Noutate editorială: Valentin Tufan -Privire în oglindă

Secundele în formă de timbru

Să-ți găsești drumul propriu într-o lume care tinde să devină centrifugă cu valorile, dintr-o teamă de efemer, dintr-un instinct de conservare eronat activat, ține de a avea curajul să fii tu însuți.

Valentin Tufan  își reglează conflictul  eu – realitate prin poezie. Poetul este cel ce se opune invaziei cotidianului în ființa sa printr-o axiologie proprie, nu ca o negare a acestuia ci ca o echilibrare. Are temeritatea taxonomiei prin care nu se justifică, ci spune ce are de spus:

Încă n-am învăţat

să călcăm desculţi

oceanul,

(...)

Abia atunci după botezul oceanului,

desculţi, să călcăm nisipul

şi să culcăm tâmpla

pe plajă, lângă obrazul lui Dumnezeu –

ochii cerului

să ne plângă renaşterea

cu tot sângele Golgotei.(Botezul oceanulu)

Tainele sunt recunoscute și asumate : Lacătul stă încifrat/ ca un algoritm imaterial/ indescifrabil în concretul materiei.(simetrie).  

Arderea interioară  îmbibată de conotații ancestrale, încă își caută locul, lupta tinereții cu experiența: aveam o frunză de smochin în palmă,/ iar melcii porneau pe tiparul/ pe care doar ei îl ştiau –/ toţi, de acolo, din centrul lumii...(harta melcilor),

Decupăm secundele cu foarfeca fracţiunii,/ le dăm formă de timbru/ în urma pe care şoarecii luminii o fac/  în cadrul hologramei încorsetată în armura/ lentilelor heliotrope. (în sensul acelor de ceasornic).

armonia de seară/ îşi găsea echilibrul pe drumul picăturilor /căzute pe geam.(avatar);

greierii s-au transformat în gânduri,/ redau ecouri roase de-amintiri. (Sunetul imaginației).

Sensibilitatea și rațiunea sunt aripile porumbelului plecat să găsească ramura de măslin.

Pasul a fost făcut! Tânărul membru al cenaclului AntePortas, bate într-adevăr la porți, nu cu buzduganul, ci cu metafora. Secundele, timbre pentru scrisori (poezii) de citit în liniștea regăsiri.

Teo Cabel

Din volum:

Joc de şah

S-au plantat pavele –

carouri pe diagonală.

Axis mundi –

o moară stricată zdruncinată

pe scările înalte, de nouă pe Richter.

Mestecă pe azi

pe mâine

şi-aruncă-n siloz

râşniturile înnorate

şi perspectivele senine.

Pe seară,

ca-ntr-o Duminică-n familie,

toată huma se-animă-n apus

într-un sunet atomic primordial.

Se caţără pe perdea

un abur murdar –

cognoşcibil şi re,

se rostogoleşte

lângă silueta

seului de lună

Îşi creează armata.

şi cu picioarele ventuză

se-agaţă care mai de care

după existenţă şi formă.

Luptă-n paşi de dans

armatele de humă

şi cremene – călite

în teoria scânteii.

Pe două rânduri

se-aşază în încercarea

pe care zeii o numesc –

„Joc de şah cu piese vii”.