TATIANA DABIJA
În lirica poetei
din Chișinău s-a prins un altoi din copacul viguros al poeziei lui L. Blaga.
Mai este unul, păunescian, (Recviem și Monolog Imaginar) dar nu mi s-a părut
așa bine prins în fondul poetic, ci doar în forma poeziei. Nuanța meditativă
reușește de cele mai multe ori să ocolească filosoficul și să rămână în
voalul... liricului.
Cotidianul
năvălește în lumea autoarei, dar aceasta nu capitulează. Sub presiunea acestuia
îi despică brațul dominator în
altele mai puțin dure, mai
docile, mai sensibile. Undeva în fundal se aude ca o cascadă inima înconjurată
de un curcubeu de sentimente și contraste.
Templu are o
salbă de încăperi, fiecare cu farmecul său. La lumini de Scânteie,
Absurdități se desprind în Cercul închis de Cuvinte pe Valea
Deșertului.
Raza se lovește ca o pasăre prinsă între
oglinzi de Zăpăcire, când Iarna întrebărilor nu îngheață Vântul
clar al umbrei.
Aripi frânte , da, pe Așteptări ruginite; un Destin
demolat este revitalizat de un Vals în Primăvară. Muguri uscați?
Bineînțeles, Dezacord constrâns. Gustul de gutui, cu puf amărui este un
voal pentru dragoste. Ții minte!? O, câte
minți au încercat să spună...dar, ca eclesiastul, Iluzii.
Timpul este o
experiență ce se îmbogățește în diversitatea trăirilor, a ineditului traseu al
vieții. Dar clipa nu se poate măsura/
Atâta timp cât se rotește sfera/... Secundele de-a dreptul plutitoare
(Scânteie), Fântâni săpate-n pagini de
istorii/(...)/ Ne fură timpul în care suntem provizorii.(Biblioteca din
Alexandria), Eternul se zărește undeva,
tulbure/ Ca un fluture blocat în plasa unei iluzii; Se coace lumea în fraze
fumurii/(...)/ Bolnav cuvântul își consumă sensul,/ în căptușeala sa din
păpădii. (Valea Deșertului), Eu caut
în universu-mi prea mic -/ o lume întreagă...(Frunza) sau Toate trec și vin, firescul piere, /Peste
sălcii cad miresme-adânci,/ Parcă timpul trece în tăcere/ Și cuvintele nu spun
nimic...(Rătăciri), apoteotic eternul
însuși pare/ lut din corpul meu,/(Vântul clar al umbrei). Nuanțe ca: „Trece săgeata prin zile senine/(...) Și prin
cenușa de ani adunată.(Gustul de gutui).
Pe acest
bulevard, timpul, iubirea, ca un buchet multicolor, cu arome diferite; numai inima este vasul comun care îl
cuprinde:„frunza tremură-ncet ca o
strună/ lângă vioara despicată-n bucăți,/(...)/lângă ușa asasinată de mii de
tristeți...”(Desperare). Efemerul o face pe autoare prudentă. Sare în golul
senzației, dar cu o coardă de bungee jumping. Adevărul se surprinde uitându-se
în oglindă și se întreabă dacă este el: Dau
muzica tare/ timpanele nu rezistă./ Ard vise ca frunze de brad... Gândurile le
arunc în foc -/ Vreau să rămână în urma mea/ Singurătatea nudă/ Pe sticla udă
de ploi...Din cer cad frunze de toamnă/ Și lacrimi răsună prin muzici vibrând/
Iubesc.../ Tăcerile mele să ardă:/ În gânduri, în vise, în amintiri/ În frunza
ce știe să cadă. (Absurdități).
În viața de zi
cu zi, răbdarea este o virtute a muceniciei: „Toleranța cuțitu-și înfige în os/ Și nici o cale de fugă nu scapă./Când
inuman frica-și sapă tranșee,/ În care nici umbra nu poate să-ncapă” (Haos
Impus).
Oglinda eșecului
temporar:„ aripile mele/ la porți
împietrite...” sau „Și pământul
gata-i să surpe/Înghițindu-mă cu tot cu cer.”, „Ne-mbolnăvim de tristeți” ,dar
„(...)Dumnezeu ne ține de mână”(...Și Dumnezeu).
Înțelepciunea
populară transmisă de bunici și părinți încolțește în poezie:„ Când ești supărat de ceva/Spală-ți fața cu
apă curată/Ca să nu vadă lumea toată/ Că dorul îți rănește inima”(Imitare).
În Raza, dorul
se stinge în lacrimi„Simt în răceala-ți
caldă/picătura de lumină și o sărut.../(...) Când inima bate ca un cerșetor la
ușă”.
Tristețile,
dezamăgirile, neîmplinirile trag sufletul în jos, dar coarda speranței când
toate sunt întinse la maxim, în gol, îl aduc înapoi: Și i-auzi opriți de zidul sorții,/ Cum deschid ferestrele la soare,/
Dar trăiesc, sperând încă să zboare,/ Ca Icar, cu aripile frânte.”( Aripi
Frânte), „Lung mă poartă flacăra prin
scrum” (Cetini)
„Am să fug cu tine în amintirea ce a rămas”(Inopinat).
Prezentul este dezamăgire, dar se păstrează ceva,unde mai este energie pentru
speranță.
Muguri uscați,
este o contradicție aparentă: mugurul este capul de pod al tinereții, pe când
uscăciunea, dă sentimentul de ariditate. „Singurătatea
își are mugurii uscați”. După dezamăgire, speranța este propulsoare spre o
clipă sau un mâine altfel fără „otravă în
cuvinte” (Muguri Uscați).
„Te iubesc ultima zi din suta de ani ce vine”,
o ironie cu iz de Grigore Vieru.
„(...) destinul ne învață-n grabă/ Regula jocului, inventată de sine”.
„Privindu-mă în oglinda spartă de
ani./(...) libertatea stă la ușa mea bătrână/ Un vagabond în dezacord cu
veacul.”(Dezacord Constrâns).
„Mi-e dor.../ atât de mult încât/ mă tem că
nu exiști”(O, câte minți au încercat să spună)
Poezia Tatianei
Dabija își descompune aripile în zbor, de înălțare, și tot în zbor și le
regăsește. Sensibilitatea valsează cu rațiunea. În lupta pentru un compromis
între suflet și minte, ritmul este o constantă ce le unește și le fac să
lumineze în Templu ruinat.
Teo Cabel
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu