Noutate editorială -CARRARIA- Antologia grupului literar CARRARIA
A apărut la Brașov, la editura unde a fost tipărit și „Inelul de aur” al domnului Ion Topolog, Pastel, această antologie, pe care, cer voie celor care au pus sufletul să apară, vreau să o consider și un cadou de ziua mea.
PREFAŢĂ
Mereu m-am gândit la Carraria ca la o corabie asemenea unei Arce
primordiale, zămislite să salveze esenţe din frumuseţile lumii. Nu
poeţi, ci Poezie. Nu seminţe care vor rodi materie, ci trăiri atent
strecurate prin sita deasă şi purificatoare a metaforei, ce vor hrăni,
curăţa şi înălţa suflete. Nu adjective nude ce nasc suspiciuni ci un
întreg Miracol al înluminării ce “lămureşte” un sentiment al cuvântului
prin evocarea unui mister particular şi personal, dăruit cu iubire
celuilalt prin această artă a sufletului de a conversa cu lumea, care
este poezia.
În recidivate şi moderne „vremuri barbare”, când
cultura este ameninţată de faţa spoită a imposturii artistice ce plouă
cu erupţia din vulcani noroioşi sloboziţi mediatic ca nişte străjeri ai
apocalipsei, când apostolii, mucenicii şi sfinţii ei sunt lapidaţi în
pieţele golite de pâine sub balcoane nebuloase ale conglomeratului
social-politic, am văzut în Carraria un garant al acelui militantism
prin care universul emoţiilor nuanţate estetic dobândeşte un status
decisiv pentru seminţia care-şi caută cu disperare refugii culturale,
din obligaţia morală de a supravieţui spiritual, de a-şi conserva
rămăşiţele de normalitate.
Dar ce e aparte în Carraria, o petală
distinctă din corola amorfă a limanurilor lirice este că, într-o lume
artistică nici pe departe liniştită cum pare din afară, marcată de
orgolii ce nu sunt atinse în intensitatea lor nici măcar de cele
politice, bântuite de disensiuni şi trădări, destrămări şi neiertare,
dezvăluie un Eden aproape ireal al înfrăţirii şi al generozităţii. Aici,
veterani galonaţi, cu decoraţiile lor strălucitoare câştigate pe
frontul lirismului, cu hainele fermecătoare şi emoţionante acoperindu-le
rănile dobândite de avatarurile „omului interior” sau din duelurile cu
confraţii, întind o mână de ajutor celor proaspăt veniţi în lumea unde
poezia devine opţiune, ca şi memoria, viaţa însăşi.
Carraria
pluteşte astăzi, desprinsă definitiv de tărâmul tăcerii, semeaţă şi
stranie sub lumina veştedă, trainică peste loviturile talazurilor unui
întreg deşert blestemat, hăituită de arţagul carnavalesc al vântului şi
de tangajul hulei, pentru că există. Şi există, ca expresie a unui
laborios şi stăruitor bricolaj paradigmatic viaţă-artă, pentru că s-a
născut ca idee generoasă şi s-a înălţat cu conştiinţa comună a unor
veritabili donatori de frumos ce vor să depăşească intensele mărturii
ale răului actual şi să lase urme în memoria colectivă.
Onoarea de a
scrie despre ei câteva rânduri păleşte numai în faţa copleşitoarei
bucurii de a le citi acut confidenţele în tihna ceasurilor de reverie
din tranşee. Să vezi cu ochii minţii ritualica ridicare a catargului
poeziei din încremenirea literei-semn, să simţi complice cum miraculosul
ia noi şi noi forme de seducţie din fuioare ale metaforei, să trăieşti
de-aproape acel proces continuu, melodic rânduit şi împletit din
inefabile nuanţe, în care sufletul magic se adună la un loc din tot
atâtea lumi câţi poeţi originali există...
Nu sunt aici ca să-i
critic, să-i analizez sau să-i judec. Poveştile lor despre fericirile şi
durerile pe care le privesc „drept în ochi”, istoriile freneziei
evadărilor din capcanele melancoliei sau ale inocentelor vânători de
himere, mărturisirile luminii şi ale umbrelor din faliile propriilor
istorii tainice, le spun ei singuri, după o metodică şi autoflagelantă
cernere. Îmi rămâne doar să mişc, fragmentar, succint şi cu o anume
parcimonie, perdeaua ferestrei de o reflexivitate fluidă deschise spre
povestea lor, care începe cu „a fost o dată” şi continuă, neîndoios, cu
„va fi”...
Momentul embrionar, acel „Fiat Carraria”, când au prins
glas cei tăcuţi şi exilaţi din vremurile neliniştii, când li s-a
înmuiat memoria de piatră prizonierilor tăcerii şi au apucat a vedea
dincolo de posibil cei orbi în deznădejde, e datorat poetului,
creatorului, călăuzitorului Petre Anghel. Peste castele de cuvinte, sub
ceru-i sul ce se desface peste-un deşert infinit, ghicind, parcă
printr-o graţie divină ori prin darul unei priviri secunde, că lucrurile
simple şi neasemuit de frumoase ar putea să ne lipsească iar dorul va
mirosi a sânge, a aşternut primele scânduri imaginare, înmuiate în
balsamul „Insomniilor mătăsoase”. Şi-atunci, o pereche de aripi s-a
multiplicat, prin Ştefania Grigoraşcu-Zamfir, cu nopţi albe pictând
fluturi în amurguri, văruind tragicul cu umbre sinucise în ploile
toamnei, din îndemânarea părului de a sorbi şoapte, din capriciile
crizismului fiinţialîmbrăcat în duminică, precum sufletul. Şi-au
venit... Aurel Sibiceanu, vistierul credinţei spre cuminecarea azurului,
cu sufletul pregătit pentru oaspeţi,în căutarea iubirii rămase
submireasma de glicină. Cu aflările şi priveliştile, zilele şi cărţile,
truda de scrib smerit cât Dulgherul cioplitor de vâsle. Adăugate, tuşele
ingenioase şi fine ale Giei Ramona-Ionaşcu, cea cu fruntea lovită de
stele, cu arabescurile mângâierii neuitate de iele ce desfac sub tălpi
blestemul iubirii şi tiptilul nedrămuit şi nesigur al sărutului încă
necules, cu desenele peste pădurile norului de alean. Luându-şi rămas
bun de la o doamnă Bovary ce aşteaptă la o fereastră, în oraşul în care
noaptea intră în ritmul burlanelor picurând iar ghinionul a fost călcat
de ultimul tramvai, a sosit Dan Dănilă. Cu istoria rescrisă pe inimă,
din daltă, ca pe un bob de orez, însoţit de un zdrenţuit înger de
toamnă. Adrian Munteanu, cu mantia sufletului pârjolită de strălucirea
scenei, se apropie împrăştiind seminţele în eterul descântat al
vântului, sădind amăgiri în iarba crudă printre luciri de ierburi şi
băltoace ca să culeagă, la ceas de toamnă sângerândă şi-n măcelul
nopţii, libertăţi cu mintea limpezită de rouă, virtuozităţi dulci-amare
despre iubire şi moarte, neiertătoare lucidităţi, de dincolo de uşă,
despre trecere şi ne-trecere. Vasilica Ilie, melancolie în vârf de deget
ca un parfum curgând ierni neninse, descântecul aşteptării pe marginea
unui vis, cuvinte sângerate în alb şi negru între ochiul soarelui şi cel
al umbrei, iubire sădită-n suflet precum un copac etern, cu ramuri
fâlfâind din aripi şi flori devenite îngeri. Dăncuş Doru Ştefan,
arhanghelul mânat de demonul răzvrătirii în bine, cu ludicul şi
tandreţea spaimei de îndrăgostit pe când pachetele de ţigări stăteau în
camere diferite, sub platoşa războinicului loial principiilor, peste
care s-a turnat dor şi drum spre acasă. Marius Iulian Zinca, rostitor
poetic ispăşind pe drumul unicităţii, călătorul ascetic prins în mrejele
profunzimii, sfâşiat de nesfârşitele agonii ale tăcerii ce lovesc în
absenţa plânsului dar cu talentul vindecării cicatricilor ce erup odată
cu primul licăr tărăgănat al inimii ori din biciuirea de brumă a
delirului cântărit în cuvintele singurătăţii. Amalia-Amalia, mereu
îndrăgostită de cuvânt, de pustiul umplut cu îngeri desenaţi în doi pe
virginele zăpezi, de vise furate din palmele Nopţii ori de ghioceii
toamnei coapte, număraţi la “perfectul compus” din ghicite cuvinte
nerostite. Adrian Păpăruz, cuvinte roşii prin vene incolore,năluca peste
o inimă pe care să cadă, ca oposibilă icoană pe sticlă sub care numeri
