de aici”, mi-a spus. Caută „Mama”, ”El Zorab”, sau … și a început să răsfoiască. S-a uitat la cuprins și s-a dus la sigur, aici, mi-a arătat poezia:Rugăciunea din urmă.

„Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale.”

Poezia aceasta  am citit-o multă vreme ca pe un șlagăr.

Pe urmă multă vreme nu am mai scris, doar am citit.  Cei care au resuscitat fiorul liric în mine au fost Nicolae Labiș și Nichita Stănescu. Mi-au domolit, zbaterile adolescenței, tot de ei agitate.

Nu cumva oare acest trecut, cum îi spunem noi, temporal si poate inadecvat ,este un prezent al ființei care nu îmbătrânește niciodată. Ființa din noi se chinuie să ne dea amploare iar noi o strângem cât mai mult.

Era luni, o zi de toamnă, cu miros de frunze arse, tata vine acasă și îmi pune un ziar în față.

O stire scurtă de maxim opt sau zece rânduri, semnala faptul că cenaclul „Viața Buzaului” condus de Puiu Cristea a fost la Liceul Agroindustrial Rm Sărat.  „Au debutat cu poezie… Cabel Ștefan Teodor… și pe urmă nu am mai văzut ce scrie. Îl simțeam pe tata lângă mine, mustăcind, și eu fierbeam între sentimente: bucurie, explozie de bucurie și rusine totodată. „Bravo domnule, zice tata, trebuie sa aflu din ziar ce face fi-miu”

Bunica stiuse, dar nu i-a spus. Bunica a fost balustarada de siguranță a punții peste vâltoarea tinereții pe care eu mi-am făcut-o foarte agitată si tumultoasă. Când îmi spunea ea ceva, totul se liniștea și lumea prindea alte sensuri. După ce profesoara de română mi-a cerut caietul cu poezii, vreunul din colegi m-a pârât, m-am dus acasa și recitam la magnetofon. Bunica, era la noi. Se uita la mine și zâmbind mi-a spus:”e bine cum spui, nu te mai necăji” Așa am plecat la liceu, cu inima ca o corabie pe talazuri, așteptând să vină momentul. Mi-am auzit numele, am urcat pe scenă. Am văzut o multime de  ochi ațintiți asupra mea. De emoție am băgat o mână în buzunar , cum făcea un profesor  la oră si se plimba prin fața noastră, și am început să recit: Ca un univers sunt sufletele noastre, ca un infinit este tot ce gândim, suntem falsi actori ai lumii disperate, ce fugim de noi , de realitate.”

Între timp pentru că sala se făcea tot mai mică și picioarele se miscau singure,  am scos mâna din buzunar, am tras aer în piept am băgat-o pe cealaltă și am continuat. Am văzut profesoara zâmbind, dirigitele la fel,  și mi-am zis: asta este.

Tata și bunica nu mai sunt printre noi, dar vin mereu în vizită cu „amintirile„ spunem noi, dar este un prezent pe care îl vom duce cu noi mereu.

Mereu  am visat să merg la cenaclu.  Nu am găsit niciodată oportunități în orasul unde am crescut, pe malul Râmnicului. La Buzău revenit, nu mi-am găsit locul. Peste ani în aceată dimineață mă uitam pe fereastă. Câteva picături de ploaie,  s-au lovit de geam, părul înflori din fața casei, își murmura în bătaia vântului coroana albă plină de flori, ca o rugăciune de multumire, către înalt.

Azi la 11 avem cenaclu.  Prezentul de ieri vine să-l completeze pe cel de azi.

Sâmbătă 05.04. 2014

 Teo Cabel