Sâmbătă la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, Dana Bițeanu lansează a doua carte. Rândurile Danei sunt o luptă cu timpul, cu tăcerea. Ea trebuie să vorbească. Trebuie să construiască o lume.
Prima sa carte, lansată în 18 mai, anul acesta, este istoria unei victorii în fața morții. Pentru a o cunoaște pe Dana mai bine redau mai jos, ce am scris despre cartea ei atunci.
Succes Dana! Suntem alături de tine!
Iluzii (versuri din volum)
Pașii tăi,
Răsună cadențat
Pe treptele întunecate
Ale scării...
Glasul tău,
Ca un ecou,
Răsună-n camera mea;
Care acum goală
Așteaptă
Întoarcerea ta.
Simt cum suferința
Îmi cuprinde ființa;
Faptul că te-am pierdut
C-ai fost tot ce-am avut.
Văd imaginea ta
Trecând prin fața mea
Asemeni unui fulger
Ce vestește furtuna.
Dar, toate-s doar iluzii,
Menite parcă
Să mă-ntărească,
Să mă obișnuiască
Cu gândul
Că tu, lângă mine,
Nu vei mai fi.
***
Repunerea
punctelor cardinale
la locul lor pe
harta vieții
„Necazurile te lovesc atunci când te
aștepți mai puțin!” Când auzi aceste vorbe din gura unui uncheș sfătos, concluzionând
retoric, cu oarece iz de fatalitate, îți sună de multe ori împotriva unei
logici, pe care o aprobi, ca un clișeu. Ce nu ți se întâmplă îți este departe
și empatia nu are mereu o formă în care să primească adevărul acestor cuvinte.
Când afli această expresie din cartea
unui adolescent greu încercat de viață, îți sună ca un clopot în urechi, cu ecouri
până în adâncul ființei tale.
Citind cartea Danei Georgiana Bițeanu, Tragedia și viața după, durerea devine
palpabilă. O simți ca pe propriul puls.
Pierderea unui părinte, a mamei, într-un
accident, dereglează acul busolei și ceea ce înseamnă în percepția noastră
normalitate. Dereglare cu urmări dramatice pentru viața supraviețuitorilor. Cei
care rămân luptă să o refacă, dar niciodată nu va mai fi la fel. Viața
personajului principal din această carte autobiografică este ca un examen la
care participi fără să vrei, într-un ritm suprasolicitant, cu subiecte pe care
nu ai avut de unde să le înveți și nu ai de unde să copiezi. Părintele este
soldatul dintr-un război în care urgența este un comandant capricios, aliat cu
imprevizibilul: decesul soției, starea gravă a fetei.
Solidaritatea umană începe însă să
tempereze învârtirea haotică a acului busolei.
Profesionalismul medicilor este piatra
de temelie pe care începe această reconstrucție. Apoi omul. Omul pe care nu îl
cunoști, dar care vine cu aportul său sufletesc. Ion Constantin, un tată
încercat prin coma de o lună a fiicei sale Andreea, îngerul păzitor împotriva
deznădejdii, îl ia de braț pe Tudor, tatăl Danei, și îl duce în capela din
incinta spitalului, să se roage împreună.
Nu este ușor de înțeles prin ce trece un
părinte, nevoit să spună copilului său că nu își va mai vedea mama niciodată,
pentru că nu mai este.
Acest moment al adevărului este și
începutul noului drum pe care vor merge atât
tatăl, cât şi fiica. Drum pe care un suflet de copil simte lipsa afecțiunii mamei. Dana face analogii pe care adulții nu
le înțeleg sau la care nu pot să se conecteze datorită propriei lor vieți. Tania
este „doamna șatenă, cu ochi albaștri, blândă și foarte înțelegătoare”. Aceasta
nu îi poate fi mamă, dar asociația în mintea fetei s-a produs și o va urmării
multă vreme. „Vreau o mamă!”, își spune ea. Sau: „Aș fi dat orice ca mama să
trăiască”. Urmează apariția Ștefaniei: „Durerea mea datorată pierderii mamei a
fost atât de profundă, iar odată cu sosirea Ștefaniei, această dragoste s-a
revărsat asupra ei, sufocând-o cu doleanțele mele; fiind luată prin
surprindere, a înțeles greșit totul.”
Fragmentul în care autoarea nu mai
povestește la persoana întâi, ci la persoana a treia, ca și cum ar ieși din
povestire este important. Este un moment de sinceritate existențială. După ce
spune: „Acolo, în curte, mă simt ca într-un labirint al vieții din care noi,
oamenii, încercăm să ieșim, pentru a scăpa de moartea care ne pândește la fiecare
pas”, umează: „De credeați cumva că viața Danei s-a schimbat odată cu
dezvăluirea secretelor în privința sentimentelor ei față de Tania sau că
lucrurile s-au îndreptat spre bine în relația cu Ștefania, ori chiar credeați
că viața ei a luat o altă întorsătură, prin care va căștiga încrederea tuturor,
să știți că vă înșelați. Viața ei devenise un calvar, chiar și la liceu.” În traducere înseamnă: nimeni nu a înlocuit-o
pe mama. Comportamentul unor colegi și a unor profesori este blamabil. Totuși acul
busolei despre care vorbeam se pare că și-a găsit un echilibru. Personajul
principal, datorită sprijinului familiei, în special al tatălui, a ajuns la
vârsta majoratului. De aici urmează alt drum, pe care îi urez succes!
Teo Cabel
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu