Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin
dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală b) speranţă spre
pretutindeni deschisă - a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de
identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea
(sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după
1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.
Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei
naţionale - se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem
încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai
solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de
profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o
viziune mitică.
De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează
Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce
conţine profeţia numită starea-de-Eminescu,
în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul
acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea - spre luciditate,
fanatismul - spre clarviziune, bravura - spre acţiune coerentă, indolenţa -
spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit -
spun, cel puţin unii - o stare de pasivitate nocivă) - către demiurgie, sau
autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul
profetic.
***
Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în
sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[2].
Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos
nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a
unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate
etnică (dar mai abstractă) - sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem
năzuieşte să se reveleze sieşi[3].
Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare
neam are o plăsmuire anume - deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o
speranţă anume de autorecuperare.
Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi
instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă
născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă
spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) - trebuie
valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam:
latura profetică. Ne putem afla pe
noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în
atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale
Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba
doar de clarviziunea, ci de intuirea -
sau constituirea - arhitecturii naturale a Logos-ului specific,
Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal).
Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam.
Mai mult:
modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel
care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.
Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de
revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie
revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin
colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia
trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o
conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să
ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.
Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o
arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o
dimensiune românească a existenţei”[4],
iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte
relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85:
“Sensul dimensional al
existenţei;
Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume
şi ca vreme;
Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu;
Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi;
Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există
nefiinţă;
Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în
legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului - face parte
integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din
viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există
în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de
apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări
transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu
creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor.”
(Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea
Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare
a acţiunii omeneşti cu cea divină - energia având ca finalitate integrarea cât
mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul
acţiunii divine).
Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului
XX prin conceptul fundamental de homo
religiosus - concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent,
om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se
revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).
În acest sens şi din acest motiv (mai ales că
Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo
religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă,
asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele
dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu:
“confesiunea
face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a
regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi
religiei:
ele sunt realităţi corelative.”[5].
Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în
căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile
Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[6]:
“Tradiţia
primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar
la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri
intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai
importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată
acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea
Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre,
Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o
linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin
ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi
Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar
crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră,
mergând până a fi desemnată ca ţară a
negrilor, pentru că negru este
centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am
vorbit mai sus.”
Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate,
considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să
confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu
- ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti)
a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i
confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în
anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României”[7],
este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui
Eminescu, eternitatea - înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca
transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea
(profetică, mistică şi misionară) de neam.
Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei
care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru eternitate, nu i se cuvine atributul de
adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului
de eternitate românească, pe care îl impune
neamului nostru opera poetică eminesciană.
Tot Mircea Eliade spune, în art. România
în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie
să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva
tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX
românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu
atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi
dinafara istoriei, lui Eminescu - tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică
românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă
de Spiritul-Eminescu (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de
textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul
şi convenţia fiinţei istorice) - şi să-l citim, totdeauna “cu
cheie”
- să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor
evidenţelor”.
Vom porni sistematic, de la textele declarative
eminesciene (articolele de ziar)[8],
către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra
profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria”
divină, căci, spune Eminescu[9]:
“Istoria
omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”:
deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”,
ocult şi teleologic).
Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe
articole, expresia “misiunea
istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879,
Misiunea
noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune:
“Trebuie
să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura
misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt
scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei
străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să
se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri
de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate
decât noi.” (op. cit. p. 213).
Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:
a) misiunea românilor nu se realizează prin
extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei
româneşti”),
într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din
spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate
dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de
centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură,
din care să se împrumute fraţii noştri…”);
b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte
valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic:
Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[10]).
În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca
instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient
eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al
textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile
arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii
spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului
spiritual românesc: “oricine ar voi să ne
risipească puterile [acest pronume ne
marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând
artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea
cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană”
- “a
fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu
avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total
de vocaţia revenirii la esenţă] pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în
picioare roadele muncei străbunilor noştri”;
c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă
eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”)
- pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea:
au să se împrumute (exclude orice
condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);
d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o
rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi
care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat - dar istoria, ca
desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră:
aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a
spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se
conformeze) “fraţii
noştri”
(frăţia spirituală trimite la
viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de
prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât
noi”
(în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[11],
el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual
oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului);
dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V.
