„Între două iubiri” de Cornel Diaconu - Echilibrul ființei umane

Iubirea întotdeauna este ardere și manifestare. Firea umană operează, cu știința sau fără știința taxonomiei,  cu principii și concepte. Aceste cărămizi, principiile și conceptele, sunt așezate în mod ludic în vârstele fragede, apoi mai mult sau mai puțin conștient, odată cu trecerea timpului. Artizanii acestei construcții sunt familia, mediul, societatea.

O așezare irațională, superficială a acestor cărămizi va declanșa, mai devreme sau mai târziu, în viața persoanei sau a personajului o prăbușire, o surpare, dacă nu o implozie. Cât de mult contează energia ursitoarelor într-o viață în care mama este cea care te provoacă în privința felului de a-ți pune problemele în față? Condiția este ca, în același timp să le sesizezi importanța, prioritatea necesității, să conștientizezi urmările,  ca  și consecințe obligatorii de multe ori, să ai certitudinea că te zbaţi pentru a-ți crea sentimentul de învingător. Având acestea în rucsacul vârstei îți vei găsi mai lesne drumul în viață.

Între două iubiri, romanul domnului Cornel Diaconu, recalibrează pentru vremurile actuale, în contextul dihoniilor, răstălmăcilor  și motivațiilor egoiste, dialogul. Sentimentul născut de multe ori din pasiuni răscolitoare, iubirea, este echilibrat cu acea prezență de spirit a valorii umane, a stăpânirii de sine.

Tendința de duplicitate nu se adeverește în interiorul romanului. „Între” nu este liantul îndoielii, al nehotărârii, al imoralității, nici o plutire în derivă. În grădina vieții nu toate florile au parfum, dar unele, trandafirii, bunăoară, au  o prezență anume, un fenotip caracteristic. Personajul principal, Radu, anume ales ca urmaș al unui anume prototip de om , tânărul locotenent, nu este măcinat de psihologia apăsătoare și inefabilă în care ardea odată Ștefan Gheorghidiu; trecător cumva pe lângă Dulce ca mierea e glonțul patriei, al lui Petru Popescu, și neeșuând niciodată într-o amintire despre Francesca.

Ratând o iubire, ale cărui culise destinul i le ascunde mulți ani, fire romantică, își valorifică totuși un alt filon al firii sale, poate izvorând ca și numele din energia locului natal,  și se duce la școala de ofițeri.

Orgoliul rănit și deziluzia nu îl împiedică să-și descopere un potențial nevalorificat și nebănuit, un curaj ce nu și-l bănuia, când observă o fată plângând, în gară… la Brașov.  Își învinge timiditatea, neputând trece nepăsător pe lângă suferința fetei, marcată de pierderea trenului și de lipsa banilor pentru a se putea întoarce acasă. Îi dă banii de drum, ocazie  pentru a începe o fascinantă poveste de dragoste: Radu și Silvia.

Prima parte a romanului, Castelul de nisip,  e aparent anacronică şi discordantă cu desfășurarea evenimentelor. Toată viața omului poate deveni dintr-o dată un castel de nisip care nu se dărâmă precum  a celor doi purceluși dintr-o cunoscută poveste, ci în instanteneul prezentului, ca un fulger.

Iubirea celor doi trece proba timpului. Consolele podului dintre cei doi se asamblează încet. Scrisorile lor sunt cărămizi bine zidite. Când se vor întâlni prima dată, deja edificiul iubirii lor este o casă solidă așteptând doar să fie deschisă și mobilată. 

Silvia este fata nefericită din cauza atmosferei din casă. Nu are lipsuri materiale,

tatăl medic, ci o acută lipsă de căldură părintească pe care o găseşte însă la bunici. Este nemulțumită de ce vede și simte, știe sigur că nu va face așa în viață şi de aceea caută și oferă iubire, înțelegere, armonie.

Dialogul celor doi este un portativ al unei armonii rar întâlnite.

Când dialogul nu este prezent, cotidianul se alimentează din izvorul limpede al amintirilor precum mersul la colindat, întâmpinarea mamei: Aici, acum, sub lacrima ostenită din ochii mamei, copilăria mea se ascunde-n trecut.(pag. 22) sau  realitatea dură a primelor zile cazone: Mă uit în oglindă. Pe suprafața netedă și lucioasă imaginea mea se așeza resemnată în conturul unui chip străin (pag. 23).

Cornel Diaconu ne pune în fața ochilor, minții și sufletului un dialog între oameni raționali, cu afectele ținute în frâu de bunul simț al unei credințe vechi, strămoșești. Un dialog cu profunzimea patriarhală a timpurilor de demult

în care omul își percepea rostul sub îndrumare folositoare. Așa sunt dialogurile dintre el și mama sa, dintre Radu și Silvia  și, mai târziu, cel cu fiica lor, fără dedesubturi ciuruite de echivocuri. Dialogul este o construcție a existenței, ca mijloc de apărare împotriva realității, uneori dure, dar cu modalități rezonabile  de rezolvare. Atmosfera între oamenii care dialoghează se construiește cu grija durabilității, evitând  prăbușurile, adevărate risipiri ale momentelor prețioase de viață. Umorul, jocul de cuvinte ca stare a flexibilității în a găsi soluții amiabile pentru toți: „O iubesc, mamă. Eu m-aș bucura să fie... Bănuiesc ce sfaturi îți stau acum pe limbă, dar hai să lăsăm lucrurile așa cum ni le oferă Dumnezeu.(pag. 43), „Cel mai dezordonat spirit cazon te roagă să-l servești cu un prosop.” (pag.42).

Întâlnirea dintre cei doi, prima noapte de iubire, un vals continu. Prezent ca soț iubitor, ca tată, ca ofițer, în vremuri în care politica era o armă periculoasă, eroul principal impune dibăcie în mânuirea ei, pentru a rămâne în limitele omului de bun simț, fără a fi cangrenat de microbul decăderii. Își consolidează cariera fără să se abată de la principiile învățate. Momentul însă, cu neprevăzutul său, îl convinge că trebuie aplicate și scenarii de compromis in extremis.  Compromisul îi salvează valoarea  de la nivelare și desființare: primirea în rândurile PCR. Mai mult o obligație, voalată sub masca consimțământului.

Incursiunea în atmosfera cazonă, subiect aproape tabu în literatura ultimelor decenii, conturează aspecte reale ale vremurilor, ca o tușă definitorie în roman, echilibrând aspectul pestriț la vieții.  

Revoluția din ’89 este cutremurul care dărâmă castelul lui Radu, transformându-l într-un nisip al destinului, alunecând dincolo de logică. Moartea Silviei îi pune existența în paranteze, obligându-l la ceva supraomenesc, echilibrul, altul decît cel construit până atunci, evaluarea propriei vieți în situație de criză umană, personală. Un tată singur, cu responasbilitatea creșterii unui copil disperat de pierderea mamei.

Față de evenimentul din ’89 poziția este una distantă, rece, decantată într-un  raționament ușor de combătut de patetici fără argumente solide. Realitatea acelor zile se limpezește în concluziile trase de Radu: „Regizorii unei revoluții cu tentă ascunsă de lovitură de stat – ultima la finele unui mileniu, în care Occidentul își atribuia cu de la sine putere dreptul de a impune, în numele democrației, propriul model- au transformat România într-un teatru de confruntări aberante.” (pag.137) ”Se declanșase războiul psihologic, o noutate pentru toți românii, manevrat cu isterie profesională de televiuziunea română. Fixați în cătarea armelor, ochii supravegheau orice mișcare din jur. Un joc de-a viața și de-a moartea, la îndemâna oricui. Fără discernământ, degetele apăsau pe trăgaci, mânate de tentații nesăbuite; inconștiența domina rațiunea sub masca unui instinct primar, acela de conservare.(pag.139).

Iubirea pentru Silvia rămâne prin intensitatea ei un scut nevăzut împotriva vicisitudinilor viitorului,  o recapitualre a unei vieți trăite frumos. Chiar ea, în singurătatea unei nopți de maximă tensiune din acea vreme tulbure a revoluției, gîndea: „Noapte de singurătate și de nesomn. Mă ascund în liniștea tuturor clipelor dăruite de el.”

În partea a doua, Provocarea destinului, Radu are în prim-plan viitorul fetei.

Care sunt provocările la care te supune destinul? Opțiunile și alegerile.

Părinții Silviei, care nu au vrut să știe de mariajul lor, acum vor să ia fata, să o crească ei.

Copila nu este de acord, dar nici el nu ar îngădui așa ceva aducându-și aminte

de copilăria nefericită a șoției sale.

Nu se poate compensa lipsa unei persoane dragi, iar suferința te macină până la disperare. În încercarea de a-și îneca durerea într-un pahar de vin, ca un înger păzitor, vorbele mamei din ultima scrisoare au efectul  unui duș rece: „Povața mamei însă îi zvâcnea în timpane, ca un puls: „Orice s-ar întâmpla, să nu cauți vreodată liniștea și resemnarea în pahar!” A stat în cumpănă, apoi l-a vărsat în chiuvetă. (pag.145). A fost o alegere în fața destinului. Omul face alegeri cu sentimentul sublimului,  al fatalismului, dar le face, obligat de însuși faptul că respiră, este conștient unde se află sau că trebuie să facă următorul pas. Banale sau memorabile, alegerile sunt amprente apriorice pentru viitor.

Comunicarea cu fata se îmbunătățește. Timpul cicatrizează rănile și cei doi se regăsesc într-o nouă ipostază, tot tată și fiică, dar cu sentimentul că se au unul pe altul. Conștiința și prezența acestui sentiment aşează balanța înspre liniște în adâncul lui Radu. Dar cum provocările s-au declanșat și apogeul încă nu are un orizont vizibil, apare fosta iubire, Anda. Află că dezamăgirea lui nu a avut la vremea respectivă în cunoștință de cauză,  Fata, atunci, nu a mai fost lăsată să îl vadă. Pentru a ascunde acest aspect a ales atunci acel mod de a se despărți de el.

Lucrurile care ne fac să suferim au întotdeauna o explicație. De multe ori o aflăm, de la fel de multe ori, poate nu.

Ca și cum ar valida versurile lui Nichita Stănescu, din poezia Scrisoare:

„Numai ceea ce se repetă/are valoare, Tom/Ceea ce e singur, ceea ce e unic/nu are valoare//Eu am pierdut numai lucruri/ fără de valoare, am pierdut/numai ceea ce am iubit ” , Radu actualizează sentimentul iubirii. Iubirea în ipostaza de cuplu bărbat-femeie. Văduvia lui  se finalizează într-un happy end.  Te poți detașa de un prezent care declansează mereu amintiri?  Ultima alegere a fost făcută.

                                                                                      

                                                                                    TEO CABEL