ION ROȘIORU - DOI POEȚI BUZOIENI

Cronică la volumele „Privire în oglindă”- Valentin Tufan și 

                                   „Dincoace de rai”- Constantin Bucur

              Prezent în numeroase antologii de poezie, din lume (Peregrinări, Dublin; Arta de a fi uman, Londra) şi din ţară (Meridiane Lirice, şi Romeo şi Julieta la Mizil), toate apărute în anul 2013) şi deţinător al multor premii literare prestigioase, poetul Valentin Tufan (n.1988, Buzău) îşi adună, în acelaşi an norocos pentru el, ca şi pentru literatura română tânără, o parte dintre poeme în excelentul volum de autor, Privire în oglindă (Editgraf, Buzău).

             Temerarul poet are conştiinţa valorii proprii şi a locului generaţiei sale într-o paradigmă literară ce se revendică din optzeciştii  schimbători de macaz ideologic. Aluziile la antologia Aer cu diamante, semnată în 1982 de Florin Iaru, Ion Stratan Mircea Cărătărescu şi Traian T.Coşovei, sunt mai mult decât programatice într-o poezie  cu valoare de ars poetica precum Noile cuvinte: „Ascunşi în culise/ ne antrenăm cuvintele/ să spargă cortina hâdă,/ să colcăie viermii-n catifeauua bolşevică/ ce-au crescut devorând pasărea Phoenix./ A-ncolţit pana de gâscă/ din picătura diamantului 80-ist/. Adunăm picăturile din ploile de diamant/ şi le aruncăm din plasma cercului cognoscibil/ în ritualul etern/ al sferei” (p.26). Nu puţine sunt textele care pun în ecuaţie conceptele de cerc şi de sferă, aflate într-o relaţie de salt calitativ pe o scală a perfecţiunii catalizatoare, cu trimiteri inerente la poeţi frondeuri şi deschizători, la vremea lor, de drumuri poetice: Geo Dumitrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Nichita Stănescu.

             Postat în faţa oglinzii, poetului nu-i scapă amănuntul că àcele ceasornicului se rotesc aici invers, cadenţând întoarcerea, ca în Oul dogmatic al lui Ion Barbu, spre puritatea preexistenţei, eventual spre increat. El e adolescenul nichitian care aşteaptă să meargă pe mare în picioare, ca doar după aceea să ia într-o astfel de stăpâniire, eventual din punctul zero, condiţia umană mântuită, pe cât posibil, din faşă: „Abia atunci după botezul oceanului,/ desculţi, să călcăm nisipul/ şi să culcăm tâmpla/ pe plajă, lângă obrazul lui Dumnezeu   -/ ochii cerului/ să ne plângă renaşterea/ cu tot sângele Golgotei” (Botezul oceanului). Poetul îşi conştientizează în chip dureros damnarea la dualitate:  pe de o parte, eul diurn, supus tuturor convenineţelor sociale, iar pe de alta, cel nocturn care e al evadărilor şi reveriilor romantice purificatoare.  De o parte se etalează banalul, teluricul şi déjà-vu-ul, de cealaltă parte misterul, stările de transă şi perspectiva explorării de trăiri insondabile (Lumină de catifea). Ca signifié, poetul trece fascinat în signifiant. Aceasta e, după cum observă şi prefaţatorul Teo Cabel, modalitatea poetului de a fugi din faţa realităţii vampirizante în lumea imaginaţiei, mai precis a poeziei coagulatoare de sensuri fiinţiale mântuitoare prin însuşi actul creator. Asistăm, parcurgând cartea a cărei lectură nu-i deloc una comodă, la o coborâre pe scara filogenetică spre primordial, spre lacustru, spre forme de viaţă incipiente: „În ziua-n care ceaţa s-a strecurat/ printre pereţii vineţii, cu igrasie  -/ am vorbit la rând/ cu euglenele şi paramecii,/ i-am filtrat prin mine/ şi i-am întrebat/ de existenţă şi formă  -/ când i-am prizat/ mi-au răspuns.// Pe cerul Scandinaviei  -/ de mână cu paramecii/ aureolele s-au scurs de pe cer/ au pictat cercuri şi forme./ Au aşezat  muntele/ peste cercurile concentrice din lac,/ l-au sudat în magmă/  şi-au filtrat lumina prin el/ ca o prismă./ Din paletă au erupt culori în noul univers  -/ cercurile au pliat în tipar/ primele forme tip, şi i-au spus  -Andru./ Au creat o aură de magnetism/ iar fiecare Andru şi-a ales culorile/ ca un „liber arbitru”./ Prin iris a indus raţiunea/ iar în piept a aşezat sentimentele  -/ apoi, cercurile s-au strâns în spirală/ iar în abis a-nflorit din elipsă  -/ sufletul” (Atunci când m-am întors la origini). Poetul nutreşte ambiţii rimbaldiene de recreare a lumii prin forţa Verbului. Timpul cosmic poate fi astfel accelerat şi-n viteza lui realitatea e aruncată în nimicnicie spre a face loc alteia paralele (În sensul acelor de ceasornic).

           Căutarea iubirii absolute îl conduce pe poet la reactivarea mitului androginic, dar cum nimic pe lumea aceasta nu  cunoaşte încremenirea paroxistică, încleştarea voluptuoasă de o clipă explodează (sau implodează) în căutarea reciprocă a membrilor eternului binom erotic: „Târziu, am remarcat  -/ îţi lipsea strălucirea/ iar pântecele-ţi era stins.../ Atunci, am ştiut că iubirea/ a născut din/ yin-yang-ul trupurilor noastre/ o ploaie de lame ce ne străpung/ arterele fotonice/ şi ne dezvăluie umbra (Umbra). În aceeaşi ordine de idei, unele poeme se constituie ca relatări ale unor ritualuri magice de naştere a unei noi omeniri totalmente dezalienante (Portocala mecanică).

           Discursul poetic al lui Valentin Tufan e o proslăvire şi un imn neîntrerupt al devenirii perpetue, viaţa fiind, în prospeţimea ei, o reciclare netărăgănată a morţii, în miraculoasa(mirabila) ecuaţie evolutivă fiind puse şi antrenate toate regnurile şi toate stările de agregare ale materiei: „Sufletele vechi/ s-au pierdut printre ciocurile/ încrucişate ale păsărilor/ ce trăiesc în haosul începutului  -/ imaculatul s-a scindat/ în pene de bronz,/ din suflul cu plasmă,/ cel ce-a creat pasul vieţii./ Au căzut petale de cireş/ peste albul nou-născut,/ ca un semn că noul vânt/ a reîncarnat culoarea” (Picături din soare). Se răzvrăteşte împotriva cenuşiului şi apăsărilor existenţiale care-l asfixiază. Lumea e văzută ca o tablă de şah pe care piesele sunt mutate de mâna nu o dată ostilă a hazardului (Joc de şah). Însuşi Dumnezeu pare să se amuze de acest joc haotic pe care-l avivează în modul său capricios:  „Demiurgul roteşte cursorul/ spre a reuni terenul de joacă/ pe care-şi aşează haotic pionii  -/ şasele-şi arcuieşte trompa/ şi-mparte sarcini armelor de bătaie/ prin mecanica roţilor dinţate” (Crusta dintre timp şi spaţiu).

           Trăim într-o lume cibernetizată in extremis şi în care natura nepervertită se străduieşte să-şi facă simţit aportul revigorator (Sunetul fiinţei). Viteza de deplasare a melcului  -  alt motiv barbian  -  poate co-exista cu cea a navelor cosmice şi ele se complementarizează armonios în complexitatea universului. Drumul existenţial spre trecutul şi obârşiile omenirii se simultaneizează cu cel spre un viitor de factură SF. Poetul e capabil de perpetue dedublări fastuoase pe care le trăieşte cu paroxistică bucurie: el se află deopotrivă înăuntru şi în afară, în calm şi-n dezlănţuire, în regnul mineral şi-n cel vegetal, în libertate dezmărginită şi-n captivitatea labirintului, în cer şi-n pământ, în apă şi-n piatră, în cenuşa secundei şi-n  prospeţimea rourală a plus infinitului (Harta melcilor, Cenuşiu, Dedublat, Din mai multe perspective, Avatar, Alter-ego).

           Fără a fi un paseist şi un sentimental în sensul consacrat al acestor termeni, poetul nu-şi poate stăpâni înduioşarea pricinuită de ieşirea prea rapidă din uz a lucrurilor care, cum spunea un şlagăr de odinioară, „au fost la vrema lor ceva exagerat”. Invenţiile, multe, mari, nerăbdătoare, ameninţă echilibrul ecologic al planetei, iar efectul lor dezalienant este covârşitor: Fereastra, Diamant, Viaţă de berlină, Filament, Bellum naturae, Fumul. Omul modern nu prea mai are timp să se bucure de roadele civilizaţiei electrotehnologice pentru că apar altele, în ritm de cavalcadă zdrobitoare (Nu mi-am câştigat dreptul la visare).

           Privire în oglindă e un debut poetic mai mult decât promiţător şi el propune un nume de mare forţă lirică. Despre Valentin Tufan, bun fructificator al vocabularului tehnico-ştiinţific şi îndeosebi informaţional de ultimă oră, se va vorbi cu îndreptăţit entuziasm.

         

La a doua carte, după Forţe de gravitaţie (2008), se află Constantin Bucur (n.1952): Dincoace de rai (Editgraph, Buzău, 2013). Revelaţiile acestu poet livresc (Marin Ifrim) sunt cele ale unui haijin care ştie că în primul rând trebuie să facă economie de cuvinte: „Atât de multe fire de nisip,/ încât mă mir/ pe unde trece timpul” (STOL). Placheta conţine, cu preponderenţă, crochiuri aforistice a căror prospeţime aminteşte de lirica lui Dimitrie Stelaru: „Pe pământul lac/ de soare/,/ ador zorile/ când ciupercile/ se bat cap în cap/ cu norii...” (XXX). Preocupările metapoetice se află la loc de cinste în discursul lui Constantin Bucur vaşnic fascinat de miracolul ei şi de gravitatea frumos ocrotitoare şi catalizatoare de sens existenţial: „În praful de pe tobă,/ poezie calcă din suflet în suflet,/ să nu se stropească/ în întuneric” (ÎN CASĂ CU MELCUL). Poezia l-a acaparat în întregime şi nu-şi concepe viaţa în afara decantării până la lamură a cuvântului rostuitor: „Viaţa mea/ s-a dus de cuvânt/ şi totuşi poezia/ face cuvântul;/ şi totuşi veşnicia/ s-adus ...de poezie” (ŞI TOTUŞI...). Prin poezie, poetul păstrează şi infineşte tot ceea ce e mai bun şi mai curat în sufletul lui: „Ca pe tavă,/ sub talpă-mi port secunda./ Ca pe o poză,/ sub poezie-mi păstrez lumina./ De greutate/ umbra mi s-a curbat” (AMINTIRI DESPRE LUMINĂ). Cuvântul înzidit în poem reactivează reflexele Cuvântului dintâi a cărui forţă sacralizatoare se cere mereu respectată şi întreţinută vie în şi întru poezie: „Poezia-mi este/ cu adevărat castana/ prin care Bunul Dumnezeu/ mă scoate din întunericul/ gândului meu...” (CU MÂNA MEA). Cuvântul este, pentru poet, asemenea aurului ale cărui carate se pot multiplica prin tăcere (ALFABETUL DE CEARĂ).

         Scrisul e conceput ca un ritual magic revigorator în ordinea firii: „Când scriu,/ Viul din mine/ este prezent./ Când scriu,/ mă întreb/ cum se sparge/ gura duminicii./ precum printre astre/ lumina crocantă din nuci” (GURA DUMINICII). Ca şi: „Mă uit în pom/ să văd dacă mai am aer,/ mă uit în poezie/ să văd dacă mai am har,/ mă uit spre lună,/ să văd dacă mai cade o castană” (STROPI DE LUMINĂ).

         Structura unor poeme îl trimite pe cititor cu gândul la pantunurile malaeze construite, după cum se ştie, pe analogia dintre manifestările particulare ale naturii şi cele cu forţă generalizatoare ale sufletului omenesc: „Vine o vreme/ când copacul/ izbucneşte în frunze:/ când cerul// izbucneşte-n stele;/ şi când în lacrimile mele/ izbucneşte lacul” (ORGA DE DURERE).

         Ca şi Bacovia, poetul buzoian uzitează de un număr redus de vocabule cărora le conferă valoare motivică şi cu care acoperă o mare arie semantică: oglinda, clepsidra, luna, clopotul, crucea, cuvântul, poezia, tăcerea, lumina etc., motive pe care le abordează şi le dezvoltă fie separat, fie în adevărate inflorescenţe, liantul fiind, în poemul citat spre ilustrare, verbul tutelar a aprinde: „Luna-şi aprinde focul/ să nu dea peste stele./ Clepsidra-şi aprinde nisipul/ să nu dea peste clipe./ Eu îmi aprind poezia/ să nu dau peste cuvinte de rasă./ Luna-şi aprinde focul/ să nu dea peste inima mea./ Clepsidra-şi aprinde ideea/ să nu dea peste amintirea mea.../ Între ele, eu aprind poezia/ să lumineze tăcerea şi cuvântul” (AMNAR).

         Arta acestui poet cu vocaţia certă a lucratului în filigran constă, printre altele, în spargerea expresiilor încremenite şi înlocuirea în ele a unuia dintre componente spre a le reda prospeţimea metaforică de la începuturi. Astfel, de pildă, „sapă de lemn” devine „sapă de frunză”; „până la adânci bătrâneţe” devine „până la adânci castane”;  „îşi făcea semnul crucii” se transformă în „şi făcea aripa crucii”; „eclipsă de soare/lună” îi inspiră „eclipsă de gură”etc. Alteori, un proverb arhicunoscut precum „a bate şaua să priceapă iapa” e reconstruit ca într-un  puzzle spre a vertebra un întreg poem: „Privesc cimitirul/ ca pe o şa,/ unde bate clopotul./ Înclinată, crucea pricepe.../ Mi-am pus pasul/ lângă clipe de catifea rece.../ Înclinată, urma mea va trece...” (ÎNCLINATĂ URMA MEA).

          Constantin Bucur e un poet pe care actul scriitural îl scoate din contingent şi din vicisitudinal şi-l aşează-n rang cu zeii, vorba unui mare poet antic: „Când scriu, Dumnezeu/ mă-nchide-n paradis” (SACRIFICII). Merită, aşadar, să-i urmărim cu interes evoluţia şi inclinaţiile ludico-grave plasabile emblematic în siajul dictonului „Non multa, sed multum”.

                                                                                                                  Ion Roşioru