În fața implacabilului

Sunt momente când evenimentele te extrag din matricea logică a banalității cotidiene pe care o numim viață și ai impresia că ești pe alt tărâm. Viața nu este banală, noi o facem așa! Oare nu l-au negat israelitenii pe Dumnezeu, plângând după gălețile cu carne? Oare de ce a spart Moise tablele legii?

Pentru unii oameni  cuvintele sunt  mijloc de împărtășire a dragostei divine și de înfăptuire a acesteia. Pentru alții, simple omizi, care rod tot ce întâlnesc în cale, lăsând pomii  sensurilor și ai devenirii goi și dezolanți, așteptând vremelnicia să bată din aripile afectelor supralicitate în culori țipătoare.

Devenim soldați ai banalității apărându-i cu ferocitate dreptul de a ne topi în delăsare și a pierde sensurile prezentei de spirit. Acea prezență pentru care sacrificiul are o noimă, a perpetuării a ceea ce este bun și frumos și sănătos cu adevărat.

Când te trezești în mijlocul unui asemenea eveniment, cuvintele tale sunt ca paiele arse de vâlvătaie. Fățărnicia te lovește pentru toate clipele când ai demascat-o, chiar prin cei alături de care credeai că  o să construiești ceva pentru viitor, prin cei pe care îi iubeai. Devii pentru o perioadă  amestecat în spuma puhoiului în timp ce ești privit de pe mal, de ochi  neînțelegând ce cauți acolo, cum ai ajuns acolo, de ce, sau spunându-și că nu e treaba lor să observe și să îndepărteze suferința unui confrate.

Ce faci când ieși din acest moment venit peste tine ca un sac de întuneric? Când superficialitatea și banalitatea  erau pe post de pisici în sacul neprevăzutului și erau lovite de cei care trebuia să te mângâie, să îți spună o vorbă bună, să te dojenească dacă ai greșit „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat” (Psalmul 117), nu să te arunce ca pe un obiect nefolositor.

Ce hotărâri iei? Încotro o apuci? Ce vor face cei care își vor da seama cât au greșit și va fi prea târziu?

Am un asemena prieten. Dumnezeu să-i lumineze sufletul și mintea! Nu am putut fi lângă el decât cu rugăciunea și cu gândul. Nici nu am curajul să mă gândesc la viitorul său, el are. Asist la o lecție de viață greu de acceptat. Vine o vreme când drumul tău rătăcit, cândva, este redirecționat pe harta prezentului prin lovituri care dacă nu te-au omorât te-au întărit. Ceea ce ieri îți părea groaznic acum îți  pare o bagatelă, pe lângă multe altele...

Teo Cabel