vineri, 13 decembrie 2013

IEŞIREA DIN SENSUL GIRATORIU AL BANALITĂŢII - recenzie carte Manuela Camelia Sava





TAINA SUPREMELOR CEASURI de Manuela Camelia Sava

 Un îndemn de a ieși din realitatea ca un sens giratoriu, din care uneori  este posibil să uiți să mai ieși sau să nu mai poți. Dar până la acel moment de revelație poetică, sumă de concepte fulgerate și aranjate într-un moment de inspirație, până la acea pace de după poezie, este zbaterea poetului, zi de zi, anotimp de anotimp, în acea ciclicitate resemnatoare, banalitatea, în a cărei pânză nu are voie să cadă sau poate uneori da, doar ca să învețe cum să iasă. Așadar, poetul scutură acest puzzle al existenței, îl reașează și apoi se întoarce în cotidian cu varianta sa.
Volumul Manuelei Camelia Sava este împărțit în trei fascicule, echilibrat atât cât poate firea umană, un echilibru fragil (primul este mai consistent).
Primul fascicul: Suprarealismul ce curge spre noi. Peste mine au venit cuvintele,/ au curs înainte de a mă naște,/ dar între noi erau numai porți…/ Au bătut timide, însă/ până  să trag eu zăvorul/ a intrat poezia ( Facerea). Ceva, o sămânță ancestrală, se foia  în genetica liricii autoarei. Senzația declanșată, nu imediat, a fost de mișcare domoală, dar fermă, amplă a substanței textului. Suprarealismul din preajma aburilor de morfină ai banalității și, în același timp, senzația de curgere a lumii într-o direcție… Doar acea atenție existențială şi exercițiul spiritual al lecturii dau această flexibilitate.
Toate încep de la conștiința nimicniciei. Revelația acesteia are efect în oglindă, declanșând fisiuni ale sensurilor.
Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!(Eclesiastul,cap.1: 2) se transferă din livresc în convingere personală. Mortiana,/ oprește tu timpul,/ucide clipa/ cu gheara mortului care ciocănește ușor/în cioburile ferestrei… (Suprarealism acerb).
Fereastra a fost spartă, dar fiecare ciob, la rândul său, devine, metonimic, fereastră.
Păsările năvălesc fără încetare, cucerind acest tărâm/ suprapus peste alt tărâm necunoscut nouă(…) Fragment de atom,/moleculă a sângelui meu ești, Mortiana./  Şi momentul disperării existențiale - criza sensurilor: Acum toți anii mei sunt pierduți, fărâmițați,/ fără să-i fi înmormântat cineva înainte!/ (Suprarealism acerb).
După această acerbie, șocul cataclismului se atenuează. Se identifică reperele: Seara ca o capodoperă/ se ține de mână cu orbul care-și tremură cărarea și visul (Suprarealismul pur și simplu);  Cocorii nu au plecat degeaba/spre zările tale inocente,/Ei își doreau să spele cerul cu aripile lor incolore,/(…) Sufletele noastre se chircesc străine lângă perdeaua zilei, lângă tâmpla sfinților,/(Supra-
realism inocent); Ce ți-aș putea da eu/ dacă mi-ai cere ceva?/Nu ar răspunde la numărul apelat/decât nisipul clepsidrei…(Suprarealism alb); Vii să mă vezi prea îmbâcsită de anii tociți și culți…(Suprarealism onest).
Imaginile sunt concomitente cu simțurile: Norii unși cu săpun; luciditate: iluziile coapte ți se aștern cuminți la picioare/și circulă printre oameni ca niște câini vagabonzi… (Suparealism). Ochiul fizic se rostogolește la rându-i în retina poeticului: Fotosinteza îți va fi permanența cuvintelor, / ea te va ajuta să te transformi în copac/ cu crengile atârnând spre cerul greu de cenușă…(Suprarealism).
Schimbul 3- între noi și silabe există întotdeauna o pauză, o șansă, un război (Suprarealism). Acest vers este Big-Bangul unui cosmos. Expansiunea acestuia este controlată de ochiul iscoditor al filologului în rol de demiurg.
Uneori religiosul iese ca un izvor la suprafață: pe sub sânge/ doar tăcerea ne definește destinul(…) Clopotele îți măsoară pașii (Non-suprarealism).
Poetul este ecluza dintre lumi. El reglează diferența între trecut, ascendenți  şi prezent: Strada își varsă sufletul în ochiul meu preaplin de secole și tot atâtea întrebări… Eroticul plutește pe undeva ca un parfum discret: Coboară întunericul,/ lăsând stelele să soarbă cu nesaț și ultima picătură de/ sânge virgin…Şi iar izvorul religiosului irupe: bătrânul acela din colțul cetății e cealaltă față a eternității, nici nu îndrăznești să-l privești (Suprarealismul și vidul). Prima iubire? La ce te uiți mai întâi?/La cartea de istorie pe care ai învățat-o scolărește sau la/ buzele mele care încă te mai așteaptă…/ Vor defila prin fața noastră atâția voievozi/ și nu îți vei da seama/ ce simțeam atunci pentru tine (Nimic nu e suprarealist).
Amintirile sunt o contragreutate, reactualizează mereu copilăria, căldura familiei, sentimentul de stabilitate și de siguranță; mama întră în camera semiobscură, tatăl întreabă când vom mânca și noi copiii facem analize gramaticale pe text…(Suprarealismul familiei).
Al doilea fascicul: Realitatea invadată de prea mult suflet. Moment de împlinire: Brazii  își scutură toate speranțele în palmele mele ruginii/ timpul  nu a mai greșit,/ a apucat-o pe drumul spre mine…/ (…) Pentru că toți care mă cunosc/ îmi spun bine ai venit în lumina acestei dimineți (Poem pentru Arte). În „Peisaj poetic”, poeții din gară sunt eschimoși despre care vine meditaţia din spatele unei ferestre de tren: Ce să le fac dacă nu le-a mai rămas decât zăpadă/ pe mustățile lor ce mușcă din ger ca din pâine?
Moment de depresie sau de luciditate, socializare sau izolare, sau toate într-o înșiruire amețitoare, încât și a respira cere un efort: Vizitezi sufletele celorlalți ca pe niște muzee,/ dar pe al tău îl ții închis jumătate de an- / pentru că e în renovare… /Cu mâinile pline de var îți strângi toate visele și le faci loc/ într-o debara, mai încolo le vei tria ca să nu ți le smulgă/ vântul…(Închis pentru renovare). „Cântec deocheat”, este un sentiment de nemulțumire din care nu s-a decantat dezamăgirea, fantezia periculoasă ca un drog sau chiar viața însăși scăpată din cauza tensiunii în această personificare într-un moment de răscruce a umanului: Te ții încă bine, lucrezi bine/ la bară- la bara tramvaiului/ care face la dreapta într-o zguduitură infernală. Ești o acrobată pricepută, deși ești curva unui bărbat care/ nu este chiar un bărbat adevărat, ci doar plăsmuirea ta.  Banchetul simțurilor” este o stare de încordare, de așteptare, de fremătare, dar și o dojană, o recunoaștere. O sinceritate tranșantă: Nu închide ochii, vreau să mă vezi așa cu sunt:/ goală ca o coală de hârtie care își așteaptă literele negre ca pe niște pețitori.(…) ești legat de mine prin dorințe nefericite și cam/ deocheate… / crezi că am acel ceva de dat.
Taină și creație, ultimul fascicul, este un alt moment al confesiunii. Față în față mereu cu existența, artistul mai răbufnește, strigându-i destinului în față că nu există decât atunci când crede în el. Totuși, undeva tributul tot îl plătește. Dacă am greșit undeva, oprește-mi din salariul meu / universal câte o clipă – pentru fiecare cuvânt/ pune un tarif, un afiș, acolo, ceva, numai să știe toată/ lumea cam cât costă un înger, cam cât face un drac rupt pe nesimțite din coasta mea…/ Nu vezi că de când m-am născut plătesc integral și merg/ pe vârfuri ca balerinele în poante?(Salariu tarifar).
Trebuie să ieși din sensul giratoriu al banalității ca să pui mâna pe Taina Supremelor Ceasuri și să citești.
Pentru unii viața este artă, un mers grațios văzut de ceilalți, dar sacrificiile  sunt doar ale autorului.
La final, este cum spune poetul: Și poezia este-așa /Singură-n lumina sa/ ea ține pe cât ține:/ din nor până la copac/ de la mine  pân’ la tine( Lucian Blaga – Poezia- CE AUDE UNICORNUL)

Ștefan Teodor Cabel



Un comentariu :