| |||
Pentru ivirea pe această lume a
unicului şi nepieritorului EMINESCU,
sărut fruntea lunii ianuarie în
sanctuarul datei de 15 ale fiecărui an.
Prin har, El s-a ridicat în slava spiritualităţii noastre, ca
Domn miruit cu miresmele de cuget şi zicere fără seamăn.
Şi iarăşi, spre cinstire, am
deschis porţile catedralei operelor
sale, spre a sorbi (prin lectură), din
izvorul fermecat al zămislirilor lui de cuget măcar câteva dintre ele. Şi ne-am
înmiresmat afându-le... !
Auziţi cum răzbat ecouri până la
noi, până la bolta de deasupra inimii noastre! Sigur, sigur suntem mai curaţi
cu un gând, mai înalţi cu o creangă de tei, mai înţelepţi cu o zicere de
bucium-balsam tămăduitor peste rănile noastre. Este aghiasma noastră de sprit ce
ne purifică la început de an.
EMINESCU ne răzbună lacrima şi ne mângâie suspinul,
îndeamnându-ne la recitire, ca să ne reamintim că suntem, vieţuim aici şi acum; chiar dacă trecem, noi învăţăm să rămânem, să durăm prin
cuget şi simţire.
Ascultaţi-i vocea simţirii
întrupată în vers, povăţuindu-ne să luăm aminte: „Cu mîne zilele-ţi adaogi/ Cu
ieri viaţa ta o scazi,/ Şi ai cu toate
astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi.” Oare ar mai trebui adăugat
ceva? Categoric, nu.
EMINESCU nu-şi pleacă fruntea, nu-şi laudă biruinţele scrise pe
stânca timpului, nu cere îndurare, nici iertare nu-şi cere. Şi aceasta, pentru
că trăieşte şi azi, şi mâine, şi în vecii vecilor aici, în noi. El doar se roagă pentru noi, lepădând
legenda lui în apele binecuvântate ale nemuririi.
Of, Doamne! Când vom ajunge să-l
înţelegem pe deplin, să-i pătrundem abisurile cugetării? Măcar, din când în
când, să lăsăm să ne intre în simţire, strecurân-du-se printre grijile
cotidiene, câte un adevăr, seducător de simplu, exprimat astfel: „Nu e
carte să înveţi/ Ca viaţa să aibă preţ-/ Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate
pătimeşte/ Şi-ai să vezi cum iarba creşte.” Este crezul vieţuirii prin
suferinţă, luptă şi biruinţă.
EMINESCU nu are nevoie de preamărire, de surle şi trâmbiţe, de
onoruri de mucava; cinstirea lui îi vine din mai sus de susul oricărui văzduh,
fiindcă el a fost botezat în apa vie a cuvântului uns cu flacăra şi duhul
zicerii carpatine. El este preamărit de mult încercata LIMBĂ ROMÂNĂ ; miracolul
EMINESCU s-a înălţat din creştetul
tinereţii eterne, singura îndreptăţită să-i laude osârdia pe ogorul fertil al graiului românesc.
Şi, dac-am înţelege din marea,
divina lecţie eminesciană doar cât spun versurile de mai jos, ne-am îmbogăţi
enorm şi, poate, unii dintre noi am fi mai altfel; vor înţelege fiinţele îmbătate de propria pseudoglorie că
pot deveni frumoşi, înmiresmaţi de omenie. Acum, rogu-vă lăsaţi fiecare stih să
vă pătrundă-n cuget:
„Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.
Ci muza mea cu sine se împacă,
Eu am un singur, dar iubit tovarăş,
Şi lui închin a mele şiruri iarăşi,
Cântarea mea, de glorie săracă.”
Timpul a fost acela care a aşezat
la locul cuvenit CÂNTAREA eminesciană, de-a pururi vie.
Domnule EMINESCU, noi nu putem
face altceva decât să lăsăm capetele plecate în faţa moştenirii strălucite pe
care ne-ai lăsat-o; să ascultăm, spre
tămăduire, muzica astrală din pieptul stihurilor scăldate-n stele şi în
durerile noastre pământeşti. Doar aşa, şi numai aşa, vom fi vrednici şă
înţelegem omagiul ce, pe drept, ţi s-a cuvenit, ţi se cuvine, etern ţi se va
cuveni.
Traian Gh. Cristea
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu