„SUB GUTUI”- Costel Suditu

ORIGINALITATE ŞI PROFUNZIME

Costel Suditu poate fi considerat izvorul liric al satului Băjani (comuna Vadu Pașii) și un afluent al Buzăului literar, vărsându-și, în curgerea cotidiană, undele poeziei sale.

Sub gutui este volumul său de debut, apărut la editura Națiunea, București, 2012.  Generalizată, de la sintagmă la titlu, metafora este o poartă spre așezare. Omul trebuie să se așeze, să își limpezească gândurile, impresiile, trăirile, ratările, neîmplinirile într-un dialog interior. Dialogul lui Costel Suditu se transformă în dialog cu lumea. Starea poetică este o a doua natură a sa. Această stare poetică l-a obligat  să învețe să șlefuiască cuvântul, în primul rând să-și lămurească sieși frumusețile pe care, rostindu-le, le simte deosebite și deosebite le vedem și noi.

Omul se așază  la locul  său. Din această stare își analizează experiența zilei: cum a trecut, ce a făcut. Analizând, asociază. Asociind, sensul cuvintelor este mai bogat, mai surprinzător decât își imagina. Descoperă imagini noi pe cuvinte vechi.

Acesta este Costel Suditu, de sub gutui. Cel care, după o zi de muncă, nu lenevind, stă  sub pomul său drag.

        Poeziile sale  sunt unele în vers alb, Peștișorul de aur, O singură dată,  Marea mea, De n-ar mai veni, Legată la ochi, Am învățat să nu mai zâmbesc, Calul: Dumnezeu a făcut calul, Să fie și printre noi o minune; Un zbor: Mă strigă un zbor./Desigur că deasupra mea,/Dorind să treacă, un cocor/ Se rătăcea/ Prin gândurile ce le aveam.; Să spună el,(despre poet, în stilul lui Nichita), Recunoștință, Ana și Manole, Într-o zi, Lancea timpului: Păsări căutând pereţii universului; Stelele, Simbioză. Alte poezii, adiate de un ecou eminescian, răzbat vremurile în cămașa prezentului: Unde-mi apari şi peste tot,/Doar zâmbetu-ţi străluce,/Şi unde părul tău cel blond,/Cu soarele aduce (Poate), Prea târziu  sau confirmă revelația  lui Blaga despre veșnicie. Autorul volumului s-a convins de această veșnicie care îi arde ochii, gândurile, mintea, inima, cuvintele.  Unele pozii, ca la Ion Pilat, respiră aerul patriarhal printre biserici și coline. Mănăstirea de la Rătești: Un şarpe printre arbori sus,/Prin tufe lăstărite de migdal,/ În şerpuit spre zarea de apus... Se întâlnesc şi  tușe care par desprinse din frumoasele versuri ale altui clasic, George Coșbuc. Aripă de zâmbet: Pe lângă garduri, trist şi ponosit,/ Mi-e milă de cum merge şi priveşte,/ Un amărât de zâmbet schilodit/ Ce aripă-şi dorea. Acum îi creşte!

Hai sărută-mă! O reeditare a poeziei vechi românești: Spune-mi, scumpă doamnă, dar/În nopţi albe ca de var,/Când pe boltă Luna plină/ Pare că de zor suspină,// Ai pus mândra ta bărbie,/Ce mi-e scumpă foarte mie,/ În căuşul palmelor,/ Rezematul coatelor?. Descoperind poezia, autorul rescrie, în maniera sa, o mică parte dintr-o istorie literară, fără să fie caduc;

De menționat și Apus de soare, Prietenia: Tu pui un pas, eu unul, soarta doi,/Aşa-mpleteşte timpul pentru noi// (...)O pânză-n care suntem personaje/ În ceara Lunii ca pe nişte plaje,// Cu buze-n zâmbet veşnic îndulcite/ Şi palmele în strâns nedespărţite.

Sentimentul măreției, al curajului inutil al omului, pe o parte, și animalul ce-și apără viața până la cap în cercul fatalității, pe de alta, este creionat în Corida: O viaţă aleargă prin glod altă viaţă.../ Una-i cu spadă şi minte,/ Cealaltă cu ţepene coarne în faţă/ Şi clipele sfinte;// Rânjesc saltimbancii, el stând îi sfidează,/ Copita îi tună, toţi tac, zarea muge,/ De sus de data aceasta veghează/ Sângerosul de Ares cu pofta-i de sânge.//

Volumul acesta este ca o școală pentru butași de vie. Multe fire de viță s-au prins și vor da rod. Autorul se luptă cu sensurile cuvântului, ca Iacov cu Dumnezeu.  Obsedat de aceastea, are tentația versificării: Fi-vom mai buni: Ca lupii suntem, am ajuns/Ca la un semn de la prostie/Să vindem blana de pe urs,/Chiar dacă lighioana-i vie. Dar acest stadiu este depășit tot în carte, demonstrându-se aici o inabilitate a editorului de a selecta din texte doar ce era copt,  în căutarile autorului.  Nicio  vie nu rodește din primul an, nici în al doilea. Așa este și starea poetului, în general, ca a viei sau ca a unui copac. 

Sub gutui se adună din seva sufletelor care și-au pus semnătura de viață în ADN-ul său, de la părinți, bunici,  pe linie ascendentă, în negura timpului, unde mintea nu vede, dar Dumnezeu știe ce simțire îi luminează poetului drumul. Iubirea cu ipostazele ei: extaz, agonie, iubire neîmpărtășită apoi cei apropiați, părinții, viața tumultoasă a satului se coc toate într-o formă estetică de apreciat la cineva care nu a practicat niciun cenaclu și nici îndrumători nu a avut, decât cărțile pe care le-a citit. Această experiență de evoluție în descoperirea poeziei se vede în volumul lui Costel Suditu. Autorul construiește, el doar se aseamănă cu alții poeti, nu imită.  

Viața satului există, nu este o nălucă.Viața satului românesc, cu obiceiuri, credințe, va dăinui prin poeți. Bucuria din ochii celui care scrie, din inima sa, din mintea sa, este ca raza de soare care mângâie boaba de strugure, pe dinafară o împlinește la culoare, pe dinăuntru o umple de dulceață.

Marea mea: La mine, Mare, este Marea verde,/ Unde pasc vitele şi oile;/ Nici un val nu se vede,/Iar ploile/ Nu mişcă stelele noaptea.(...) Pe luciul ei verde, crud, răcoros,/Nasc valuri când mişună gâze;/Valuri ce cad de vreo coasă pe jos/Cu spume cu tot şi cu frunze//(...) N-aş da acest verde pe nici un albastru!

Copil fiind: Mi-e dor de tine, lungă seară,/Când mă-ntreceam cu soarele:/Care-i mai iute să-i răsară,/De după deal picioarele...// (...)Ne coloram cu fard de tuciuri,/Şi-n vii, la struguri, ca la bâlciuri/ Ne repezeam; sărmanul om care păzea!/Scuipa în sân şi se-nchina.//Mi-e dor de-aceste clipe, Doamne, Îmi seacă inima de dor./Cine să vrea a fi om mare/De-ar şti de-atunci acest fior?.

Mai rămâi  este o poezie de dragoste, dar atmosfera satului nu poate fi omisă : E seară, se strâng pe uliţe cârduri de gâşte/ Şi roşie cuprinderea verde de-acum se întinde/ Sub Luna ce-atârnă cu stelele roată ca nişte/Zorzoane coroanei ce lumea întreagă cuprinde.//... Într-o rână, stând rezemată pe-o piatră la poartă,/Zâmbind şugubăţ către mine când trec pe uliţă,/Cu dinţi înnegriţi pe sub buze subţiri ce-i arată,/ Stă baba Ioana, ghicind că sunt plin de dorinţă.//... Pe un loc părăsit, doborât, copacul se vaită./Elogiu-nnoptării, se-aude pe dealuri o haită,/Prin curţile satului se aud întruna bătute,/Muncitele sape, domoalele chinuri cornute.//(...) Când Luna cu stelele roată privirea-nfioară/ Şi-mi spui că sunt solii iubirii văzuţi prima oară/ Radiind fericire de  ochii tăi mari şi căprui,/ Tresar, la ureche şoptindu-ţi sfios : mai rămâi ...!

În Miros de măr revine copilăria cu bucuriile ei, cu aromele ei nemuritoare și dragostea bunicilor: Miroase a măr,/A hambar cu grâu şi mere/Unde bunica îşi punea gândurile.../(...)Amintire dintr-o lume/ Cu vorbe şi ochi fără costume.../M-oi duce, m-oi duce;/M-oi duce la steaua care străluce/ În mintea mea,/ Cu văzul, cu râsul,/ Cu plânsul,/Cu liniştea grea.

 Această bucurie este naturală. Originalitatea și profunzimea  urmează să se manifeste ca firul de apă: pleacă de la izvor susurând și se împlinește căutându-și vadul în torente viguroase.

                                                                                                                  Teo Cabel