Eternul EMINESCU -articol prof. Traian Ghe. Cristea

 

 

 

 

Pentru ivirea pe această lume a unicului şi nepieritorului EMINESCU, sărut fruntea lunii ianuarie în sanctuarul datei de 15 ale fiecărui an.

Prin har, El s-a  ridicat în slava spiritualităţii noastre, ca Domn miruit cu miresmele de cuget şi zicere fără seamăn.

Şi iarăşi, spre cinstire, am deschis  porţile catedralei operelor sale, spre a  sorbi (prin lectură), din izvorul fermecat al zămislirilor lui de cuget măcar câteva dintre ele. Şi ne-am înmiresmat afându-le... !

Auziţi cum răzbat ecouri până la noi, până la bolta de deasupra inimii noastre! Sigur, sigur suntem mai curaţi cu un gând, mai înalţi cu o creangă de tei, mai înţelepţi cu o zicere de bucium-balsam tămăduitor peste rănile noastre. Este aghiasma noastră de sprit ce ne purifică la început de an.

EMINESCU ne răzbună lacrima şi ne mângâie suspinul, îndeamnându-ne la recitire, ca să ne reamintim că suntem, vieţuim aici şi acum; chiar dacă trecem, noi învăţăm să rămânem, să durăm prin cuget şi simţire.

Ascultaţi-i vocea simţirii întrupată în vers, povăţuindu-ne să luăm aminte: „Cu mîne zilele-ţi adaogi/ Cu ieri viaţa ta o scazi,/ Şi ai  cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi.” Oare ar mai trebui adăugat ceva?  Categoric, nu.

EMINESCU nu-şi pleacă fruntea, nu-şi laudă biruinţele scrise pe stânca timpului, nu cere îndurare, nici iertare nu-şi cere. Şi aceasta, pentru că trăieşte şi azi, şi mâine, şi în vecii vecilor aici, în noi. El doar se roagă pentru noi, lepădând legenda lui în apele binecuvântate ale nemuririi.   

Of, Doamne! Când vom ajunge să-l înţelegem pe deplin, să-i pătrundem abisurile cugetării? Măcar, din când în când, să lăsăm să ne intre în simţire, strecurân-du-se printre grijile cotidiene, câte un adevăr, seducător de simplu, exprimat astfel: „Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa să aibă preţ-/ Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Şi-ai să vezi cum iarba creşte.” Este crezul vieţuirii prin suferinţă, luptă şi biruinţă.

EMINESCU nu are nevoie de preamărire, de surle şi trâmbiţe, de onoruri de mucava; cinstirea lui îi vine din mai sus de susul oricărui văzduh, fiindcă el a fost botezat în apa vie a cuvântului uns cu flacăra şi duhul zicerii carpatine. El este preamărit de mult încercata LIMBĂ ROMÂNĂ ; miracolul EMINESCU s-a înălţat din creştetul tinereţii eterne, singura îndreptăţită să-i laude osârdia   pe ogorul fertil al graiului românesc.

Şi, dac-am înţelege din marea, divina lecţie eminesciană doar cât spun versurile de mai jos, ne-am îmbogăţi enorm şi, poate, unii dintre noi am fi mai altfel; vor înţelege  fiinţele îmbătate de propria pseudoglorie că pot deveni frumoşi, înmiresmaţi de omenie. Acum, rogu-vă lăsaţi fiecare stih să vă pătrundă-n cuget:

„Oricare cap îngust un geniu pară-şi,

Cu versuri, goale de cuprins, să placă

Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,

Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

 

Ci muza mea cu sine se împacă,

Eu am un singur, dar iubit tovarăş,

Şi lui închin a mele şiruri iarăşi,

Cântarea mea, de glorie săracă.”

 

Timpul a fost acela care a aşezat la locul cuvenit CÂNTAREA eminesciană, de-a pururi vie.

Domnule EMINESCU, noi nu putem face altceva decât să lăsăm capetele plecate în faţa moştenirii strălucite pe care  ne-ai lăsat-o; să ascultăm, spre tămăduire, muzica astrală din pieptul stihurilor scăldate-n stele şi în durerile noastre pământeşti. Doar aşa, şi numai aşa, vom fi vrednici şă înţelegem omagiul ce, pe drept, ţi s-a cuvenit, ţi se cuvine, etern ţi se va cuveni.

                                                                                                           Traian Gh. Cristea