A APĂRUT ALMANAHUL „RENASTEREA BUZOIANĂ ”

Cultură de almanah sau conştiinţă publică?

Oana Camelia Şerban

            De multe ori, volumele colective sunt sortite receptării de către publicul larg prin prisma unei judecăţi estetice care acceptă, cel mult, rezultatul pozitiv al unei „făcături editoriale” născută din polisemia unui subiect afirmat din diferite perspective, voci şi poziţii narative. În principiu, cultura de almanah are o morfologie mozaicată, în care templul „Eului” dispare de dragul unei pluralităţi adesea impersonală, dar critică. La ce bună lupa unei conştiinţe publice de maniera unui almanah conceput ca un anticar de suflete mântuite printr-o răsucire de condei? Este postmodernismul tolerant la fenomenul „culturii de almanah”?

            Tradiţional, almanahul promite destinul „celor mulţi”. Postmodernismul moşeşte astfel un subiect care se naşte în epoca în care se presupune că « Dumnezeu a murit », urmându-l pe Nietzsche, sau poate chiar Autorul, pe urmele lui Foucault. Mă gândesc însă că postmodernismul posedă o filosofie cu geometrie variabilă, care tratează problema subiectului ca plecare a individului de la sine, problema filtrată prin lupa esteticii existenţei ori moralei secularizate. Nu e puţin lucru, câtă vreme se observă două direcţii. Pe de o parte, individualismul necontrolat şi declinul instituţiilor tradiţionale sub sindromul globalizării anunţă emanciparea subiectului în raport cu structuri de integrare socială reformate. Pe de altă parte, procesul de normalizare, responsabilizare şi ordonare socială aruncă subiectul în logica organizatoare a individualismului entropic şi responsabil. Cultural, socio-politic ori filosofic, postmodernismul este epoca marilor reforme, a deconstrucţiei, a poststructuralismului. La rigoare, s-ar putea spune că este un nou mod de a zugrăvi lumea, după cum anunţau etimologic originile termenului în accepţiunea din 1870 furnizată de John Watkins Chapman în artă. Dar dacă globalizarea este cel mai seducător proces postmodern, de ce nu ar fi şi cultura de almanah, aşa cum am nomothetizat-o anterior, un arhetip al noii epoci ?

            Devine o datorie faţă de sine asumarea unei culturi estetice şi dietetice, a unei naturi active, constructive, care invită nu la dominarea la modul ideal a pasiunilor, aşa cum se obişnuia în societăţile moralizatoare, ci la optimizarea potenţialului de care dispunem, nu la acceptarea istoriei personale ca o naraţiune, ci la un management al evoluţiei individuale, nu la înţelepciunea fiecăruia, ci la « travaliul performant al sinelui asupra lui însuşi », nu la unitatea nucleară a eului, ci la asumarea construcţiei de sine ca o permanentă hiperbolizare. Lyotard găsea postmodernismul ca fiind epoca amurgului marilor metanaraţiuni. Cultura de almanah nu face nimic altceva însă decât să asuma butada postmodernului în acord cu trendurile societăţii de consum : scrierea laolaltă impune un construct, o premeditare estetică, o juxtapunere de perspective care rostesc de fapt mai multe naraţiuni şi nu o metaparadigmă.

De multe ori, postmodernismul a fost înţeles ca o declasicizare. Pe de altă parte, privind spre tehnicile de putere, postmodernismul aduce pe scena socio-politică un individ care militează pentru democratizarea culturii. Ce înseamnă toate acestea? Nu cumva declasicizării culturii îi corespunde un sindrom al democratizării culturii, remarcând schimburi de status şi rol ale avatarelor funcţionale ale individului, înţeles ca artist, intelectual, scriitor, filosof, om de catedră etc? Aparent, originea unui impas epocal constă în realizarea procesului hiperbilic şi inadecvat de modernizare a modernităţii înseşi, care stimulând competivitatea, mobilitatea, marketizarea şi flexibilitatea societăţii impune, prin caracterul mercantil, global şi superlativ, substituirea postmodernismului cu dimensiunea hypermodernităţii. Se pot constata fenomene de incursiune ale conduitei şi benevolatului de masă, care prin promovarea unui hedonism cultural, conduc la impasul ideologiilor politice în favoarea afirmării unei autonomii a individului menită a submina un model al autorităţii impuse pentru a privilegia lejeritatea unui mod de viaţă, hilar şi cronic. „De la cultură așteptăm divertisment, o formă ușor elevată de amuzament, însă cei care schimbă cu adevărat viețile în ziua de azi sunt capitalismul și tehnologia. Iar cultura se dovedește a fi cireașa de pe acest tort ». (Lipovetsky) Pe fundalul acestor deziderate, dar într-un aport strict personal, consider că miza constă, de fapt, în înţelegerea mariajului dintre estetica de « reţea »- la care se pretează însăşi cultura de almanah, capitalismului informaţional şi exprimarea sinelui în forma de masă a unei atitudini a bunăstării individuale. Arta contemporană, de pildă, este supusă nu într-atât unei libertăţi năstruşnice, cât mai curând unui libertinaj care o direcţionează către o individualizare obsedantă, de brand, prin resorturile publicităţii. Perisabilă, informaţională, de larg consum- aşa cum arată arta publicităţii astăzi- prelucrează un subiect cu identitate definită şi cu un obiect care deseori te determină să « cumperi o semnătură în locul unui lucru ». « Nu putem demoniza societatea spectacolului, chiar dacă promite fericirea, însă nu-și poate îndeplini promisiunea. Trebuie să îi înțelegem și recunoaștem aspectele pozitive, faptul că a permis oamenilor să își împărtășească părerile, că a distrus marile ideologii și că a oferit o mai mare autonomie individului. Însă trebuie să admitem că universul consumismului nu este capabil să împlinească cele mai înalte aspirații ale individului. Oamenii sunt mai mult decât simpli consumatori, chiar dacă societatea actuală li se adresează ca și cum ar fi doar asta ». (Lipovetsky) La limită, însăşi viaţa a devenit nu doar bun de consum, ci şi o bursă a valorilor de consum. Aici, cultura de almanah nu trebuie să supraliciteze, ci doar să impună conştiinţa morală publică printr-o creaţie estetică în care alteritatea se judecă prin continuitate. Scriem laolaltă nu doar de dragul memoriei colective, supusă istoricităţii personale şi globale, dar şi pentru a face faţă unei mişcări de rezistenţă a culturii narcisice, monadice, care în loc să individualizeze subiectul preferă, din capriciul unei cutume, să îl însingureze ori depersonalizeze.

Cultura de alamanh păstrează demnitatea unei societăţi « editoriale » care îşi poate scrie destinul la unison, urmând căi diferite. Aici dospeşte o conştiinţă, nu doar o potrivire de caractere (morale şi figurate). Singura credinţă care îşi face locul aici, apropos de societatea postmodernă, e aceea potrivit căreia trebuie să consumaţi cu măsură. Chiar şi literatură.