Iubirea întotdeauna este ardere și
manifestare. Firea umană operează, cu știința sau fără știința taxonomiei, cu principii și concepte. Aceste cărămizi,
principiile și conceptele, sunt așezate în mod ludic în vârstele fragede, apoi
mai mult sau mai puțin conștient, odată cu trecerea timpului. Artizanii acestei
construcții sunt familia, mediul, societatea.
O așezare irațională, superficială a
acestor cărămizi va declanșa, mai devreme sau mai târziu, în viața persoanei
sau a personajului o prăbușire, o surpare, dacă nu o implozie. Cât de mult
contează energia ursitoarelor într-o viață în care mama este cea care te
provoacă în privința felului de a-ți pune problemele în față? Condiția este ca,
în același timp să le sesizezi importanța, prioritatea necesității, să conștientizezi
urmările, ca și consecințe obligatorii de multe ori, să ai
certitudinea că te zbaţi pentru a-ți crea sentimentul de învingător. Având
acestea în rucsacul vârstei îți vei găsi mai lesne drumul în viață.
Între
două iubiri, romanul
domnului Cornel Diaconu, recalibrează pentru vremurile actuale, în contextul
dihoniilor, răstălmăcilor și
motivațiilor egoiste, dialogul. Sentimentul născut de multe ori din pasiuni
răscolitoare, iubirea, este echilibrat cu acea prezență de spirit a valorii umane,
a stăpânirii de sine.
Tendința de duplicitate nu se adeverește
în interiorul romanului. „Între” nu este liantul îndoielii, al nehotărârii, al
imoralității, nici o plutire în derivă. În grădina vieții nu toate florile au
parfum, dar unele, trandafirii, bunăoară, au
o prezență anume, un fenotip caracteristic. Personajul principal, Radu, anume
ales ca urmaș al unui anume prototip de om , tânărul locotenent, nu este
măcinat de psihologia apăsătoare și inefabilă în care ardea odată Ștefan
Gheorghidiu; trecător cumva pe lângă Dulce
ca mierea e glonțul patriei, al lui Petru Popescu, și neeșuând niciodată
într-o amintire despre Francesca.
Ratând o iubire, ale cărui culise
destinul i le ascunde mulți ani, fire romantică, își valorifică totuși un alt
filon al firii sale, poate izvorând ca și numele din energia locului natal, și se duce la școala de ofițeri.
Orgoliul rănit și deziluzia nu îl
împiedică să-și descopere un potențial nevalorificat și nebănuit, un curaj ce
nu și-l bănuia, când observă o fată plângând, în gară… la Brașov. Își învinge timiditatea, neputând trece
nepăsător pe lângă suferința fetei, marcată de pierderea trenului și de lipsa
banilor pentru a se putea întoarce acasă. Îi dă banii de drum, ocazie pentru a începe o fascinantă poveste de
dragoste: Radu și Silvia.
Prima parte a romanului, Castelul
de nisip, e aparent anacronică
şi discordantă cu desfășurarea evenimentelor. Toată viața omului poate deveni
dintr-o dată un castel de nisip care nu se dărâmă precum a celor doi purceluși dintr-o cunoscută
poveste, ci în instanteneul prezentului, ca un fulger.
Iubirea celor doi trece proba timpului.
Consolele podului dintre cei doi se asamblează încet. Scrisorile lor sunt
cărămizi bine zidite. Când se vor întâlni prima dată, deja edificiul iubirii
lor este o casă solidă așteptând doar să fie deschisă și mobilată.
Silvia este fata nefericită din cauza
atmosferei din casă. Nu are lipsuri materiale,
tatăl medic, ci o acută lipsă de căldură
părintească pe care o găseşte însă la bunici. Este nemulțumită de ce vede și
simte, știe sigur că nu va face așa în viață şi de aceea caută și oferă iubire,
înțelegere, armonie.
Dialogul celor doi este un portativ al
unei armonii rar întâlnite.
Când dialogul nu este prezent, cotidianul
se alimentează din izvorul limpede al amintirilor precum mersul la colindat,
întâmpinarea mamei: Aici, acum, sub
lacrima ostenită din ochii mamei, copilăria mea se ascunde-n trecut.(pag. 22)
sau realitatea dură a primelor zile
cazone: Mă uit în oglindă. Pe suprafața netedă și lucioasă imaginea mea
se așeza resemnată în conturul unui chip străin (pag. 23).
Cornel Diaconu ne pune în fața ochilor,
minții și sufletului un dialog între oameni raționali, cu afectele ținute în
frâu de bunul simț al unei credințe vechi, strămoșești. Un dialog cu
profunzimea patriarhală a timpurilor de demult
în care omul își percepea rostul sub
îndrumare folositoare. Așa sunt dialogurile dintre el și mama sa, dintre Radu
și Silvia și, mai târziu, cel cu fiica
lor, fără dedesubturi ciuruite de echivocuri. Dialogul este o construcție a
existenței, ca mijloc de apărare împotriva realității, uneori dure, dar cu
modalități rezonabile de rezolvare. Atmosfera
între oamenii care dialoghează se construiește cu grija durabilității,
evitând prăbușurile, adevărate risipiri
ale momentelor prețioase de viață. Umorul, jocul de cuvinte ca stare a
flexibilității în a găsi soluții amiabile pentru toți: „O iubesc, mamă. Eu m-aș bucura să fie... Bănuiesc ce sfaturi îți stau
acum pe limbă, dar hai să lăsăm lucrurile așa cum ni le oferă Dumnezeu.(pag.
43), „Cel mai dezordonat spirit cazon te
roagă să-l servești cu un prosop.” (pag.42).
Întâlnirea dintre cei doi, prima noapte
de iubire, un vals continu. Prezent ca soț iubitor, ca tată, ca ofițer, în
vremuri în care politica era o armă periculoasă, eroul principal impune dibăcie
în mânuirea ei, pentru a rămâne în limitele omului de bun simț, fără a fi
cangrenat de microbul decăderii. Își consolidează cariera fără să se abată de
la principiile învățate. Momentul însă, cu neprevăzutul său, îl convinge că
trebuie aplicate și scenarii de compromis in extremis. Compromisul îi salvează valoarea de la nivelare și desființare: primirea în
rândurile PCR. Mai mult o obligație, voalată sub masca consimțământului.
Incursiunea în atmosfera cazonă, subiect
aproape tabu în literatura ultimelor decenii, conturează aspecte reale ale
vremurilor, ca o tușă definitorie în roman, echilibrând aspectul pestriț la
vieții.
Revoluția din ’89 este cutremurul care
dărâmă castelul lui Radu, transformându-l într-un nisip al destinului,
alunecând dincolo de logică. Moartea Silviei îi pune existența în paranteze,
obligându-l la ceva supraomenesc, echilibrul, altul decît cel construit până
atunci, evaluarea propriei vieți în situație de criză umană, personală. Un tată
singur, cu responasbilitatea creșterii unui copil disperat de pierderea mamei.
Față de evenimentul din ’89 poziția este
una distantă, rece, decantată într-un
raționament ușor de combătut de patetici fără argumente solide. Realitatea
acelor zile se limpezește în concluziile trase de Radu: „Regizorii unei revoluții cu tentă ascunsă de lovitură de stat – ultima
la finele unui mileniu, în care Occidentul își atribuia cu de la sine putere
dreptul de a impune, în numele democrației, propriul model- au transformat
România într-un teatru de confruntări aberante.” (pag.137) ”Se declanșase războiul psihologic, o
noutate pentru toți românii, manevrat cu isterie profesională de televiuziunea
română. Fixați în cătarea armelor, ochii supravegheau orice mișcare din jur. Un
joc de-a viața și de-a moartea, la îndemâna oricui. Fără discernământ, degetele
apăsau pe trăgaci, mânate de tentații nesăbuite; inconștiența domina rațiunea
sub masca unui instinct primar, acela de conservare.(pag.139).
Iubirea pentru Silvia rămâne prin
intensitatea ei un scut nevăzut împotriva vicisitudinilor viitorului, o recapitualre a unei vieți trăite frumos.
Chiar ea, în singurătatea unei nopți de maximă tensiune din acea vreme tulbure
a revoluției, gîndea: „Noapte de
singurătate și de nesomn. Mă ascund în liniștea tuturor clipelor dăruite de el.”
În partea a doua, Provocarea destinului, Radu
are în prim-plan viitorul fetei.
Care sunt provocările la care te supune destinul?
Opțiunile și alegerile.
Părinții Silviei, care nu au vrut să
știe de mariajul lor, acum vor să ia fata, să o crească ei.
Copila nu este de acord, dar nici el nu
ar îngădui așa ceva aducându-și aminte
de copilăria nefericită a șoției sale.
Nu se poate compensa lipsa unei persoane
dragi, iar suferința te macină până la disperare. În încercarea de a-și îneca
durerea într-un pahar de vin, ca un înger păzitor, vorbele mamei din ultima
scrisoare au efectul unui duș rece: „Povața mamei însă îi zvâcnea în timpane, ca
un puls: „Orice s-ar întâmpla, să nu cauți vreodată liniștea și resemnarea în
pahar!” A stat în cumpănă, apoi l-a vărsat în chiuvetă. (pag.145). A fost o
alegere în fața destinului. Omul face alegeri cu sentimentul sublimului, al fatalismului, dar le face, obligat de
însuși faptul că respiră, este conștient unde se află sau că trebuie să facă
următorul pas. Banale sau memorabile, alegerile sunt amprente apriorice pentru
viitor.
Comunicarea cu fata se îmbunătățește.
Timpul cicatrizează rănile și cei doi se regăsesc într-o nouă ipostază, tot
tată și fiică, dar cu sentimentul că se au unul pe altul. Conștiința și
prezența acestui sentiment aşează balanța înspre liniște în adâncul lui Radu.
Dar cum provocările s-au declanșat și apogeul încă nu are un orizont vizibil,
apare fosta iubire, Anda. Află că dezamăgirea lui nu a avut la vremea
respectivă în cunoștință de cauză, Fata,
atunci, nu a mai fost lăsată să îl vadă. Pentru a ascunde acest aspect a ales atunci
acel mod de a se despărți de el.
Lucrurile care ne fac să suferim au
întotdeauna o explicație. De multe ori o aflăm, de la fel de multe ori, poate
nu.
Ca și cum ar valida versurile lui
Nichita Stănescu, din poezia Scrisoare:
„Numai
ceea ce se repetă/are valoare, Tom/Ceea ce e singur, ceea ce e unic/nu are
valoare//Eu am pierdut numai lucruri/ fără de valoare, am pierdut/numai ceea ce
am iubit ”
, Radu actualizează sentimentul iubirii. Iubirea în ipostaza de cuplu bărbat-femeie.
Văduvia lui se finalizează într-un happy
end. Te poți detașa de un prezent care
declansează mereu amintiri? Ultima
alegere a fost făcută.
TEO CABEL
Mă faci să citesc şi eu romanul lui Cornel, să văd ce "îmbârligături" romantice şi ce "remuşcări" stringente poate avea un personaj descris de tine, ca un fel de Jean Valjean al momentului, că m-ai omorât cu "fugi" şi "glosări" de mai-mai am crezut că e scris de Breban ori O. Paler! Mare minunăţie, în tot ce scrii! O fi, la urma urmei, eu nici măcar n-am citit. Musai să-l citim pe Cornel Diaconu, că prea o spui tranşant!
RăspundețiȘtergere