Nu îndrăznesc să spun adio,
Nici cu privirea, nici cu gândul.
Când se deschide inima-n tăcere,
Când scriu în grabă aceste rânduri.
Viața ta tremura-n mâinile mele –
Mă temeam să-mi spun adevărul,
Din frica de a rămâne singură
Încercam să te ridic din cădere.
Și am ajuns să mă conformez condamnării –
Și-mi caut ochii răniți prin oglinzi.
Căzând în prăpastia adâncă a disperării
Tu, ca excepție, încercai să mă minți.
Și bălai trecutul tresare
Din țărâna ce-a smuls nemilos
Chipul tău, ce-n ochi-mi apare
Tainic, dulce, atât de frumos.
Tu te duci, încâlcind amintirea,
Printre lacrimi dorind să ascunzi
Sufletul tău plin de iubire,
Pașii tăi atât de cărunți.
Și printre doruri – nălucă visare.
Caut răspunsuri dorite s-auzi,
Căci veșnicia uitucă îmi pare
Sau de acolo nu mă auzi?
Vorbe-ncâlcite – atât îmi rămâne…
Mâinile tale deja sunt mai reci…
Tot mai persistă o întrebare:
- Mamă, de ce te-ai grăbit ca să pleci?
Nodul din piept îmi sugrumă cuvinte –
Trec prin vechimea durerii stingher.
Viața e plină de multe ispite –
Pierderea ei este rostul creștin.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu