Luminiţa Zaharia - SINGULARIA TANTUM - cronică

SINGULARIA  TANTUM

Luminița Zaharia are curaj în developarea sinelui prin poezie. Dar curajul este dublat de experiența pe care personalitatea umană o poate decanta precum căutătorul de aur (singularia tantum = defectiv de plural). În toată mișcarea browniană a cotidianului,  setea (singularia tantum), devenită arșiță, de tot ce este uman și uneori ratat nu din vină proprie, se stinge prin liniște (singularia tantum); o liniște care nu înseamnă abandon şi nici resemnare, ci împăcare, pași spre înțelepciune. Cartea este o alternanță fățișă de dragoste și poezie. Yin și Yang se regăsesc într-o completare  și căutare neobosită.

Dragostea este o bomboană dulce cu umplutură amară, poate fi și ceva coniac, dar foarte puțin, pentru că nimic nu poate să anestezieze o luciditate încordată, pe care doar ironia sau autoironia o face suportabilă.

Pentru Luminița Zaharia poeticul este un element al aerului. Nu poate respira fără sentiment poetic, fără lirism.

 Creierul poemovor (foaie verde pălărie) face ordine în cronologie : viața cu două luni mai devreme/ ușa cam des deschisă la poeme/o cusătură pe rotulă/ în fața evidenței o cagulă. Sinceritatea este tranșantă: am câștigat o inimă/dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respirație gură la gură.(foaie verde pălărie)

Disconfortul cunoașterii, al prezenței… un fir ce se deșiră dintr-un ghem de pe un tărâm al lui Gulliver: eram singurul om în raiul cailor, în stare de orice eres „pentru noroc în dragoste” . Numele poetei se fluidizează luminica lor simpatică, plângăcioasă, hamul lor călduros/de borangic?!/nu mai foloseam la nimic,.

Versetul apostolului Pavel, Corinteni 13:7  „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” este o mare tulburată pe care plutesc zilele poetei ca o corabie: cum să ispășesc a doua oară/ același păcat/c-am iubit, în viață și-asemenea în moarte/același bărbat(ce dacă era inventat?!)( un om, un cal, un gând hoinar).

Acel yin/yang este  o culoare de fond peste tot în volum:

Tăceri în doi: dacă mâinile tale s-ar face cuvinte/ aș muri de preamângâiere/ neatinsule / cu aripi de taină//(…) ca să te pot privi în ochi/ n-am încotro trebuie să mai cresc/ noroc cu poezia/noroc cu poezia!-zi merci că nu te iubesc/

(…)te-aș întreba ,-ntr-o doară, ce mai faci/ dar dacă mi-ai tăcea un te iubesc?!:

La fel în femeia scria un poem, bărbatul o poezie sau bărbat cu muntele în spate : dacă acum mă va săruta?!/dacă mă va îmbrăca, îndrăzneț și timid/în ființa lui de iarbă crudă?!/ dacă brațele lui mă vor salva/înainte ca alarma mea să-l audă?!/ cu poezia mă va-mbrățișa? / dacă mă va lăsa să iau ce vreau/ iar eu, într-o clipă nebună de visare/îi voi lua tot ce are?  și  anatomia tâmpă de poet/ dus de vârtejul lacrimilor poate mult prea departe /cred c-a trecut de centrul ființei, s-a pierdut/ undeva între viață și moarte…(pe stânga, mereu pe stânga); Identități schimbate: când m-a născut, scandalizată că sunt fată-/ (…)/Mama m-a cedat pe-un poem androgin/ si-am trăit cu-o identitate schimbată//(…) să știi că e un truc de prunc boem/ când femeia-și pune pălăria/ el și-a lucrat în săli de forță poezia/ să se compare-n absolut cu un poem.La fel și cu moarta în casă.

În fobie, iubirea este fericirofobă.

Poeziile ce e iubirea, killing me softly, poetul, poem desuet, în alcatrazul vieții mele, inimă de rezervă conturează nota personală a poetei Luminița Zaharia. Jocul adulților lasă uneori răni, pe care nu trebuie să le vadă oricine, și atunci se recurge la paravanul ironiei: ai ajuns în vârf, alpinist temerar./ ai înfipt steagul galben, scânteind înspre verde,/ din acare râdea lumii poza ta. aici, ai cucerit în joacă o femeie/ și n-ai știut cum să te joci cu ea…(între două lumi).

Iubirea și poezia pentru Luminița Zaharia sunt singularia tantum,  ca la Nichita Stănescu :

Eu am pierdut numai lucruri
fără de valoare, am pierdut
numai ceea ce am iubit (Scrisoare)

Nuanțele  trasează culoare de zbor minții și simțirii, uneori ca zborul vulturilor, alteori ca rândunele  în zilele de vară când se apropie furtuna și zboară foarte aproape de pământ.

În poezia Luminiței undeva flutură un sentiment ca un steag. Acela al împăcării cu sine, dar și  o continuare a luptei: când și speranța s-a mutat în spațiu…/ să ai un steag al tău, de crezut în.(să ai un steag)

Scrisul este un curaj pe care poeta și l-a asumat mai mult ca în volumele anterioare, tocmai pentru că le-a depășit. La alcătuirea unei eventuale antologii, de autor, cele mai multe poezii ar fi din acest volum, dacă nu mai scrie altele.

Teo Cabel