O voce îi răsuna
în ureche ... „fii prezent”. Se foi ceva timp în pat și realiză că e noapte. Vocea
i-a gonit somnul. În cameră s-a făcut răcoare. Iulie la deal nu este generos
dimineața la ora patru. A lăsat geamul deschis, când a adormit nu-și mai aduce aminte. L-a furat
somnul răscolind prin amintiri. Iese pe prispă. Lemnul scârțâie sau geme sub
pasul lui? De mic mersul pe prispă i-a dat senzația că este pe puntea unei
corăbii. Dar când a ajuns pe puntea unei nave nu scârțâia. Prima furtună pe
mare i-a dat chiar un sentiment puternic de bucurie. Comandantul său când au
ajuns în post i-a spus: Îți arde în ochi ca un far. Nu ai dat niciun
semn de ezitare în timpul manevrelor, în ciuda vremii.
O stea strălucește
neobișnuit și este prea mare. Dar asta nu e stea își zice. E prea mare, e
planetă. Trebuie să fie Jupiter sau
Saturn. E vară e Jupiter în iulie la ora asta.
Are un sentiment
de mulțumire că se află acasă. De mult nu a mai avut atâta liniște și detașare
de tot. Telefonul l-a închis, laptopul nici nu l-a scos de când a venit de trei
zile. La televizor nu i-a dat drumul. Simte că a făcut o reparație sufletului
sau după atâta umblat prin lume, din țară în țară. Departe se aude un lătrat.
Apoi altul. În altă parte altul. Lătratul se apropie ca o ștafetă de sat. La
marginea satului deja se aud mulți câini. Charlie, câinele lui se uită la el
fără să ridice capul sau să ciulească vreo ureche. Ham, ham, latră în lene. Ham,
ham mai latră leneș câinele și se uită la el cu ochi nedumeriți. Charlie este
câine de oraș, are altă educație.
Se luminează. Au
terminat câinii încep cocoșii. Și totuși
oamenii din locurile acestea nu sunt
romantici. Se scoală cu noaptea în cap ca mătușa Viorica. Se duce în grajd,
mulge vaca. Primele jeturi de lapte muls le aude de aici cum lovesc fundul
găleții.
Când era acasă îi
plăcea să bea lapte crud. Lua un borcan
și mulgea lichidul alb, zgomotos când se lovea de peretele paharului.
Imediat se înspuma, jumătate de borcan era doar spumă. Ce plăcere, făcea
mustăți albe. Pune mă sare că faci
limbrici! striga taică-su la el când
îl vedea.
Mai punea uneori
să-i facă pe plac. Multe lucruri le făcea pentru ei să le facă pe plac. Îi
ajuta la cosit, la strânsul fânului, el ar fi citit, ar fi plecat, dar știa că
nu are cine să-i ajute. Adunau prunele pentru țuică. Se duceau cu boii la
lemne. Mereu i s-au părut uriași, parcă
erau din altă lume.
Un zâmbet îi umple
fața. Când a venit în prima permisie, erau în curte mătușa Viorica și maică-sa,
smulgeau penele la două gâște după ce le-au opărit. El se oprise și le privea
dincolo de gard. Abia așteptase să ajungă acasă, să mănânce brânzoaice și să
bea o cană cu vin. Deodată Viorica s-a oprit și i-a făcut semn soră-si din cap
spre gard: Ce vrea băiatul ala mare cât
un dulap, de se uită dincolo de gard? Cine-i dadă?
Maică-sa s-a uitat
atent și l-a văzut după uitătură, cum îi zâmbeau ochii și a sărit de acolo: Viorică jumulește tu, nu vezi că e Mihai?
Doamne ce om ai făcut din el! Gheorghe
lasă treaba, vino că te caută un băiat! zise râzând.
Gheorghe apăru în
ușa grajdului la vaci. Se uită spre gard. Văzu un om zdravăn înalt, bine făcut,
în uniformă de marină!
Măi
băiatule,
zise bărbatul grăbindu-se spre poartă. De
când te aștept! Mi s-au pupăzat ochii uitându - mă după tine. Bine ai venit! Ia
auite ce om am la poartă, cât patru!
S-au bucurat! Pe urmă nu l-a mai prins. Și maică-sa s-a dus de pe
lume când era pe mare el. Are o strângere de inimă când își aduce aminte. Noroc
cu mătușa! Acum le face parastas.
Mereu îi zicea
maică-sa. Poate oi vedea și eu o coajă de
pâine și o gură de vin pe lumea ailaltă de la tine.
Teo Cabel
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu