Prefață
Din „ostenelile” lui Marin Ifrim
Poet,
eseist, cronicar, publicist de frunte,
Marin Ifrim „din Buzău” s-a impus cu tonul său pamfletar, polemic și
parodic original. Sigur, trebuie să-i fie adăugate și sinceritatea, buna
credință și generozitatea arătate față de colegii de literatură română (pe plan
local are deja o confrerie literară a lui; nu e debutant care să nu-i aibă con-
firmarea, ai impresia, dar și „consacrații” au parte de primiri critice
colegiale remarcabile), pe care i-a susținut până în pânzele albe. A condus
reviste literare, a întocmit almanahuri și a pus la cale manifestări și
concursuri literare. Mai nou, are și două bloguri active, ținute la zi
(intitulate „Blogul lui Marin Ifrim”, pe teme exclusiv literare, transformat
într-o adevărată foaie de cultură, și „Letopisețul lui Marin Ifrim”, pe teme
inclusiv politice și sociale, cu totul neconformist și de o rară agresivitate
lingvistică). „Omul, ca persoa- nă” și scriitorul (în general) Marin Ifrim au
impus la Buzău o personalitate morală cum rar se naște la români, de mare
onestitate. De ce să nu citez un poem al lui, intitulat „Vasul Marin”, care-i
dă de gol ceva din autentica valoare?
„vasul marin
ifrim nu e un vas de război
deşi are un
contur agresiv
vasul marin
ifrim
este un vas
schizofrenic
până la măduva
apelor
vasul marin
ifrim are o dinamică stranie
şi caută
golfurile femeii cu apucături de canibal
vasul marin
ifrim e o ambarcaţiune
cu însuşiri
stranii…”
Fără
să dea peste nimeni, văzându-și de drumul lui, condus de o stea boemă, Marin
Ifrim s-a trezit „la o vârstă” (e născut în 1955), în 2010, invitat în Anglia,
în vizită particulară. În 30 decembrie 2010, fericit, Marin Ifrim îmi scria pe
e-mail: „Dragă Liviu, sunt de trei zile în Anglia. Sunt multe de povestit.
Trăiesc într-o lume nefiresc de normală, în Newton Abbot, un orășel de vreo
21.000 de locuitori”... Așa a început povestea acestei cărți, care adună
epistolele lui Marin Ifrim din Anglia. De un an, Marin Ifrim avea rubrica lui
într-o publicație online (cu impact pe piața publicistică de la noi) pe care eu
am inventat-o, la insistența unui prieten, Laurențiu Barbu (cu firmă de
softuri), cu numele de Jurnalul de
Vrancea, actualizată zilnic (bazată pe textele inedite primite de la
scriitori la Opinii și la pagina de cultură – la care Marin Ifrim era
atotprezent, semnătura sa dădea greutate; tonul textelor lui scoțând din minți
autoritățile locale, care i-au pus pe urme, la un moment dat, serviciile
secrete, să-l compromită; la Opiniile Jurnalului
de Vrancea, în cele șapte zile ale săptămânii, fiecare scriitor cu ziua
lui, semnau, alături de mine și de Marin Ifrim, criticul focșănean Mircea
Dinutz, poeții adjudeni Paul Spirescu și Adrian Botez și doi bucureșteni:
prozatorul Petru Ionescu și istoricul literar Rodica Lăzărescu). Din păcate,
din martie 2012 Jurnalul de Vrancea a
dispărut din peisaj (eu am renunțat la coordonarea lui, care-mi consuma
întreaga zi), administratorul său intrând în faliment. Îmi amintesc de un text
incomod al lui Marin Ifrim, scris după ce a fost închis Jurnalul de Vrancea, la înființarea blogului lui cultural (în care
anunța și înființarea blogului lui politic!), „Despre teroarea politică a
culturii și cultura politică a terorii”, care spune multe despre Marin Ifrim,
îl citez: Am jurat mie însumi, am promis celor apropiaţi că, orice ar fi, niciodată nu-mi voi mai da
cu părerea despre gaşca naţională de godaci politici. Şi m-am ţinut de cuvânt.
Totuşi, după ce am fost înlăturat „cu delicateţe” din colectivul unei puternice
publicaţii on-line, după ce mi s-a spus verde-n faţă de către şeful unei
publicaţii locale (buzoiene), unde realizam, bilunar, două
pagini, una politică (pamflet) şi una literară, că nu mai pot scrie nimic
despre politicieni, după ce am fost pur şi simplu redus şi indus la tăcere, la
moarte civilă, cum se spune, spurcăciunile din cine ştie ce şi care servicii
oculte, tot îmi pândesc sâmbetele. Se pare că dincolo de a mă băga eu însumi în
seamă, în faţa oglinzii, în spatele acesteia lucrează la erodarea imaginii mele
o puzderie de draci, carcalaci indestructibili. Eu sunt deja o fiinţă, un
scriitor anihilat… Nu fac parte din circul nimănui.
S-a mers până acolo încât mi-a fost jignită foarte dureros şi cinic familia…
Dar nu mor elefanţii când vor purecii… În rest, numai literatură, numai de
bine, numai despre cuvinte împărtăşite, sfinţite încă de la botezul fiecăruia…
„Scrisori
din Anglia de la Marin Ifrim” se intitula serialul de la pagina de cultură a Jurnalului de Vrancea – paginile lui de
jurnal fiind însoțite de fotografii. Eu l-am rugat pe Marin Ifrim să scrie
impresii ale lui din călătoria în Anglia pentru cititorii Jurnalului de Vrancea și ai blogului meu (pe atunci, un blog aflat
în floare; din 21 august 2012, în semn de protest l-am închis, după întoarcerea
lui Băsescu la Palatul Cotroceni, împotriva celor 7,4 milioane de români care
au votat pentru demiterea lui, ajutat de șase politruci de la Curtea
Constituțională și de mafia politică europeană). „Cititorii Jurnalului de Vrancea pot vedea prin
ochii lui Marin Ifrim realităţi dintr-o lume îndepărtată”, îl prezentam. Nu
mi-a venit să cred când am văzut că are acces la Internet acolo unde era și
că-mi scria „în direct” din Anglia: Totul
e accesibil, mai puțin băutura și țigările. De exemplu, țigările de aici sunt
cam de vreo patru ori mai scumpe decât cele din România. Sau: În fine, după opt zile, am băut și eu o
bere englezească. Meniul este foarte variat în specialități englezești fiind
însoțit de o prezentare ireproșabilă din partea personalului. La intrare,
clientul este întâmpinat cu citate scrise direct pe perete, din mari oameni de
cultură: Shakespeare, J. J. Rousseau etc. Deviza localului este sugestivă:
“Intri ca străin și pleci ca prieten”…
De pe atunci se anunța a fi un jurnal epistolar literar superb (azi,
jurnalul și memoriile au îndeosebi cititori de calitate; nu neapărat jurnalul
dintr-o călătorie). M-am bucurat acum să aflu că epistolele lui din călătorie
se constituie într-o carte, care ar putea fi de referință în opera lui Marin
Ifrim. Descoperi în ea mentalitatea unui scriitor român din Buzău pus față în
față cu vechea realitate a Angliei – ispitele, frustrările și mândria își dau
mâna în această carte și-i cresc autorului Marin Ifrim până la cer respectul de
sine, considerând că face parte dintre norocoși că a ajuns la capătul Europei,
pe insula glorioasă a lui Shakespeare. A cules în Anglia, prin senzații, noi
„esențe și intensități”. Marin Ifrim a rămas îndrăgostit de Anglia, unde s-ar
întoarce și ar rămânea acolo „pentru totdeauna”. Deși, după o reflecție
îndelungată, ar putea să recunoască, în
fața oglinzii, ca Emil Cioran: „Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc unde suflă
ostenelile”…
12
aprilie 2013. București
Liviu
Ioan Stoiciu
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu