A ieșit din bloc gândindu-se cui să dea mărțișoare. Nu avea să dea la toate colegele, deci trebuia să aleagă. Nu îi plăcea ideea că unele se vor supăra văzând ca ele nu primesc, dar nu avea încotro.
Afară era mai frumos decât se vedea din casă. Căldura dimineții de martie parcă pulsa de bucurie în razele călduțe ale soarelui.
Era mult noroi în acea zonă. Cartierul era în construcție. Doar un singur bloc era dat în folosință în cartierul Costieni, 26: Ași B. În rest șantier: basculante mari, macarale, mulți muncitori cu cizme și căști de protecție, alte masini cărau panourile prefabricate din care se asamblau blocurile.
Pășea atent să nu se murdărească pe pantaloni. Îi era ciudă când vedea că are noroi pe manșeta de jos a pantalonilor de uniformă. Nici vorbă de stradă. În groapa aceea doar noroi, tasat de masinile mari.
Când ajunse în strada asfaltată, pe marginea trotuarului căută un smoc de iarbă să frece talpa pantofilor. Observă câțiva bondari; ajuns la intersecție, avea două opțiuni spre școală, să o ia la stânga sau să meargă înainte. Se uită în dreapta. Strada necunoscută mereu îl făcea să se întrebe unde duce.
Nu o luă nici la stânga nici înainte, o luă la dreapta. Nu prea trecea multă lume pe stradă, nici elevi nu mai erau. Abia atunci realiză că a întîrziat la școală. Nu se gândea atunci că doamna nu-l va certa că a întârziat, trebuia doar să se scuze, era doar 1Martie, venise primăvara cu adevărat. Ce bine-i părea, și avea și mărțișoare... dar se întristă... intră în panică. Mergea înainte pe strada necunoscută încă. Nu erau de mult mutați în blocul acela nou. Soarele încălzea din ce în ce mai tare. Își dădu șapca jos și o băgă în ghiozdan. Era pe cont propriu. Mergea la întâmplare. Nu realiză când ajunse într-o zonă cu case dărăpănate. Pe urmă va realiza traseul de atunci, după mai mult timp. La una din porțile subrede, strâmbă, se jucau doi copii, mai mici. Băgă mâna în buzunar, scoase două mărțișoare. Se apropie și le întinse cîte unul. Se uitau ciudat la el, băiatul zise ceva pe țigănește, dar nu înțelegea. Fata își sterse mucii cu mâneca, trase de ciorapi în sus și îl întrebă: nu ai bold să ne pui în piept?
Nu am, a răspuns. Cei doi stăteau nemișcați, nu le venea să creadă. S-au uitat spre casă, au vazut că este poarta deschisă și au fugit în curte. Nu ti lă mai dau înapoi, strigă băiatul arătând cu pumnul.
Plecă mai departe. Începu să-și facă griji. Nu cunoștea zona deloc. Lătra un câine. Căută speriat să nu vină după el. Nu venea, lătra din spatele porții, chiar dacă era deschisă.
Atent la câine nu băgă de seamă că se murdări pe pantaloni, de noroi, și pe pantofi. Căută o baltă să se spele. O clipă îi fugi gândul la școală. Se gândea și acasă... trebuia să spună că... că ce? Pfuuu! O căldură îi străbătu șira spinării. Ce să-i spună mamei? La asta nu s-a gândit..
Ajunse la o stradă pe care treceau masini mari, ca cele de pe șantier. În parte dreaptă era o fabrică.
Nu se vedea nimic de porțile mari de tablă. Trecu pe lângă ea, mergea înainte. I se făcu foame.
O straduță o făcea la dreapta. Mergea în gol, așa, pe unde îl purtau pașii și privirea. Pe de o parte teama că nu știe unde merge și faptul că s-ar putea, mai mult ca sigur, să o ia pe cocoașă când va ajunge acasă, îl îndemnau să se întoarcă, pe de alta curiozitatea îl împingea mai departe. Scoase pachetul din ghiozdan și începu să mănânce sandvișul.
Strada aceea ieșea din oras undeva în câmp.
Soarele încălzea bine. Îi venea să-și dea haina jos, dar nu îi surâdea să o poarte în mână. Unde îl împingea curiozitatea? Nu știa. Dorul acela de ducă încolțit așa dintr-o dată îl mâna de la spate. Era bucuros. Se bucura de primăvară. Mergând ajunse la o apă curgătoare, nu știa că este Râmnicul Sărat. Era învolburat și zgomotos.
Un lătrat de câine se apropia vertiginos de el. Se aplecă să ia o piatră. Câinele dădu ceva înapoi, dar venind alții din urmă, se apropia răutăcios, cu colții băloși, amenințători. Nici vorbă să se sperie câinii de pietrele aruncate. Începu să fugă spre un deal, dar nu ajunse. Câinii erau cam roată, vreo opt, mari, mai mari ca cei pe care îi știa el de obicei. Nu știa ce să facă. Îi venea să strige, dar pe cine. Începu să plângă. Se uita cu ochii în lacrimi după pietre să-i țină la depărtare, dar ei se apropiau.
Ar fi lăsat ghiozdanul să fugă, dar știa că îl vor ajunge. Nu trebuia să se întoarcă cu spatele.
Plimbare mi-a trebuit, plimbare am găsit, își zise deznădăjduit. Câinii vazând că îi e frică se apropiau tot mai mult. Erau la o lungime de arac. Degeaba striga la ei.
Dintr-o dată, ca din pământ apăru o căruță, venea în viteza. Căruțașul stiga: dii viorel! Dii floreanu!
Apropiindu-se câinii s-au întors spre cai. Biciușca căruțașului făcu cărare printre ei. Opri căruța lângă el:
-Hai tată, urcă-te! Cum ai ajuns în câmpul asta?
Își sterse lacrimile. Zâmbi bucuros. Se urcă în căruță pe scândură lângă salvatorul său. Omul mirosea puternic a vaci, dar nu-i păsa. Căruța se depărta de haita de câini. Intră în oraș și îl lăsă lângă fabrica.
-Aici te las! Ai grijă taică, te mâncau javrele alea! Du-te acasă!
-Mulțumesc, răspunse bucuros.
Încerca să refacă drumul pe care rătăcise în ziua aceea de 1 Martie. Nu știa cât e ceasul. Reuși pâna la urmă să ajungă de unde a plecat. Abia atunci văzu pantalonii plin de stropi, pantofii plini de noroi!
Se apropia temător de casă. Nu îl aștepta nimic bun!
Bătu la ușă. Deschise mama:
-Unde ai foșt până acum? Știi cât e ceasul? Ce-i cu tine de ești plin de noroi?
I se puse un nod în gât.
Pe moment găsise o minciună, o poartă de scăpare:
-Am luat-o pe alt drum și m-am rătăcit.Și m-au fugărit niște câini.
-Descalță-te, du pantofii la baie să-i cureți! Lasă și pantalonii la spălat!
Se uită din fugă la ceas, era 14, 30. Încă nu știa mama că nu a fost la școală, nici prin ce a trecut. O zi de pomină a unui elev de clasa a doua. Se așeză flămând la masă. Îi părea bine că a venit primăvara, dar... a greșit că nu s-a dus la școală. Nici mărțișoare nu a dat. Dar va da... se dau pâna pe 8 martie.
Teo Cabel
Și câți ca el? Mi-a plăcut!
RăspundețiȘtergere