Însemnări despre romanul ROBUL ZARULUI de Dumitru Dănăilă

     

           

              Destinul cu chip de zar

                                                                                            

Ne-am aplecat cu răbdare, respect şi curiozitate asupra romanului „ROBUL  ZARULUI ”( „Editgraph”, Buzău, 2012), pentru a lua pulsul prozei buzoiene, în peisajul căreia prozatorul Dumitru Dănăilă  şi-a dobândit deja un  prestigiu binemeritat prin cele trei romane anterioare(„Destine la indigo”, „Iubirile de altădată”, „În căutarea paradisului”).

Facem precizarea că astăzi, când se scrie mult, însă, totuşi, puţin, dacă ne referim la literatura  veritabilă, scriitorul care semnează această carte demonstrează că are vocaţie în domeniul literaturii  romaneşti; el ştie să-şi captiveze cititorul atât prin alegerea subiectului, cât şi prin naturaleţea ţesăturii narative.

Subiectul acestui roman se caracterizeazează prin simplitate iar tema abordată este de largă circulaţie atât în literatura  naţională, cât şi în aceea universală. Aşadar, nimic senzaţional, nimic de ordinul modernismului menit să facă vâlvă.  Atunci? Parafrazându-l pe Tudor Vianu, am zice „Venerez proza care nu-şi impune valoarea ostentativ.”; totodată, coalizăm cu aceia care pun accent pe adâncimi, nu pe faţadă(indiferent că scrierea e de factură clasică, romantică, modernistă, postmodernistă...).   

Nu are niciun rost să facem o relatare didactică a conţinutului acestei scrieri (cum greşit se mai obişnuieşte astăzi); vom emite, în principal,  doar câteva consideraţii privind construcţia personajului central în concordanţă cu conjuncturile situaţionale în care viaţa îl poziţionează.

„Robul zarului” ar fi, succint spus, romanul destinului unui tânăr coborât din coasta muntelui, mai precis comuna Gura Teghii. Personajul principal, Cosmin Zisu(căruia i se mai spunea şi Tinică), parcurge drumul iniţiatic al realizării lui ca om  şi ca specialist, cu toate dificultăţile inerente, dirijat de propria-i conduită, formată în puţinii ani cât s-a bucurat de prezenţa ocrotitoare a părinţilor. Cititorul afă chiar de la început că „osoasele”(zarurile) sunt o prezenţă importantă în viaţa intimă a lui Tinică, un suport în situaţii dificile, devenind, în estetica narativă, personaj simbolic şi acţionând ca dinamizator al acţiunii, ca element subsidiar de tehnică narativă.  Dragostea pentru „decidentele de soartă”(căci acesta era rolul lor) „creştea pe măsură ce el se înălţa văzând cu ochii şi dădea din coate să-şi găsească un loc favorabil de unde să înfrunte cu şanse mai mari viaţa.” 

Personajul central e înzestrat cu aură romantică;  chiar din primul capitolul al cărţii, aflăm că destinul n-a fost prea generos cu el, arătându-i colţii prin atâtea încercări dure la care este supus. Mai întâi îi moare tatăl, apoi mama şi gustă din paharul amar al orfanului, nevoit să se descurce singur, să răzbească în viaţă de la vârsta de nouă ani. Trebuie să accepte decizia dezrădăcinării din satul pe care îl iubea, pentru a-şi salva visul: „...vrea să plece în lume şi să ajungă cineva.” Nu cumva ţinteşte prea sus amărâtul fiu de muntean? Voluntar sau involuntar, autorul îşi incită, îşi provoacă cititorul să înainteze , prin lectură, cu interes, în miezul naraţiunii, pentru a afla ce-i va oferi viitorul eroului cărţii. De asemenea, lectorul doreşte să cunoască modul în care personajul Tinică  va fi  în stare să abordeze acel viitor plin de incertitudini.

În sufletul pustiit al orfanului, se cimentează de-acum relaţia cu „osoasele”, zarurile fiind cele care vor da undă verde angajării lui în activităţi majore. Este un prim semnal  că evoluţia erolui se va desfăşura pe două planuri: unul interior, (psihologic) , altul exterior (acţional, relaţional). Se observă că planul psihologic influenţează benefic statutul socio-acţional al lui Tinică, fiindcă el nu se comportă aleatoriu, ci cu un anume rost.

 Neavând altă alternativă, se stabileşte la Buzău, beneficiind de căldura sufletească a unei familii binecuvântate.

În casa Iosifilor, începe o nouă etapă în viaţa puiului de muntean;  aici, pătruns de uimire, descoperă în unchiul Gili şi tuşa Teia, fiinţe primitoare, cu suflete calde, încărcate de iubire  creştinească. Aceştia devin a doua familie în care va evolua Cosmin, vor fi oamenii de care se va ataşa sincer şi cărora băiatul le va spune „ai mei” toată viaţa iar, după ce devine inginer, le mulţumeşte din adâncul inimii: „...se aşează în genunchi în faţa tuşei, apoi a unchiului, le ia pe rând mâna, le-o sărută şi, cu glas strangulat, rosteşte:

- Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, tată!”  

Episoadele se succed cu tot firescul în timp ce se conturează persuasiv complexitatea sufletească a lui Cosmin Zisu, relevată de autor prin monologul interior al personajului, pe care Dumitru Dănăilă îl realizează cu măiestrie.

Legea compensaţiei funcţionează. Naratorul omniscient prezintă uşurinţa adaptării, integrarea perfectă în mediul şcolar şi simpatia de care se bucură dezrădăcinatul muntean. Prima lui mărire: i se încredinţează „conducerea organizaţiei de pionieri pe şcoală”; conştient de situaţia lui materială, de statutul lui în casa unor oameni modeşti, nevoiţi să-l întreţină, băiatul vrea iniţial să refuze „şefia”, fiindcă     n-avea cu ce să-şi procure costum festiv. Bunii lui ocrotitori, Iosifii, îi procură haine şi aripile speranţei îi cresc lui Tinică. Apare şi prima judecată referitoare la şefie, naivă, bineînţeles: „Nu-i mare lucru să fii mare, /.../ nu trebuie decât să fii mai bun decât alţii.” Acesta e şi un prilej  pentru narator de a reliefa sănătoasa educaţie ţărănească a feciorului : băiatul, zice povestitorul, „Ştie doar că orice luptă trebuie să fie dreaptă, să fie câştigată cinstit, cum învăţase de la sătenii lui, nu prin şiretlicuri.” Iată aici şi sugestia subtilă a rolului comunităţii în cultivarea valorilor morale(în conştiinţa membrilor acesteia). 

Primul eveniment deosebit prin inefabil şi gingăşie, în viaţa intimă a eroului: întâiul sărut( primit de la Eugenia Ulmeanu), prima dragoste; odată cu a doua fată(Ramona Cojocaru, blonda) apar şi problemele. Noua ipostază a pruncului de muntean îi dezvăluie sufletul pur, înrourat, plin de prospeţimea iubirii. 

Cu admiterea la liceu, la  facultate s-a descurcat mai uşor, cu fetele trebuia să aleagă, să discearnă, să hotărască. Îşi face procese de conşriinţă şi deruta nu-l ocoleşte. Frământarea-i tipic adolescentină: „Frumoasă e, zice în gândul său, privind-o cum îşi unduieşte şoldurile, dar ce folos?A apărut cam târziu, acum am o prietenă, pot să spun că am o fată care...Care ce? Dacă am fost la un film împreună, gata am devenit iubiţi? Nu, dar nici nu pot să spun că-mi este indiferentă... Şi nici nu mai  pot de acum să mă uit după altele. În dragoste, ca şi în luptă, trebuie să fii corect. Oare nu e şi dragostea o luptă?”  Acest eşantion de monolog interior ilustrează o anume psihologie a erosului adolescentin, specific feciorilor din mediul montan, axat pe corectitudinea sentimentelor. Modul cum se pune în evidenţă aceasta denotă o altă virtute a prozatorului.

Frumuseţea fondului sufletesc a lui Cosmin ne cucereşte prin candoare şi statornicie. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Mona care, mai târziu, îi va devini soţie. Având un caracter total opus munteanului, probând labilitate, frivolitate şi mercantilism, Mona nu va putea rezista mult timp lângă vlăstarul din Gura Teghii.

Chiar dacă  primeşte câteva lovituri deloc uşoare atât pe plan intim, cât şi de la cei cu care este în relaţie, inginerul Cosmin Zisu(deja afirmat ca inginer specialist) are tăria de a le depăşi, găsind echilibrul şi sensul  continuării existenţei frumoase. Structura sa sufletească, nobleţea caracterului îl fac străin de răzbunare, de ură. Dimpotrivă, are resurse de a se îngriji mai mult  de soarta celei care îi înşelase aşteptările. Într-un monolog interior, în care se reflectă chipul interior al felului de a fi al eroului,  întreaga lumină a sufletului său, repetă de trei ori aceeaşi sinceră şi nobilă dorinţă: „să-i fie ei bine”. Durerea, amărăciunea şi deziluziile lui, risipirea agoniselii, trec pe planul doi. Inginerul cu faimă(Cosmin Zisu) îşi zice: „Nu contează, am puterea s-o iau de la capăt. Tot ce contează este să-i fie ei bine, să-i fie bine de acum în colo, dacă nu i-a fost cât ne-am purtat paşii pe aceleaşi cărări.”

Redescoperind-o pe Jeni(Eugenia - prima lui sărutare), simţindu-i intactă iubirea, Cosmin crede că a primit „un dar dumnezeiesc”.  Este convins că Jeni face parte dintre  „oamenii aceia puţini, rari” şi că alături de ea va putea începe o viaţă nouă. Gata, maturizarea lui este încheiată,  zarurile şi-au încheiat misiunea şi nu mai au ce să-i prezică. Cosmin iese din robia zarurilor, deci nu va mai fi „robul zarului”.

Refuzând funcţii înalte, cunoscându-se pe sine, ştiindu-şi potenţele, personajul pricipal se dedică profesiei, unde ştie că are chemare. La sugestiile tânărului Haralamb, răspunde concis ce crede el despre şefie : „Şefi or să se găsească, fii pe pace! De lipsa şefilor nu s-a plâns nicio societate, nici cea care vine n-are să se plângă.”

În finalul romanului, Cosmin Zisu este prezentat ca om împlint în cele două ipostaze fundamentale ale vieţii: împlinire profesională(demarează o afacere de succes), reuşita matrimonială(căsătoria cu Jeni).

Rostul în viaţă şi l-a găsit prin iubire şi muncă.  Curajul şi încrederea în sine îl determină să-şi asume răspunderea deschiderii atelierului auto, numit de clienţi „de inginerie auto”.

Tipul învârtitului, Octavian Papadopol, văzând noua postură a vechiului prieten, cândva subalternul lui(inginerul Zisu), îl ofertează cu o funcţie înaltă pe patronul atelierului, însă primeşte răspunsul ferm, acela care l-a caracterizat toată viaţa: „locul meu e acolo unde e mare nevoie de mine, la treabă concretă. Îmi place să conduc oamenii, dar la nivelul la care sunt acum, adică să-mi fac meseria.”   

Romanul „Robul zarului” cucereşte deci prin firescul cu care este scris, prin priceperea cu care au fost construite unele personaje, prin zugrăvirea verosimilă a atmosferei unor timpuri apuse. La aceaste calităţi se adaugă şi alte virtuţi scriitoriceşti pe care cititorul avizat nu le poate trece cu vederea. Astfel, plasarea aproape telegrafică a secvenţelor descriptive pe firul epic, conferă prospeţime naraţiunii şi evită monotonia. Locul natal al pruncului din Gura Teghii este încărcat de poezie şi „are un farmec aparte”.  Buzăul din timpul lui Tinică este prezentat esenţial ca fiind „Faimos prin vechime, prin ceva edificii semeţe, dominate de Palatul Comunal, prin bătrânul Crâng, partea rămasă  din Codrul Vlăsiei (...)” 

Dialogurile, consideraţiile naratorului, caracterizate prin conciziune, degajă atitudini, convingeri tăioase, exprimând adevăruri dure, existente într-o lume în care sistemul valorilor este  perturbat. Radu Cimpoieşu(renumitul hotelier, fără studii superioare, dar putred de bogat), prototipul personajului din noua societate, este portretizat excelent prin modul în care gândeşte: „S-au schimbat concepţiile despre căsătorie, nu se mai pune preţ pe iubire, banul contează în primul rând. La banii lui  n-ar avea decât să ridice un deget şi ar fi însurat cu o bunăciune, cum le zice el fetelor sexy.”

Nu avem înclinaţia de a ridica în slăvi scrierile colegilor noştri, nici de a le minimaliza meritele, dar ne-am făcut o obişnuinţă din a vorbi despre o carte după lecţia de recitire, expulzând, din respect pentru CARTE, frunzăreala. Apoi, acest roman mi l-a făcut cunoscut cu adevărat, pentru prima dată, pe autorul lui. Am descoperit în scrierea prozatorului buzoian pulsul vieţii, singurul motiv care ne-a determinat să dăm la iveală aceste consideraţii. De aceea, ne încumetăm să spunem că Dumitru Dănăilă nu e un prozator oarecare, ci unul care ne ţine treaz spritul, ne dăruieşte minute, ore de lectură care nu se uită, amintindu-ne că mai există şi literatură bună, indiferent de genul, specia, timpul căreia îi aparţine sau de relaţiile părintelui care-şi pune numele pe fruntea cărţii  plămădite de el.

Cartea prozatorului buzoian se ridică la înălţimea exigenţei călinesciene conform căreia „Un roman trebuie să se bizuie pe acele situaţii din care decurg problemele morale esenţiale din viaţă.”

Simplele noastre note de lectură nu pot eluda observaţia conform căreia Dumitru Dănăilă face parte din familia romancierilor moralişti, evitând experimentele, schemele moderniste care aruncă mesajul operei epice în ceaţă.

Eroul romanului „Robul zarului” poate fi, dintr-un anumit punct de vedere,  un reper pentru tinerii cinstiţi care-şi caută drumul în viaţă. 

                                                                                      Traian Gh. Cristea

                                                                                                                                         iul.2013

                                                                 ISPITIREA DESTINULUI

„Robul zarului”, romanul lui Dumitru Dănăilă, m-a cucerit de la prima până la ultima pagină prin fluenţa şi sinceritatea naraţiunii construite logic, cu migala şi răbdarea unui bijutier interesat de forma şi strălucirea detaliului.

Descrierile de natură, deşi scurte şi rare, surprind prin afinitatea pentru peisajul energizant, pozitiv, reflexiv, oferind odihnă şi linişte personajului aflat în momente de cumpănă.

Aparent un ins normal prin comportamentul faţă de sine, de familie, de prieteni şi societate în general, personajul principal Cosmin Zisu este de fapt un „urs” de la munte, adică un luptător puternic, neşlefuit, inteligent şi serios care ia viaţa în piept cu hotărâre.

„Coborâtul din munte” aduce cu el puterea ursului, pădurea, verdele care i-a înflorit copilăria (secerată devreme!), dar şi ceva esenţial, definitoriu pentru omul muntelui aflat într-o comuniune aparte cu natura şi anume semnele acesteia, semnele dansului, jocului magic de la piciorul plaiului din Gura Teghii.

Schimbând mediul de viaţă rural cu cel citadin, în tot ce face „ursul” se sprijină pe cunoştinţele acumulate la timp şi cu perseverenţă în şcoală, dar şi pe umerii celor din jur care îi oferă ajutor: unchiul Gili, Jeni, Monica etc. Fiecare dintre cei apropiaţi îi descoperă sinceritatea, bunul simţ, înţelepciunea şi au locul lor în viaţa lui, fiind preţuiţi în momentele trăite împreună.

Şi totuşi, sfidând realul, concretul, personajul acesta raţional, cu picioarele adânc înfipte în pământ, care trăieşte intens sentimentele induse de întâmplări fericite ori nefericite, are o obsesie a la Gib Mihăescu: se lasă pradă dorinţei de a „ispiti”, dintr-o prudenţă justificată, destinul. Se foloseşte de un joc devenit la maturitate „ceva-ul” său secret, „asul din mânecă”, pe care îl scoate în momente de mare cumpănă, din dorinţa de a nu greşi într-o decizie scurtă şi rapidă, bărbătească.

Zarul, babarosul făcut din os, este însă bătrân şi magic, o fosilă parcă dotată cu informaţie transcendentală care îl uluia de fiecare dată când constata că nu dădea greş în deciziile sale. Acest talisman al muntelui pe care îl purta mereu cu sine, îi dădea încredere, îi era un  prieten surprinzător de sincer care nu-l minţea niciodată. Părea a fi o punte de comunicare (venind din vechime) cu divinitatea prin care „palmele cerului” rostogolesc în sufletul munteanului „babaroasele”, dezvăluindu-i adevărul crud, uneori neaşteptat şi supărător.

Foarte important este faptul că Zisu nu se lasă doborât de această obsesie, ea fiind raţional învinsă, uitată chiar, în momentul dezarmărilor, dezamăgirilor ori frustrărilor trăite între neprieteni. El rămâne, în ciuda loviturilor vieţii, cu sufletul întreg. Castelul său nu fusese construit pe nisip, iar „piatra unghiului” de la edificiul trecerii sale, luată de la Gura Teghii, a rămas neclintită. De aici şi optimismul robust al romanului pe care l-am simţit din plin pe tot parcursul lecturii.

                                                            Prof. NICULINA APOSTOL

                                      UN FĂT-FRUMOS MODERN

Când primim un dar, mulţi dintre noi ne bucurăm ca în vremea copilăriei. Când darul este o carte, bucuria este amplificată de dorinţa, de curiozitatea şi nerăbdarea de a o citi. Dacă autorul cărţii este un om cunoscut, sentimentele se amplifică şi nu poţi să nu devii subiectiv.

          Trecând peste toate acestea, trebuie să recunosc sincer că romanul „Robul zarului”, al domnului Dumitru Dănăilă, reprezintă o reuşită literară în care o întreagă generaţie îşi regăseşte propriul destin, cu suişurile şi coborâşurile inerente.

         Viaţa adevărată, dospită ani la rând în mintea ageră a autorului, s-a distilat prin sufletu-i cald, i-a împrumutat parfumul inconfundabil şi s-a aprins sub ochii noştri, pentru a ne încălzi inima şi a ne răscoli amintiri. Cartea este scrisă cu sinceritatea omului care doreşte să facă o bucurie şi pune în lumină sensibilitatea, talentul narativ şi originalitatea unui condei deja confirmat.

         Autorul ne invită să urmărim destinul care îi este hărăzit lui Cosmin Zisu - Martininică, Tinică -, orfanul de la Gura Teghii. Drumul pe care calcă cu hotărâre eroul nostru este unul iniţiatic, care se adânceşte mai întâi într-o neiertătoare râpă. Eroul îşi pierde pe rând părinţii şi trebuie să dea viaţa liniştită, cunoscută de la sat pe cea de la oraş. Ursul este obligat să coboare de la munte, să se domesticească să se adapteze noilor condiţii, să devină orăşean, fiind adoptat de fratele vitreg al tatălui.

         Pentru Cosmin Zisu, viaţa este o luptă în care doreşte să învingă, iar la vârsta maturităţii să fie „unul dintre cei care decid, care îi dirijează pe alţii”, aşa că nu are vreme pentru nostalgii, nu şi le poate permite decât rareori, cel mai adesea ascunzându-le cu grijă în sufletul lui generos.

         Spiritual, Cosmin Zisu pare un Făt-Frumos modern, care demonstrează ce poate realiza în viaţă un tânăr prin muncă, tenacitate, voinţă, când este călăuzit de principii morale ferme. El are la îndemână obiectul fermecat, zarul, care îl ajută să nu greşească, prietenul în care poate oricând să se încreadă, pentru că niciodată nu l-a dezamăgit. Zarurile par să fie fermecate, ele stabilind o misterioasă legătură cu o lume din care fac parte aceia care îi veghează cu grijă şi dragoste viaţa.

Eroul romanului „arde” cu intensitate etapele drumului său, iar puntea de la micul muntean la un inginer de succes pare uşor de trecut. Ca şi în basme, totul se termină cu bine. Pentru raza de speranţă ce se strecoară printre rânduri, se cuvine să mulţumim autorului.

                                                      Prof.  MARIA PRAHOVEANU