Cronică IONEL BOTA la poezia Noapte albă

„Cealaltă cărare de lîngă cer. Ceva despre poezia lui Teo Cabel

Un eu confident sau poate jucăuş în habitaţia unei metafore discrete, modelează opţiunile unei poezii a cărei tentaţie identitară, firesc, nu exclude pasajul orgolios al celui mizând efectele dezideratului. Autorul are conştiinţa scrisului autentic şi asta e bine fiindcă nu-l mai obsedează ideea destinului integrat, în captivitatea căreia-i cad victime sigure destui ipochimeni ce-şi lăbărţează prostioarele pe facebook din nedisimulata dorinţă de a epata fătuţele dornice de chătuit cu flăcăii gândirii oblice, mitomani versaţi pe profilul lor de prim-miniştri în ţara lui Münchausen.
Poemul lui Teo Cabel e certitudinea unui construct liric elaborat în retortele temei plenare, viaţa. „Noapte albă” e, spre exemplu, distincţia conotativului livrat ca alegorie în actele marelui spectacol al lumii: „în livada cu meri/noaptea a venit/în rochie de mireasă.//logodnă cu visul//m-au invitat/la agapă//dar bucuria din mine/un vânt/din flori a făcut o ploaie /…” Autorul este adeptul expresiei decise, el nu dă târcoale reconfortantă realităţii, uneori el este afectiv fiindcă trebuie, alteori e tragic fiindcă în ontologicul fiinţei, eul artist ştie că se află refugiul compensator. În situaţia de-acum, sentimentul bucuriilor trecătoare devine examinatorul unei melancolii puritane.
Vesperalul, desigur atipic, nu e însă recuzita excentricului ci solemnitatea cumva isihastă a stării de meditaţie, stare de poezie. Un enunţ al fragilităţii jubilaţiilor fiinţei deposedând de nuanţa reflexivă propriile trăiri în folosul sinesteziilor eului scriptor, dezvoltă această insolită devălmăşie a afectelor: „noaptea a fugit//plângea/când s-a împiedicat/ la poartă/la marginea/livezii” Dincolo de eşarfa nopţii, cerul răsfaţă ploile vremii şi zideşte vocabula stelei de cenuşă în parabolă