Lovinescu, care afirmă întâi[12]:
“pare
bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte
îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare”
mitică”:
“prelungirea
unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar”
(sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) -
V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan
Marija Gimbutas:
“România
este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să
recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei
noastre”);
e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile
Dunărei”
înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci,
reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul
cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin
stăpânirea “gurilor
[duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală
Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana,
Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi România istorică
fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor
eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca
posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual
terestru, în globalitatea sa).
Trecută în registru poetic, structura Logos-ului,
topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie
(misiune):
(I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai
tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe - Popoarele
barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre
ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu
tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. /
În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la
al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume
- Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i
semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer
fericire / Pentru a lui viaţă, - O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu
fericită - mare!”.
Vijelia,
la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un
corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea
III, vijelia “ca potop ce prăpădeşte”,
“grindin-oţelită”),
sau în mineral-stâncă, coroborat, la
rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc
(I-291), Povestea magului…:
“Deasupra
ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă
magul;
priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec
vânturi…”).
Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral
etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare,
nefiind corelate cu vreo esenţă) - ci realizează proba rezistenţei (implicit, a
creaţiei iniţiatice a) mineralului
stâncă:
poporul român.
Stânca
şi stejarul sunt corelative în
câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii,
sublimului, divinului. Despre stejar se spune[13]:
“Gestul
tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe
care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu
exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus
aba tani!»
[ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama
sabachtani!»,
al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»;
se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale
celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul
Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii
venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el.”
În viziunea eminesciană, deci, poporul-stejar al
românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”),
dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată,
printr-un fel de teurgie necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al
non-implacabilului în istoria
explicit-evidentă (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină
relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa ginţii
mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atingă-i
fruntea suflarea mării moarte!” - halele mării sunt zona arhetipurilor,
unde, la ospăţ, stau Odin, Decebal - şi, probabil, toţi zeii pantheonului
daco-germanic). În această istorie,
arhetipul poate să nu aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea
sublimă Logos (gintă română) - Spirit
Atotînglobator. Menirea poporului-stejar este stabilită în anistorie. Mai
rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria profană, poporul altfel, poporul ales.
Poporul-stejar
sacru, consecutiv, este şi un popor al
minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a avut parte şi
de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercări -
dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat “proaspăta frunză”
(corelată cu genialitatea genuină: întunecata
frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să fie asemănătoare
cu a nici unui popor: “N-aş vrea ca alte / Popoare să
mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e
vorba şi de merit teurgic (contopit
cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu
totul diferită de toate menirile. Nu te să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”),
nu are o menire evidentă-exoterică, împlinită uman (căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc.
de indivizi c punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu
este, deci, o realitate fiinţială,
ci trebuie să fie mare şi altfel (mare - măreţie aspaţială,
spiritual-ocultă). Poporul român este menit, deci, unei existenţe paralele cu
cea fiinţială:
unei existenţe mistice, existenţă în
care fericire-nefericire sunt
termeni lipsiţi de semnificaţie.
Şi dacă este singurul care are astfel de menire, şi dacă este
popor-stejar, deci axis mundi - înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui
implicită este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină
- să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru,
conţine salvarea lumii întru semantica sacră.
Profetismul eminescian trebuie văzut în întreaga
poezie - dar, mai cu seamă, în poeziile cu adresă precisă la fibra specială,
sacră, a “gintei”
române:
Scrisoarea
III, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie şi, fireşte, în geografia sacră a Daciei, din Memento
mori - “Braţele
nervoase, arma de tărie. / La trecutu-ţi mare, mare viitor”.
Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, trecutul
României este o comoară sacră, faţă de care viitorul se raportează ca forţă
reînviată de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris (proiectat), ca
informaţie şi menire mistică, în celula eternă a neamului românesc. Braţele de tărie nu sunt decât metafora
revelaţiei spiritului activ (nervoase)
în structurile aparente-fenomenale (braţe),
spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TĂRIE: singularul suportatului, arma, faţă de pluralul suportului
presupus:
braţe, schimbă, de fapt, în plan
semantico-sacral, ordinea implicării: arma de tărie, ca finalitate exprimată şi împlinită a Spiritului,
dă sens şi relevanţă sacrală braţelor şi nervozităţii-tensiune creatoare a
braţelor fenomenale).
Cupele dionysiace conţin vin ca fierbere a vinului, şi apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc spiritual:
spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-ţintă spirituală
finală, spumegare-flacără mistică, prin transsubstanţierea vinului). Este clară
dubla implicare, în imaginea artistică: a-păgână-bachică (şi
ritualul bachic-dionysiac, ca şi cel eleusin, conţinea mistica transfigurării
şi transsubstanţierii) şi creştină (transsubstanţiere euharistică, reînnoitoare
veşnică a ciclului vieţii, prin efervescenţa paroxistică a Spiritului).
Răzbunarea
nu-şi are un obiect profan, o delimitare în istorie - ci-şi are esenţa şi
finalitatea în mit şi ritual: a) este vis
de răzbunare (visul fiind zona activată a arhetipurilor); b) obiectul
răzbunării, ca ritual de preschimbare /re-schimbare în bine a răului este hidra (“idra”),
ca simbol al materiei-Prakrti, proliferată haotic, ca şi capetele hidrei - iar spada fumegândă face parte din vechile
ritualuri exorcizatoare, ţinând de legenda Sfântului Graal, de lupta
Cavalerului Potirului contra demonului (Duşmanul-dragon)
- sângele-foc retranscende fiinţa (prin scăldatul în sânge de dragon, se
dobândeşte invulnerabilitatea).
Iubirea
şi Pacea, sub semnul Îngerului (“Îngerul
iubirii, îngerul de pace”) reconfirmă ideea că menirea României-Daciei
Hyperboreene este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiacă, a
Cosmosului invadat de Duşman-Demon (Ormuzd-cel-Rău). “Guste fericirea
raiului ceresc”,
Dacia Hyperboreeană este un spaţiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice,
reordonând ceea ce Duşmanul-val
uitase-evitase să reîntoarcă în stâncă-Dumnezeu:
“Fiii
tăi trăiască numai în frăţie, / Cu-a nopţii stele, ca a zilei zori [fiii
hyperboreeni, fiinţei transcense în constelaţii
zodiacale şi în eternul început de ciclu fiinţial: zori], “Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
/ arme cu tărie [braţele -
suporturi ale forţei spirituale au fost părăsite definitiv în favoarea forţei pure spirituale, nedisimulabilă
în suport şi suportat: “arme cu tărie], suflet românesc, / Vis de vitejie
[în loc de vis de răzbunare:
exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu finalitate resacralizantă,
apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat, duşmanul şi ritualul spadei fumegânde şi-au suspendat
semnificaţia, până la următorul ciclu fiinţial]”.
(Eminescu nu intră, neapărat, în opoziţia poet imatur-poet matur, ci
receptorul poeziei sale intră în opoziţia adecvat-neadecvat la Logosul
specific).
În legătură cu Scrisoarea III este necesară remarca:
chiar dacă în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o
transpunere aproape identică în versul poetic - în nici un caz valoarea şi
funcţia spirituală ale sintagmelor nu vor rămâne aceleaşi - cele din poezie cu
cele din ziar. Transgresarea semnificaţiei sintagmelor în contextul poetic
suspendă în mod absolut realitatea
structurată discursiv în rândul de ziar - şi lectura de profunzime a poemului
trebuie să fie înscriere, fără condiţionare, în ritualul Logos-ului sacru, cu
consecinţa imediată: structurarea unor linii simbolice de
profunzime arhetipală. Nu vor interesa, deci, opinia politică şi gradul sau
modul de absorbţie a realităţii de către Eminescu, ci care este peisajul mitic
daco-român (hyperboreean, consecinţa intersectării axelor spirituale terestre
în zona Dacia fiind strămutarea
polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de
integrare dinamică în arhetipul naţional românesc.
1. Arhetipul spaţial-mitic al Daco-Hyperboreei este
redat prin sintagma “De
la munte pân’la mare şi la Dunărea albastră” (axa
spirituală-munte, având ca zone de atracţie-respingere, ca hotare spre /
dinspre zona de-spiritualizată, decăzută: mare-Dunăre. Dunărea
este Styxul şi apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a
maleficului este stopată - trimiţând formele dezenergetizate ale maleficului
spre retopire şi recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunărea
să-nece spumegând (izotopie semantică: “spumege
pocalul”
- Ce-ţi
doresc eu ţie, dulce Românei) a tale oşti”;
“ca
potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată (…) înspre Dunăre o mână”
- potopul este funcţia sângelui din
Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la
valorile Absolutului).
2. Furtuna malefică (fără temelie în stâncă, apă, foc) a lui Baiazid este
stopată, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însuşi mână-n luptă
vijelia (…) ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată”).
La Dunăre:
“Pân-în
Dunăre ajunge furtunosul Baiazid”. E-o furtună a
nisipului-sterilitate, ajunsă la hotarul spre fertilitatea divină. Mai exact,
este marcată limita neputinţei formelor desemantizate, prinse în vârtejul
haosului, limită de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând
re-iniţierea prin axa sacră, odonatoare: codrul de stejari (cum am menţionat mai sus, stejarul este copac
sacru al geto-dacilor, “sună codrul de stejari “marchează
orfismul ordonator al axei-stejar, iar legenda despre răstignirea cristică a
lui Zalmoxis pe stejar sugerează că stejarul conţine, în imaginea sa, arhetipul
ciclicităţii cosmice).
3. De observat, în Scrisoarea III,
împărţirea arhetipurilor în a) forţe lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt
latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în
copacul-axis mundi (“ea se-ntunecă…dispare; / Iar din
inima lui simte un copac cum că răsare”), sau Basarabii sau
Muşatinii din umbră (“Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi
Muşatini”)
- dar din umbra sfântă ei continuă
să se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (“Descălecători
de ţară, dătători de legi şi datini”), căci corelativele
lor semantice, plugul şi spada,
muntele-Dunărea-Marea, sunt corelative cu acţiune în eternitate.
Indiferente faţă de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimulează
creaţia, spada rămâne axa spiritualizatoare şi exorcizatoare (a se vedea şi spada fumegândă din Ce-ţi
doresc…), iar
muntele-Dunăre-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenţa lor
funcţională, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutaţiile
spaţial-politice ale istoriei: Dunărea îneacă oştile negre, pentru
transmutarea alchimică în oştile albe-solare); b) forţe
solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelaţii - în vijelie solară (“zid
înalt de suliţi”) şi acvatică (ca potop…, ca mare…);
Fiul mioritic şi manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelaţii, dragă care est pod magic între
maleficul părţii a doua a poemului şi sublimul părţii întâi-final:
draga de al Argeş mai departe este
zidită în codru sacru, pentru a împăca contrariile, pentru a uni în Templu
Cosmic, munţii cu fulger-nimb de biruinţă (Baiazid-Fulgerul,
trecut în semn heraldic)[14]
cu mlaştina infernală (canalia de
uliţi-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului corupţie Logos-ului,
dizarmonizarea formală şi falsificarea esenţei: monştrii
batracieni-saurieni (bulbucaţii ochi de broască), cocoşaţi, “cu
privirea-mpăroşată” etc. - fiind expresii al e Logos-ului
falsificat esenţial; “având în ei monedă calpă”
- soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire
a Logos-ului, în bâlbâială şi sclavie (iloţii)-sclavie
faţă de mlaştina infernală. Soarele-Apollo pendulează între simulacrul de
ascundere (de fapt, ascunderea
Basarabilor-Muşatinilor este tulburarea periodică a ordinii cosmice) şi
prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate şi însriindu-se în logica
ciclicităţii secţiunii mitice: Ţepeş, focul care să retopească aberaţiile
formale în temniţele-cuptoare alchimice. De ce sunt două “temniţi large”? Înainte de
nunta alchimică Soare-Lună, este necesar un preludiu alchimic, o pregătire
separată a celor două forţe complementare. Categoriile de smintiţi, respectiv mişei -
nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice:
smintitul este cel deplasat de la
ordinea şi direcţia firească - deci, trecut din zona solară, în cea lunară, sau
invers;
Mişelul este sărăcitul, ticăloşitul,
căruia trebuie să i se facă o transfuzie esenţială, sau, mai curând, să i se
aplice reconversiunea: din sărăcit de bine, să devină sărăcit de
rău, din sărăcit de Dumnezeu, să
devină sărăcit de Diavol, din sărăcit de duh-spirit, să devină sărăcit de materie. Oricum, în final va
fi un singur creuzet, o singură nuntă alchimică: şi creuzetul
reconversiunii (puşcăria), şi creuzetul reorientării (casa de nebuni) se
contopesc în dimensiunea FOC (să dai foc).
În concluzie, Scrisoarea III reaminteşte că
Dacia-Hyperboreea este, de fapt, spaţiul nunţii mioritice-alchimice dintre
Soare-Lună.
4. La o analiză mai atentă, sunt amănunte care se
dovedesc esenţiale,. Funcţia spirituală a Daciei-Hyperboreei:
toată Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:
a) totul
este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este
eternitate, deci repetiţia tot-toţi
(“Tot
ce-n ţările vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toţi
iloţii, / Toţi se scurseră…”) marchează suprema
sinteză cosmică negativă. Să nu uităm că, în cuptorul alchimic, se produce
starea de putrefacţie umedă generalizată, pentru a marca haosul originar, punct
din care se produce reconversia-regenerarea. De aceea, smintit, stârpitură, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloţi,
flecari, găgăuţi, guşaţi, bâlbâiţi, famen (în alchimie se lucrează cu
embrioni “avortaţi”-întorşi,
pentru a obţine împlinirea-încoronarea solară), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. - sunt elemente absolut necesare
(prin paroxismul putridului, degradării umede-corupte, la care au ajuns) în
procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatră filozofală, dacă nu a
trecut prin infernul-mlaştină, prin faza ultimă de decadenţă.
Iată, deci, suprema speranţă-mai mult, suprema
credinţă, ascunsă sub suprema deznădejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru că a atins
ultima şi cea mai dureroasă, mai degenerativă treaptă a Logos-ului. Iniţierea completă este posibilă doar
aplicată Spiritului care s-a supus cu desăvârşire la cele mai teribile probe.
Neamul nostru a trecut această fază - deci are dreptul nu la o fericire
trecătoare - ci, aşa cum spune Eminescu în Andrei Mureşanu (I-206), are dreptul
la măreţie (nu fericită-mare!), adică la gloria divină, la
sacralitate. Este neamul sacru, către car vin, spre reconvertire solară, toate
neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evoluţie spirituală în
suprasensibil-Pământ.
5. Acţiune de
a roi. Copiii de suflet ai lui Allah şi spahii (oamenii-cai, centaurii
lunari, cu funcţie psihopompă) se răspândesc în roiuri la Rovine în câmpii” (rovine-mlaştina putridă).
Apoi, “Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un
semn”
- aceasta în faza apocatastatică- “Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de
lemn”
(lemnul-stejar). Albina este insecta
sacră (solară, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constantă, atât în faza lunară (ienicerii şi spahiii vin de-ntunecă pământul), cât şi în faza solară (lănci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se
întind în vânt) a operaţiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se
transmută în Leu (semn al soarelui), şi apoi în Mircea-vijelie-cu-grindină-oţelită (piatra
filizofală-cristal) prin care este învins Styxul (grindina oţelită, mânată
înspre Dunăre, reinstaurează şirurile cosmice: armia română - arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului:
oastea se aşază, substituind, “soarele care apune”.
6. Ca o consecinţă a celor remarcate mai sus,
trebuie subliniată valoarea ocultă a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak
(centru ocult, “negru”),
dar şi valoare ocultă solară (centru cult, “alb”
- de iradiere a lumini spirituale). “vin de-ntunecă
pământul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoacă revelaţia spaţiului-centru ocult, negru. Deci,
acţiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru negru (lah-vlah,
etiopian-faţă arsă), a spaţiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorită
acţiunii lui Baiazid (cu funcţia Spânului-Piatra de care se încearcă şi se
căleşte rezistenţa spirituală a celui-care-se-iniţiază, Harap-Alb), se
revelează simplitatea-Logos Sacru a spaţiului-om: Mircea - “atât
de simplu, după vorbă, după port” (Logos şi Acţiune-în-înfăţişare sunt
simultane, în zona miticului); se revelează Monarhul Ascuns-Christos, care
este Mircea, ca funcţie mitică. “De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de
spini”
- înseamnă că cercul solar chiar are
valoarea de ramură cristică, creangă de aur şi creangă de spini (concomitent):
suferinţă-înjosire pentru înălţare a lumii în lumina mântuirii;
se revelează Moşneagul-ciot şi Moşneagul-toiag (atribute ale Magului
Âthman-Rădăcină şi Pisc a toate, dar şi atribute ale virilităţii Demiurgului, a
Focului din Lemnul Prometeic, sau din Stejarul Zalmoxian).
Deci, Baiazid va stimula şi explozia-iradiere, ca
centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul
clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” - după care
urmează revelaţia spaţiului constelaţiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare)
şi al solarităţii biruitoare (de la lănci,
săgeţi - până la fulgerul ca nimb de biruinţă al Munţilor - Munţi din care,
ca şi în Memento mori, izvorăsc luna şi stelele, izvorăşte
cosmosul-Eden).
7. Deşi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea
lucra la infinit, trebuie să ne limităm. Vom discuta, tot ca pe o consecinţă a
punctelor anterioare, problema unui altfel de dinamism al geografiei sacre
decât cel din capitolul lucrării de faţă, Geografie sacră şi geografie dinamică în
poezia eminesciană. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de
sacralizare a Daciei Hyperboreea - rezumat conţinut în partea mediană a părţii
I.
Baiazid vorbeşte de un alt tot (tot ce stă…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii
III:
este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului
sacru Dacia Hyperboreea: “Toată floarea cea vestită a
întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să
dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii
de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele
adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi
mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi
împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi
/ Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau
îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale
lor corăbii.”
Acest pasaj trebuie pus faţă în faţă cu cel care
conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcătuirea sacralităţii
Daciei Hyperboreea): “După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de
pomeneşte cu Dariu [negru à
dinspre Răsărit] a lui Istaspe;
/ Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
/ Împăraţi pe care lumea nu putea
să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă - Şi nu
voi ca să mă laud [imperial], nici că voi să te-nspăimânt [infernal], / Cum
veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ. / (…)te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale
de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? / Ce-i mâna
pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea
ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler.”
Baiazid şi Mircea sunt ipostaze paradigmatice la e
aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud
(cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când
Baiazid spune:
“Când
lumea mi-e deschisă”, mărturiseşte că el este paznicul îmbătrânit-epuizat
(nu bătrân-înţelept) al templului
Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a suspendat funcţia arhanghelilor (a suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă fumegândă, fulger
împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o laudă, ci
povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins
paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul
Demiurg - deci, s-a produs desacralizarea.
Este absolut impresionantă şi unică în literatura esoterică românească
această viziune panoramică asupra dinamicii de împlinire şi decădere a
sacralităţii unui spaţiu central, “buric al Pământului”. Vom încerca
(dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest tablou sublim
şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în
simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă trecută şi
viitoare a Spiritului nostru).
La început, a fost continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta
care s-a dat pentru ca Adunarea
energiei pe axa Răsărit-Apus (India sau Tibet, acolo unde sălbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu
măşti-feţe zeieşti (lup-daci, urs) - până la zona Hesperidelor cu mere de aur,
sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai
fulgerului, întruchipau existenţa
cristică) să însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare,
vlăguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către
Răsărit-Negru. Apusul Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit:
crucea figurează intersecţia axelor magice ale geografiei sacre, intersecţie în
Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului:
semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare, adică, mai exact, luna şi soarele
care se aşteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimică.
Athanorul era Daci-Hyperboreea. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei
(pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillonul demiurgic. Este marcat şi
haosul originar a) prin starea de spaimă
b) prin pacea adâncă a începutului
(în Scrisoarea
I:
eterna pace, care reîncepe, mereu,
ca “prăpastie,
genune” etc., a spaimelor, a nelinişti dinainte de acel “fiat lux”, reprezentat
prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea
III, păduri de lănci şi săbii
reprezintă fuziunea lunarului-păduri
cu solarul-lănci de săbii, în
funcţia punctului de mişcare: creaţia,
zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al creaţiei. Înnegrirea (orizontului) înseamnă
marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna şi soarele - codrii cu
pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în coroana triplă
(spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în lucirea-fulger a Maltei
cavalerilor Templului - cu uraganul
lunar (“uraganul ridicat de semilună”). Toate neamurile au fost împinse
încoace, adică la intersecţia
axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci râuri-râuri
(râul Demiurg) şi codrii (creanga de aur asigurau sacralitatea spaţiului.
Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer
vorbeşte în Creanga de aur ; preotul templului a îmbătrânit, Baiazid, din
preot hiperbolic al lumii începuturilor
şi al codrilor, devine, la modul
litotizant, preot al taberelor strânse
(fără brâul-fulger), preot al frunzelor
şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga
de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de
către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag - este recunoaşterea implicită a
pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care
paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea
Pegas-ului-fulger - se pierde semantica calului-fulger, calului-stea,
calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care
îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul
paznic (tânăr cu axă vie, moşneag - ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.
Dacă Baiazid-paznicul ciclului epuizat al
Daciei-Hyperboreei era purtat de
biruinţă (în loc să stăpânească el
însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună fără spaţiu
pentru efect al furtunii - în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur,
p. 132: sarab = Soare, Principe,
Şef, iar ba = tată, Şef, deci tot
Soare)). El are Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră
filozofală-grindină oţelită; Edenul,
templul-Dacia re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită
acelaşi mit, aceeaşi liturghie - care intră în raport de sinergie cu acţiunea
de exorcizare a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea
(deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre
Răsăritul Negru (ocult) - Darius, către
Apusul-Alb (oştile leite-n zale
de-mpăraţi şi de viteji, oşti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind oştile frunza şi iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite
semantice ale Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre
centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea
Fulgerului). Dariu al lui Istaspe
este Negru Împărat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împărat, căci este domul
Râului şi al Ramului), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în
mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea
nu putea să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat podul
scară de foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi
(ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre
templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea
fenomenală).Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar
simplificatoare[15] a
lui P. Caraman, la studiul Pământ şi apă (contribuţie etnologică la
studiul simbolicei eminesciene - studiu în care se caută semnificaţii doar
în istoria profană; a cere pământ şi
apă, pe de-o parte înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi
asupra unei lumi; a se face toţi o apă
şi-un pământ (de observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice)
înseamnă că s-au lăsat retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi
fundamental, spiritual, iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre
Pământul-Munte, finalitate a iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a
restructurării spirituale spre sacralitate - în afara spaimei originare şi a
laudei imperiale (deci, de paroxism şi epuizare a luminii): se face “la
mijloc de rău şi bine”, în Insula Fericiţilor, în stadiul de Dacia
Felix (Dacia Albă, centru de iradiere spirituală, centru în care cosmosul
întreg este replămădit, sub semnul divin al Râului Demiurg şi al
Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii de moşie, premiză şi
corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul
iubirii, îngerul de pace …”.
Asupra geografiei sacre a Daciei-Hyperboreea, din Memento
mori, nu mai insistăm , căci
i-am dedicat un capitol aparte, în această lucrare. Doar trei aspecte le-am
reaminti: singurul spaţiu sacru (dezvoltând semantica sacră în toate direcţiile
- cer, pământ, eden şi mare - mare subterestră, acolo unde caii mării
stăpânesc) care se corelează cu Nordul (şi el, tronând pe stâncă, având chipul
nimbat cu stuf de raze cereşti şi picioarele în athanorul mării - deci, Dacia
este centru pe axa N-S;
b. Dacia, cu zeul Zamolxe fulgerat, este pe linia de
continuitate între Nord şi Sud (Odin are suliţă-fulger, cu care uneşte, prin
aruncarea ei, Nordul cu picioarele de granit în fundul mării - cu Sudul -
Tibrul receptacul-sicriu al Credinţei păgâne, transfigurată alchimic în
creştinism - cruce de aur, deci tot
fulger, Revelaţie). Să nu se uite că Nordul esoteric este locul de origine al
Soarelui-Divinităţii (deci, se înscrie ca izotopie semantică, pe axa
Răsărit-Apus - axa mântuirii lumii prin lumină).
c. Roma, prin Jupiter, stimulează valenţele cristice
ale Daciei-Zamolxe: fulgerul cu care tocmai îl răstigneşte pe Zamolxe este
tocmai revelaţia punctului de intersecţie a axelor Crucii Cosmice: Zamolxe va
trece în mare, deci se va identifica semantic cu Nordul, şi el răstignit pe
crucea lumii. Zamolxe fulgerat-răstignit sugerează mutarea centrului energetic
al lumii din Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zamolxe devine
izotopic semantic cu Crist - cu ritualul cristologic: coborât, în ipostaza
Decebal, în halele mărilor, sinergic cu Odin, el se constituie în Resurecţia—Arhetipul transcenderii prin
Frumuseţe (Odin şi Poetul).
De subliniat acum, în finalul expunerii noastre, că
profetismul eminescian se deosebeşte profund de profetismul interbelic:
a. dacă dintre discipolii lui Nae Ionescu, Emil Cioran se distinge ca
adept al unei misiuni politice şi spirituale româneşti, în istoria lumii,
misiune caracteristică printr-o dezicere totală de tradiţie şi printr-o
explozie de fanatism, de frenezie şi patetism febril, care ating limitele unei
agresivităţi disperate şi chiar ameninţătoare (“O Românie fanatică este o Românie
schimbată la faţă . Nu pot vedea destinul României decât patetic - România are
enorm de învăţat de la Rusia (…). Noul Constantinopol să nu fie un obiect de
visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune şi dramă (…).Nu
vreau o Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată,
contradictorie, furioasă şi ameninţătoare”), dacă Nae Ionescu însuşi,
apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii maestrului său, mare filozof şi
naţionalist, profetizează o stare de imperialism cultural, imperialism
spiritual al României (deci, o dezvoltare volitivă şi agresivă - dar
cel puţin, în cazul Nae Ionescu-Mircea Eliade, avem de-a face cu încrederea
nestrămutată în fondul tradiţional românesc),
b. Eminescu profetizează doar aparent: el afirmă, pur şi simplu, că fondul nostru
tradiţional este echivalent cu Arhetipul Spiritual al Lumii. În acest caz, nu
mai poate fi vorba despre o funcţie agresivă, expansivă, ci de una de
absorbţie, exorcizare şi reconversie sopre spiritual şi mitic, a tot ce este
non-spiritual (Logos degradat) şi fără semnificaţie mitică, în această lume.
Dacia-Hyperboreea este totuna cu România, dacă şi numai dacă România face
efortul de a se recunoaşte în Dacia Hyperboreică esoterică - în care i s-a
revelat lui Traian misiunea soteriologică a acestei insule sacre a lumii.
***
Spune Meister Eckhart: “Omul e mântuit în măsura în care
îşi descoperă fiinţa proprie; dar el însuşi nu-şi poate atinge fiinţa proprie,
înainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, izvorul oricărei Fiinţe”.
Deci, s-ar putea ca, în lucrarea de faţă, să fi
râvnit a ne mântui, încercând să ne descoperim, prin intermediarul EMINESCU, fiinţa proprie. Dar dacă
Eminescu este Hristosul Neamului Nostru (şi noi credem acest lucru, cu toată
tăria) - atunci, încercând să ne descoperim fiinţa proprie, l-am descoperit,
totuşi, pe El. Pe EMINESCU. Depinde,
acum, cu câtă forţă şi voinţă am năzuit către această finalitate, de
descoperire a fiinţei proprii, prin cunoaşterea-atingerea izvorului oricărei
fiinţe româneşti : EMINESCU - LOGOS UNIC, ÎNTRUPAT.
SFÂRŞIT
prof.
dr. Adrian Botez
[1]
N. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 279:
“Concepută
fie mitologic, fie haric, ideea inspiraţiei implică un plus de puteri adăugate
geniului, o depăşire a omenescului, o dilatare a viziunii ca să poată considera
obiectul concret şi limitat al artei în lumina nemărginită a veşniciei”
[2]
Cf. M. Eminescu (din Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, Ed.
Minerva, Buc., 1991, p. 109): “Natura poporului,
instinctele şi înclinaţiile lui moştenite, geniul lui, care adesea neconştient
urmăreşte o idee, pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante
în viaţa unui stat (…)”.
[3]
Cf E. Todoran, M. Eminescu - epopeea română, Junimea, Iaşi, 1981, p. 161,
despre ce zice Schelling: “Nu datorită istoriei
poporul îşi primeşte mitologia, ci dimpotrivă, mitologia îi determină istoria
sa, sau mai bine zis, ea nu o determină, ci îi constituie destinul, care i-a
fost hărăzit dintru început”. În viziunea noastră, pentru accentuarea
aspectului teleologic al fiinţării, am schimba cuvântul mit cu acela de Spirit-Logos
Suprem.
[4] Cf. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a
existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 85.
[5]
Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 143.
[6]
V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Cartea Românească, buc., 1989, p.
313.
[7]
Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. II (art. România în eternitate),
Ed. Roza Vânturilor, Buc., 190, p. 127.
*
Notă:
subliniem, în mod special, că înţelegem prin ocultism - tradiţionalism originar (în linia semantică deschisă de
René Guénon,
în Europa Sec. XX, şi de V. Lovinescu, în România sec. XX).
[8]
Cf. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991, p. 109:
“Proza
publicistică a lui Eminescu (…) o proză împătimită, palpitantă, fiindcă e oarbă
de patimă şi clară în ideologia ei”.
Trebuie să remarcăm, în
completarea celor spuse de I. Negoiţescu (şi, oarecum, contrazicând afirmaţia
acestuia despre proza lui Eminescu: “e oarbă de patimă”),
erudiţia publicistică a lui Eminescu, scrihia (uneori), dezvoltată în folosul
credibilităţii argumentaţiei.
[9]
M. Eminescu, Publicistică (Referiri istorice şi istoriografice), Cartea
Moldovenească, Chişinău, 1990, p. 14.
[10]
V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur,
Dacia Felix, nume pe care
Traian îl dă doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericiţilor, ţinuturi
ale negrilor, adică centre oculte
spirituale.
[11]
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993.
[12]
V. Lovinescu, Dacia hiperboreană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994.
[13]
Adrian Bucurescu, Stejarul, Mitologie
românească, în rev. Strict secret, nr. 221, 19-25 iulie
1994.
[14]
-Cf. N.Georgescu, Cercul strâmt, Ed. Floarea albastră, 1995, p. 116.
[15]
P. Caraman, Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei
eminesciene), Iaşi, 1984.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu