luni, 1 februarie 2021

Acasă- Teo Cabel / „Spații culturale” nr. 74

 

O voce îi răsuna în ureche ... „fii prezent”. Se foi ceva timp în pat și realiză că e noapte. Vocea i-a gonit somnul. În cameră s-a făcut răcoare. Iulie la deal nu este generos dimineața la ora patru. A lăsat geamul deschis, când  a adormit nu-și mai aduce aminte. L-a furat somnul răscolind prin amintiri. Iese pe prispă. Lemnul scârțâie sau geme sub pasul lui? De mic mersul pe prispă i-a dat senzația că este pe puntea unei corăbii. Dar când a ajuns pe puntea unei nave nu scârțâia. Prima furtună pe mare i-a dat chiar un sentiment puternic de bucurie. Comandantul său când au ajuns în post i-a spus:  Îți arde în ochi ca un far. Nu ai dat niciun semn de ezitare în timpul manevrelor, în ciuda vremii.

O stea strălucește neobișnuit și este prea mare. Dar asta nu e stea își zice. E prea mare, e planetă. Trebuie să fie Jupiter sau Saturn. E vară e Jupiter în iulie la ora asta.
Are un sentiment de mulțumire că se află acasă. De mult nu a mai avut atâta liniște și detașare de tot. Telefonul l-a închis, laptopul nici nu l-a scos de când a venit de trei zile. La televizor nu i-a dat drumul. Simte că a făcut o reparație sufletului sau după atâta umblat prin lume, din țară în țară. Departe se aude un lătrat. Apoi altul. În altă parte altul. Lătratul se apropie ca o ștafetă de sat. La marginea satului deja se aud mulți câini. Charlie, câinele lui se uită la el fără să ridice capul sau să ciulească vreo ureche. Ham, ham, latră în lene. Ham, ham mai latră leneș câinele și se uită la el cu ochi nedumeriți. Charlie este câine de oraș, are altă educație.
Se luminează. Au terminat câinii încep cocoșii.  Și totuși oamenii din locurile acestea nu  sunt romantici. Se scoală cu noaptea în cap ca mătușa Viorica. Se duce în grajd, mulge vaca. Primele jeturi de lapte muls le aude de aici cum lovesc fundul găleții.
Când era acasă îi plăcea să bea lapte crud. Lua un borcan  și mulgea lichidul alb, zgomotos când se lovea de peretele paharului. Imediat se înspuma, jumătate de borcan era doar spumă. Ce plăcere, făcea mustăți albe. Pune mă sare că faci limbrici!  striga taică-su la el când îl vedea.
Mai punea uneori să-i facă pe plac. Multe lucruri le făcea pentru ei să le facă pe plac. Îi ajuta la cosit, la strânsul fânului, el ar fi citit, ar fi plecat, dar știa că nu are cine să-i ajute. Adunau prunele pentru țuică. Se duceau cu boii la lemne. Mereu i s-au părut uriași,  parcă erau din altă lume.
Un zâmbet îi umple fața. Când a venit în prima permisie, erau în curte mătușa Viorica și maică-sa, smulgeau penele la două gâște după ce le-au opărit. El se oprise și le privea dincolo de gard. Abia așteptase să ajungă acasă, să mănânce brânzoaice și să bea o cană cu vin. Deodată Viorica s-a oprit și i-a făcut semn soră-si din cap spre gard: Ce vrea băiatul ala mare cât un dulap, de se uită dincolo de gard? Cine-i dadă?
Maică-sa s-a uitat atent și l-a văzut după uitătură, cum îi zâmbeau ochii și a sărit de acolo: Viorică jumulește tu, nu vezi că e Mihai? Doamne ce om ai făcut din el! Gheorghe  lasă treaba, vino că te caută un băiat! zise râzând.
Gheorghe apăru în ușa grajdului la vaci. Se uită spre gard. Văzu un om zdravăn înalt, bine făcut, în uniformă de marină!
Măi băiatule, zise bărbatul grăbindu-se spre poartă. De când te aștept! Mi s-au pupăzat ochii uitându - mă după tine. Bine ai venit! Ia auite ce om am la poartă, cât patru!
 S-au bucurat! Pe urmă  nu l-a mai prins. Și maică-sa s-a dus de pe lume când era pe mare el. Are o strângere de inimă când își aduce aminte. Noroc cu mătușa! Acum le face parastas.
Mereu îi zicea maică-sa. Poate oi vedea și eu o coajă de pâine și o gură de vin pe lumea ailaltă de la tine.

                                                                                                                                     Teo Cabel

 

 

 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu