Dana Banu- „și lumea cinema paradis”

Cărțile se citesc și se recitesc. Praful fizic se sterge ușor. Nu trebuie să lăsăm praful uitării să se aștearnă peste cărți. Cartea devină prezență prin recitire.
Azi, Dana Banu- „și lumea cinema paradis”-editura Agol 2013.
Mulțumesc, pentru acest cadou, autoarei!
Fascinanta lume a poeziei  ca o sală de film în care rulează neobosit textul poetului. Textul poetului cuprinde lumea. O altă lumea decât cea pe care o străbați sau prin care străbați în grabă ziua.Un  cinema paradis pe care-l cunoști doar dacă intri... să citești.
Un paradis din care nu te izgonește nimeni!






Din volum:

iar noaptea cădea obositor de tandru

și toți pescărușii aceia râzând obositor
toate bulevardele trecute la pas
număram pietrele din caldarâmul orașului
număram anii trecuți fără noi alături
umăr lângă umăr
mirosuri voci fragmente din sărbătorile altora
și vorbeam vorbea vorbea
încărcam în zeppeline fosforescente cuvinte
le trimiteam cât mai departe de noi
să nu le mai auzim să se facă liniște alb ceață și fum
bărci obosite tablouri neterminate culori și nuanțe
închipuiam siberii prin crâșme hulite de alții iubite de
noi
ne istoveam

ce să îți mai spun
se termină încă o noapte
dar poate astăzi o dimineață străină
va reuși un gest de salvare
deși cam târziu
vremea zăpezilor a trecut

toate acestea mi-am spus toate acestea
apoi mi-am spus vai vine o vreme când
apoi am tăcut pentru că mi-a fost rușine de
cuvintele mele
apoi m-am întors și am rostit
:
toate acecstea apar la momentul potrivit
îi iubeam pe oamenii aceia firavi
tremurând în mâinile mele
îl iubeam pe omul acela puternic
care ar fi ucis toate animalele nopții pentru mine
omul acela care picta zorii
după chipul și asemănarea noastră
pentru că noi nu puteam îmbătrâni împreună
nu ne puteam avea
nu puteam decât să spunem cuvinte
și să colorăm lumi haotice

și mâinile mele pe gâtul lui puternic
mâinile mele pe umerii delicați ai nopții
și mâinle lui pe omoplații mei triști
era ceva dobândit la naștere
ceva fără putință de ucis
nu milă nu înțelegere nu fraternitate
ceva ca un chibrit aprins în grabă
stins înainte de vreme
cred că ne iubeam din nebăgare de seamă
mereu spuneam cuvinte pentru oameni morți
mereu desena bărci părăsite
mereu renunțam și
mereu o luam de la capăt

eram copiii părinților noștri
asta nimeni și nimic nu ne-o putea lua
în rest pierdusem tot
iar noaptea cădea obositor de tandru


sfârșitul cuvintelor

aveau o lume a lor
și lumea s-a făcut mică și a plecat de la ei
uneori seara coboară peste oraș doar ca să îi caute
dar ei sunt departe
ascunși fiecare într-o altă poveste

nu au traversat niciun pod împreună
deși se spune că au construit 1000 de poduri
doar au tăcut un timp apoi l-au dat mai departe

undeva deasupra blocurilor
soarele moare în fiecare dimineață

memoria ca o pată albă

atunci s-a acoperit cerul
strigătul lui peste ape
sfârșitul cuvintelor
începeau cei 1000 de ani de tăcere