Mirajul feminin, într-una din picăturile sale, Elvira Mavrodin- În revista „Argeșul” cronică la volumul „Slalom Sentmental”

Foaia de hârtie este arealul în care auctorial se developează filmul unei existențe, asemănătoare cu a noastră, pe care de multe ori o neglijăm, din diferite motive subiective mai mult decât obiective. O existență asupra căruia te oprești să reflectezi, găsești similitudini cu a ta. Nu la indigo; similitudinea la indigo este o coincidență uimitoare sau caracteristica banalității.

Un om vine acasă, într-un sat (Oreavu) de lângă un orășel de provincie, urmând să plece în concediu la mare. Un fapt banal din atâtea câte se întâmplă în lume. Un om pe lângă care treci cu viteza cotidiană, fără să știi nimic despre el dacă împrejurările nu îți intersectează drumurile.

Mirajul feminin într-una din picăturile sale, Elvira Mavrodin.

Valeria Manta Tăicuțu izolează revelator din tipologia diversității umane un personaj feminin, ciudat aparent, crispat, într-o perioadă din existența sa, dar fascinant. Doar un om cu personalitate se zbate, pentru a-și simți la propriu libertatea, un vertebrat veritabil. Genurile moluscă nu au capacitatea de a se impune, cutremurând sensurile până la așezare, bineînțeles niciodată definitivă, doar în armonie cu persoana proprie.

Cine este Elvira Mavrodin? O actriță, talentată, la un teatru din București, cu o carieră promițătoare, roluri în piese celebre... și apariții televizate. Când te ajută și natura ai atuuri mai multe când se aplică principiul selecției. Un om frumos pâna la a-l cunoaște la fire luminează locul pe unde trece.

Construcția unui personaj inedit constă în a scoate din marea anonimatului o femeie frumoasă, talentată, și a-i asambla respirație cu respirație personalitatea, care înfruntă redundanța realității; o fire sensibilă, prea sensibilă pentru a abandona să fie ea.

Elvira este un personaj complex. Cum spuneam, de la natură, inteligentă, frumoasă, talentată. La acestea se adaugă aluviunile vieții sociale, școala, pregătirea intelectuală. Unii se realizează profesional precoce, dar simt că între ceea ce sunt și ceea ce vor ei să fie este un gol. Acela al experienței pe care nu au acumulat-o, dar care face adevărata diferență între oameni. Acela al conflictului interior în căutarea identității umane, componentă care îl face pe om să se simtă unic nu un număr component al turmei.

Actriță urma să plece în vacanță, dar este vizitată de prietena sa Marilena, pictoriță, profesoară, cu propunerea de a merge într-o tabără de copii, la Măgura, și convinsă să meargă acolo în ideea relaxarii, a interacționării social-umane cu copii. De aici începe jocul auto-referențialității. Eroul principal își ia ca martor cititorul. Adică, cititorul în căutarea referentului nu este un tip așezat comod într-un fotoliu în pericol de a se plictisi citind romanul. Nu. Este confidentul personajului, pe care îl cunoaște așa cum este el, cum se destăinuie, nu cum îl văd de fapt ceilalți.

Elvira trece printr-o criza existențială, mascată mai mult sau mai puțin prin tertipuri feminine, acolo unde ține, prin scuze tipice, prin motive logice oficiale, menită sa mulțumească pe cel din fața sa.

Sentimentul de iubire, la vârsta ei (are și păr alb, cum se confesează la un moment dat mamei), nu este o experiență bogată. Trece, de fapt, prin acea stare de a refuza să lase lucrurile să se întâmple pentru că așa trebuie, așa face toată lumea. O fire puternic autocritică, într-un dialog continuu cu ea, asaltată de amintiri pe care le credea uitate într-un sertar al memoriei, de fapt, nu poate fugi de evidențe care se întorc tocmai pentru că a fugit de ele: Ioan. Sculptorul pe care-l găsește în faimoasa tabără de sculptură care atunci se închega, acolo la Măgura. Omul care a cerut-o în căsătorie, dar pe care l-a refuzat. Întotdeauna am avut în fața lui Ioan o neajutorare de copil legat de fusta mamei. De aceea probabil, m-am și îndepărtat de el până-ntr-atât, încât sa-i refuz, acum șapte ani cererea în căsătorie.(pg 47) deși recunoaște că la evenimentul dat în cinstea sa în atelierul de sculptură, transformat în expoziție, privindu-l a prins clipa aceea rară când doi oamnei își trimit semnale nevăzute, se leagă prin ele dintr-o nevoie spontană de iubire și înțelegere, chiar dacă nu s-u mai văzut , pâna atunci, niciodată.

Analizat la rece, trecutul în clipa regăsirii este catalogat și ștampilat: Clipa aceea înghețase în fiecare din noi, știam că e unică și refuzam balastul unor copii imperfecte. Interesantă scuză feminină, dar valabilă.

Acum apare noutatea masculină, Miron Asandei. Criza emoțională întotdeauna se stinge mai repede, aparent, prin apariția unui om în viața ta. Elvira se agață, pur și simplu, de Miron. Se bagă în sufletul său. Faptul că este respinsă o ambiționează. Nu poate să piardă, nu vrea să piardă.

Imprevizibilă, așa este Elvira, bătăioasă. Sentimentele puternice o răscolesc așa de tare încât nu poate accepta realitatea așa cum este. Trebuie să o filtreze prin propria sa simțire. În căutarea liniștii,  se trezește într-o cascadă de amintiri. Ca un factor contrabalansant, analgezic existențial este factorul familial, părinții: tatăl, figură prezentă permanent, cu influențe văzute sau nevăzute, directe sau indirecte în viața sa, mama și dada Sultana. Trăirile  copilăriei și ale adolescenței revin, ca un factor de  echilibru. Omul nu uită de unde a plecat. Chiar amintindu-și,  se revigoreză cu o energie benefică.

Din cauza lui Miron pleacă de la București să fie mai aproape de el la Buzău.

De fapt, acțiunea este dilatată ca un balon mare de oxigen în care protagonista să aibă timp să-și lămurească problemele. Starea emoțională din tabără o face să plece de acolo. Nici acasă nu poate să stea. Află cu dezamăgire că nu mai pleacă la mare și spre nicio altă destinație de vacanță.

Așa se hotărăște să plece pe jos spre Rîmnic. Oraș de provincie, pe malul unui râu cu același nume. Oraș al adolescenței, al primilor pași în experierea atracției spre literatură, recitare, artă. Se întâlnește cu sora Marilenei și merg pe jos prin oraș, străbătându-l de la un cap la altul, la casa de copii cu probleme speciale, unde aceasta lucrează ca psiholog logoped. Aici îi face cunoștință cu o fată pe care o cheamă ca pe ea, seamănă cu ea, vorbește ca ea, înfiată de Marilena.

Pleacând  își aduce aminte de unchiul său, fratele mamei. Îl caută la fabrica de conserve IPILF, dar din secție în secție, tot în urma lui dă și are revelația că umblă hai hui, neavând ce cauta acolo. Cum spuneam, prilej auctorial de a face destul loc, în dezorientarea provocată de amintiri, pe care nu le vrea, tocmai pentru a le exorciza. Astfel se întâlnește cu Iordăchel, cel pe care îl credea prieten bun, coleg, dar care i-a furat virginitatea într-un mod brutal, abuzând de încrederea care se bucura în familie.

Prilej de a mai umbla prin memorie și de a face curățenie. Când faci curățenie mai dai și peste lucruri, de care nu mai știi pe unde le-ai pus. Te oprești și te minunezi. Așa se inserează plimbarea la Buzau cu mașina, la târgul Drăgaica, loc pitoresc, plin de lume pestriță. Cu această ocazie se răzbună, într-un fel, pe Iordăchel obligându-l să se dea în lanțuri. Dar...  amintirile s-au epuizat pe tronsonul Iordăchel, acesta este acum în fața sa, gelos pe relația, bănuită, cu Ioan, dar o ajută să ajungă cu o mașina de la fabrică înapoi în tabără.

Aici se închide cercul unei toane, evadări și începe regăsirea de sine.

Prezentarea la noul loc de muncă, la direcția de cultură, la Buzău, se face într-un mod ostentativ, chiar provocator pentru noul șef: Prisecaru. Îmbrăcată  ca de plimbare pe bulevard merge pe ideea de teribilism, cu tupeu, om care vine de la capitală să arate că știe ce-i acela un anume nivel de viață și e stăpân pe situație, dar nici șeful nu-i de azi de mâine.

Ca și cum nu era de ajuns atâta exorcizare, apare problema apartenenței sale reale la familia în care a acrescut. Ceva zvonuri o nelinștesc și îi dau un vertij existențial înfiorător. Are ceva repere, dar sunt vagi iar zvonurile nu sunt convingătoare: sunt sau nu părinții ei, a fost sau nu înfiată?

Între timp făcând o călătorie cu trenul la Focșani, sintagma „nu aduce anul ce aduce ceasul”, se potriveste turnată. Din vorbă în vorbă cu  cei din fața ei, află că sunt din satul Marilenei. Află că a fost dată de crescut, că Miron este fratele ei. Ce de mister în viața oamenilor, alături de care trăiești cu anumite gânduri, cu anumite așteptări.

Momentul de dragoste dintre ea și Miron nu este o explozie de simțuri, nicio o beție existențială cu arome paradisiace. Este chiar o dezamăgire. Privindu-l pe acesta după consumarea tensiunii amoroase, chimice, gândește: Îl privesc abătută pe Miron. (...) N-a reacționat în felul acela tulburător al îndrăgostiților, care simt prin somn mișcarea celuilalt.M-am ridicat făcând dinadins zgomot...

Doarme Miron, doarme în carapacea lui. Unde să mai fie loc și pentru mine? Mă îmbrac, înfrigurată de-o părere de rău. De ce am venit, nu trebuia să vin... ca apoi să recunoască: În plus, un gând necruțător mă avertizează că, mai mult decât sigur, nu sunt îndrăgostită de Miron. Nu sunt, în ciuda prostiilor pe care le-am făcut pentru el. M-am mințit, asta e, crezând că am găsit  omul cu care să am copii și casă, și grădină cu meri, și fântână la poartă... Sunt în bratele omului acestuia, și el mă mângâie, și eu, scârbos de lucidă, mă gândesc că nu sunt deloc îndrăgostită de el (234). Aceste stări de luciditate care nu o lasă să plutească, să se amăgească, sunt rezultatul educației, dar și a instinctului de conservare. Și la Ioan, pe care nu avea curaj să întindă mâna să-l mângâie, și la Miron intervine aceast sentiment nemilos de luciditate, care tranșează realitatea și o expune așa cum este. Nu vrea să se mintă, chiar dacă orgoliul ar vrea.

Puternic conflict. Dar  aici este cota maximă a exorcizării. A experimentat și sexul care nu a rezonat cu vibrația sa sufletească.

Trăind într-un regim totalitar, protagonista, face abstracție de rigoarea impusă  chiar și în cultură, în teatru unde lucrează ea, cu succes. Interesant acest mod de abilitate și de diplomație chiar față de propria viață. A nu complica lucrurile pe un teren care pe mulți i-a nenorocit, i-a dus la fundul istoriei. În orașul de Provincie, resedință de judet, actrița, joacă teatru, face repetiții își trăiește viața cu egoismul timpului scurt.  

Ce mică-i lumea, nu, nu este un clișeu, este o realitate. Mihai colegul de la teatru este văr cu Miron; Prisecaru este prieten cu tatăl ei, din tinerețe, prieteni de familie. Vecinul ei de apartament care îi provoacă insomnii de la muzica pe care o ascultă este nepotul lui Priseacaru, tractorisul, inginer, Victor Constantin. Cârlionțatul care  o aduce pe Cătălina cu picioarele pe pământ, să nu mai aștepte venirea niciunui luceafăr. O aduce pe pământul dragostei. În fața comportamentului său, a felului de a fi, raționamentul acela feroce, se estompează cu timpul și la un momnet dat se recunoaște cucerită. Și realizează că nu îi pare rău că s-au certat și că i-a zis ce i-a zis, îi pare rău că el a ascultat, că nu a înfruntat-o și a plecat. Dar vine și „înfruntarea” finală în care  Elvira cedează, de bună voie, cu sufletul, cu toată ființa, omului pentru care simte  ceea ce căuta de mult, dragoste, siguranță, primul pas spre împlinire. Împlinire conturată și cu venirea celor doi copii pe lume.  

O carte complicată ca structură, cu o densitate mare psihologică. Elvira îmbibă textul cu confesiuni, momente de analiză psihologică de cunoscătoare de oameni, blufează, se autoironizează, se agață de citate din piese de teatru, de versuri, de poeți autohtoni (poetul Orașului cu un milion de ferestre), ca repere în fața lipsei unei soluții sau reacții adecvate. Baloane de oxigen care o ajută să mai tragă aer, să găsească o soluție salvatoare.

Din carte nu lipsesc momente importante de reîntâlnire a familiei, nunta vărului, un botez de romi, în care nașă este Dada Sultana. Tot într-o călătorie cu trenul își rezolvă nedumerirea privind o anume femeie în viața lor adică presupusa mamă adevărată; totul a fost o închipuire.  Află că prietena cea mai bună s-a recăsătorit cu Miron. Miron face o scenă de orgoliu târziu și fără efect. Deja cărțile au fost jucate. Elvira și-a pus ordine în suflet, în viață. Dar lipsește ceva, literatura. Trebuie să lamineze experiența prin text: o carte despre hățișurile sufletului uman, despre un labirint pe care nu știi cum îl străbați, bine sau rău, îți asumi un risc.

Valeria Manta Tăicuțu a creat un personaj deconstruind experiențe reale  pentru a le asambla în altă formă. Autoreferențialitatea își valorifică metoda antrenând cititorul, determinându-l să treacă peste toanele unei frumoase, Elvira, așa spun ceilalți despre ea, este frumoasă, este blondă, subțire și atât, fiecare își închipuie frumusețea pe care poate să o ducă. Și prin aceasta Elvira este vie, dar misterioasă, capricioasă, dar fermecătoare, atrăgătoare. Eternul feminin. Mirajul feminin într-un din picăturile sale, Elvira Mavrodin. Ca și pe om,  cartea o înțelegi mai bine recitind-o. Devine mai limpede, mai bogată în planuri, în conotații care fac viața să fie palpitantă, incitantă, generatore de contrarii, care nu neagă, doar fac parte din interpretări diferite în viziuni diferite. O carte despre omul  față în față cu prejudecățile, ale sale, ale celorlalți. Omul ale cărui rădăcini în viață  se înfig adânc din convingere, asumare.

                                                                                                                                       Teo Cabel