iubirile ucise. Mihai Traistă, sau fundamentările ideatice ce aparţin
reveriei. O forţă originală şi cosmic-arhaică de reenergizare a
esteticii simboliste. Annie Lorei, evadată din incubatorul de oameni pe
margine de cuţit, sub varul ce ninge ca petalele cireşului, Dan Stoica,
filosofia socratică de Antartică încrustată sub gerul primordial, din
care renaşte iubirea, liberă că e vie. „Cine spune că posedă pe cineva,
acela e ucigaş nu iubit, cine are pe cineva, e temnicer nu mire”. Vera
Crăciun, cu sensibilitate şi dor de nemărginirea zborului, ceas osândit
al nopţii ce colindă ca-n vechile balade din mătase, dăruind iubire,
senin şi alint, adieri de îngeri şi eternul florii de câmp, reverii
pribege în schimbul umbrelor himerei. Teo Cabel şi fericitele sale
întâlniri (ne)aşteptate cu poezia: în stradă, furând zîmbete în rochia
ei de zefir, în soarele de pe umărul ei, în foşnetul frunzei de stejar
unde-şi ascute cerbul cornul, între două iubiri sub naosul de stele, sub
taninul toamnei, în vîrful coasei ce coseşte destine sau pe largi
bulevarde minate unde visele n-au semafoare. Geo Galetaru, din drumul de
cenuşă unde ardoarea cântecului pribeag mistuie auzul, călătorind
precum ferestrele nopţii pe înaltele podişuri ale inimii, deasupra
lucrurilor ce plutesc pe aripi de seară, spre tunetul auriu care cândva
poate aduce fericirea, spre Lumina ce arde pe cărări nevăzute, când
totul va fi o poveste. Hanna Bota, după un dans pe Gange şi o partidă de
şah cu Maria din Magdala, murmurând, dincolo de sine, din cronicile
memoriei şi elogiul pietrei, incantaţii pentru Yerutonga. Ovidiu Stan,
privirea permanent lucidă spre socialul ce-mparte praf cu palmele
deschise, din cerul văgăunii ninse, a nuntă, cu petale de cireş. Nuţa
Istrate Gangan, cu discursul detaşat şi devorator până la cinism ce-i
rezervă şansa decelării propriilor emoţii, nostalgii, tandreţi, întreaga
pleiadă de haruri ce-o sprijină să reziste în cotidianul oglindit în
uriaşe baloane de săpun, în oraşul monstruos ce ne scuipă fără
remuşcări, pe marea stingheră şi vineţie, fără a-şi pierde vâslele.
Ioana Burghel, inima căutând răspunsul zborului din furate aripi de
înger, frunza din ramul crescut în ochiul albastru al Timpului, surâsul
incandescent ce transformă spaţii din oglinda sfărâmată a fricii,
reveria din conturul zilelor, paradisul demnităţii din fragmentele
roş-negre ale măştii iubirii. Teo Laurean, lucid călător printre
iluziile “pustieşagului”, din humă până-n nimbul Învierii, slujindu-se
de uitarea-zid apărător, de amnezia-leac, osânda iubirii devoratoare de
iad şi paradis ocrotindu-l în lupta cu dorul-vânt, cu fiara-n togă
stacojie, cu nedreptatea care ne vrea robi, cu dimineţile de fiere ale
iernii din noi. Florina-Sanda Cojocaru, din oraşul ce plânge încă-n
griul murdar, din strada unde poezia e iubire de-o zi sau eternă, cu
gust sălciu sau de dulceţuri, cu iz de jazz sau de moarte, cu esenţe din
mireasma teilor nemuritori, ticsiţi între gânduri şi ploi, unde fiecare
îşi caută pământul, marea şi limanul libertăţii dintre ele, gustate
picătură cu picătură, între vis şi real, între a avea şi neant. Nicu
Murgăşanu, cavalerul căruia-i vibrează în vise dangătul clopotului din
Cetate, adeptul prafului uitat la intrări şi steagului semeţ ca un stol
de grauri, loial blazonului cu petale albe şi iz de trandafir, dăruit,
precum sufletul-ierbar, celei îndelung aşteptate. Petre Violetta,
contopindu-se cu luciul sângeriu al Timpului-ghimpe sub albul tăcerii ce
nu minte, adunând safire printre tonuri de violină, sub zbaterea de
toamnă a aripii stângi ce ucide lebăda, cu neliniştea mirosind a mare şi
departe, în aurora tainică a uitării. Dorina Neculce narează în
infinite nuanţe despre petale albe de acoperit păcatele lumii sau hrana
albastră din pereţii faguri, despre poarta de brad a temeliei
sanctuarului dintr-o saga amurg, oglinda de dor respirat printre gene
laolaltă cu fricile mistice adăpate din cupa nebuniei, tăceri înfipte în
aşternuturi înasprite alături de sunete suave amestecate-n pahare,
aşteptând ca undeva, ceva să se schimbe, fundamental
Bălan Dragoş
Dragomir, cu versul său expansiv, nelăsând visul să-i trişeze iubirile
la foc încrucişat cu poezia ce pune divinitatea în dificultate, uzurpând
imaginarul prin ieşiri din timpul exponenţial şi revendicări ludice dar
ferme rugului suprem. Adriana Chidu, melancolia calmă, matură, departe
de disperarea ce soarbe în ape icoane, ştiindu-şi pe de rost şi cu
uimire, dintr-oboabă de orez cu o carte în mână, reveria fundamentărilor
ideatice şi mâinile ce bănuiesc, prin aer, miresme de sub crusta
îndrăgostită, şi umărul, cine pe cine sprijină. Gabi Nan aduce un vers
senin ca de icoană bizantină, cu amintirile blânde despre tot ce a
însemnat acasă, despre sanctificatele clipe-ideal ale evadărilor, ochii
care ne-au învăţat iubirea, sărbătorile respirate cu sufletul. Mihaela
Maria Franc, puternică prin neînfricatele sale ape cu nuferi născute din
liniştea cerului, rece sub lacrimi nelimpezite, doar tristeţe de zîmbet
ca o floare de măr lipindu-şi sufletul de retina lui, când timpul curge
spre izvoare, tandru şi alb ca o lebădă sub umerii de lumină ai lumii.
Nicolae Sirius a lăsat demult în urmă castelul ultimului dictator, să
cânte, în valuri roşii de maci,balada timpului ce plânge precum cei care
cântă demult singuri în singurătate. Şi, într-unsecol alb, grâul
aruncat în sus va cădea împreună cu suspendata iarnă. Luminiţa Cazan
Mazilu, zborul păsărilor deschizându-i porţile cerului alături arţari,
porţi galbene sub priviri în care păstrează ploaia ca pe un jazz,
meditaţie reflexivă asupra esenţialului fiecăruia plecat în sufletul
altcuiva, când umbre dragi ne-o iau înainte, întâi un pas, apoi
următorul.
Privind acel mănunchi de istorii sensibile
şi crude, radiografii interioare, lucide, ironice, şlefuite cu francheţe
de patimi până la miezul de înţelepciune, acel Uta-napiştim modern a
prins pasărea măiastră a inspiraţiei de catarg, cu odgoane din
rădăcinile hrănite din scheletele atâtor zei ai lirismului, să
călăuzească, să reziste, ca drumul să vină... Şi i-a scrijelit pe
aripile-vele adevărul crud ca un prunc depărtat din carnea Muzei:
„Nu avea culoare, nu avea glas, nu mirosea, dar parcă ai zărit-o și când
vrei să spui cum a fost, începe creionul să alunece pe hârtie și o
desenezi, dar nu ca o pasăre, ci o brodezi tu din litere, din vocale
alungite și din consoane dure și rele...”
Carraria a plecat din
portul său spre o nouă dimineaţă a omenirii, pasăre Phoenix reînviată
din mâl tragic şi ape ce fertilizează conştiinţa, urmând a se
intersecta, chiar şi când uită, cu drumurile poeţilor ancestrali. Ca un
secret şuşotit, ca o parolă neînţeleasă decât de iniţiaţi, o măsură de
pian, o tandră muzică de cameră care cu atâta blândeţe, destăinuie
iubirea. Ca un vaiet de jelanie cu o galaxie de ecouri, ca un huruit de
cutremur îngrozind heruvimii, sub sărbătoarea neculorii născute din
clivajul viaţă-neant, avut şi pierdut, iubire şi înstrăinare...
Ciprian Marian Antohe
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu