miercuri, 19 august 2015

„Poezia lucurilor neîntâmplate” în „Alt anotimp” - Manuela Camelia Sava




Pentru Manuela Camelia Sava, prof. dr. la Liceul „Al. Vlahuță”, Rîmnicu Sărat, anul 2015 se dovește  a fi un an bine semănat, pregătit deja de cules. Primele roade sunt cele două volume lansate la Centrul de Tineret FORTES, Râmnicu Sărat, Alt anotimp, editura Editgraph și Poezia lucrurilor neîntâmplate, editura Omega.
Evenimentul a debutat cu prezentarea de către moderator, scriitorul Nicolai Tăicuțu, a revistei Spații Culturale  nr.41.
Scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu a vorbit despre volumul Alt anotimp.  Redactorul șef al revistei Spații... uzitează cuvintele cu dragostea unei rugăciuni. Parcă le-a crescut dânsa într-o seră și culegându-le pregătește decocturi tămăduitoare pentru sufletul celor care ascultă și citesc.
Au mai vorbit despre carte: prof. Violeta Vîlcu, criticul Mioara Bahna, Constantin Marafet, doamna învățătoare Marcela Marin, Teo Cabel, Petronela Coman. Traducerile din Poezia lucrurilor neîntâmplate sunt semnate pentru limba engleză de Artemiza Asanache, iar pentru limba spaniolă Cristina Mihaela Tătaru.
Dan Manciulea a interpretat  Dor de verde, din albumul Cântece Sărate, Romanță cazonă și Teo Manciulea Fără tine și Yesterday.

Felicitări autoarei!
                                                                                                                        Teo Cabel


Din volumul Alt Anotimp

Peisaj pluvial

aș cere ploii să mă ierte
dacă nu știu ce dor aprinde obrajii ei de ceață
mai mult nu i-aș putea spune acum
când șoaptele se topesc
nu pot să cred  că tu  adormi în mine în fiecare seară
nori de alabastru cern nisipul mării:
încerc să te prind din urmă printre valuri
e ploaia cea mai scumpă dintre toate minunile
care te așteaptă în rama ferestrei ca altă dată
tunetul vocii ar vrea să te strângă la piept,
iluzoriu…




La cinematograf. Pânză

Ești ecranul perfect
în care eu mă văd uneori:
bătrână, mică, pășind spre pânza
pe care va rula filmul
cu încetinitorul –
Pașii mei sunt moi, de pâslă
întind palmele să te pipăi prin nori
îmi amintești de zilele acelea
când mă duceam cu ai mei la cinematograful din centrul orașului:
mie îmi cumpărau acadele
ei ronțăiau mentosane…
(uneori  luau semințe de floarea-soarelui
ca să nu se plictisească
sau poate pentru că nu voiau să iasă din tabloul
în care toată lumea le scuipa coji pe jos
până se făcea un covor rugos…
atunci te înecai cu mirosul lor grețos)
Cojile stafidite îmi creau o impresie de peisaj uleios
în care toți înotam
ca să ne salvăm dintre tentaculele
caracatiței urât mirositoare a vieții…


Apoi mergeam din ce în ce mai rar la cinematograf,
semn că îmbătrâneam,
filmul se derula frenetic
era același pe care îl vedeam de fiecare dată
ținând mâna mea tremurândă
în mâna celor mari din jurul meu
Bătrânețea miroase peste tot la fel:  la cinematograf -
în întuneric - oamenii devin animale de manej
vânate de cowboy
cu pulpele cămășii sumese…
priveam  westernurile preferate ale tatălui meu
tot mă minunam de ce zâmbetul tău
seamănă uneori cu al lui John Wayne
pentru că și tu ești un vânător
al felinelor domestice
pe post de pradă sunt doar femeile pe care le-ai căutat
și nu le-ai iubit…
te urmăream pe ecranul vieții mele
și mă vedeam mereu pe mine
prin tine, prin ochii tăi mari ascunși
după o pânză veche…





Din volumul Poezia lucrurilor neăntâmplate





ARŞIŢĂ

Căldura
te face să gândeşti cu pielea şi oasele.
Când nu mai ai creier
şi întreaga fiinţă s-a topit,
doar cerul gurii
mai poate simţi nebunia cleioasă a aerului.
Vârful degetelor îşi imaginează o altă lume mai bună la pipăit-
indiferent cum ar arăta, totuşi ar fi una mai bună.
O pală de vânt
ca şi cum ar fi bolnavă
mai adie anemic în mintea mea…
Gândirea tânjeşte după picătura chinezească!
Arşiţă!



CITADINĂ

Lucrurile au prins viaţă doar când s-au răzvrătit…
La poarta oraşului a bătut furtuna cuvintelor
şi degetele înfiorate au cules parfumul lor dăruindu-ţi-l întreg.
Poeziile s-au trezit din somnul lor nefiresc
aflându-te încătuşat de stâlpii cafenelelor de altădată.
Asfaltul topeşte bulevardele
adânc pătrunse de cântecul tău…



PRIMA CASTANĂ

În dansul ei mortuar,
prima castană
imploră cu atâta infinită duioşie mila ta, trecătorule!
Plângi
în taină
prima castană
care ţi-a murit încă necoaptă în trup!
Ea nu face decât să descrie un drum al pierzaniei
la apusul unei zile, al unui anotimp…
Ce jalnice iluzii îţi îngropi odată cu ea
în ultima toamnă a copilăriei
preschimbată în tei ucişi
şi în ploi ruginite!



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu