„Robul zarului”, de Dumitru Dănăilă - ZARUL CA UN DAT

cronică

Această naraţiune cu structură ternară, cu un singur fir narativ asemenea unei nuvele, urmărind motivul literar al fortunei, propune istoria simplă a unui tânăr de la ţară, a cărui obişnuinţă de a folosi cuburile de os punctate cu negru pentru a putea delibera seamănă mai mult cu puterea dumnezeiască de a stabili ultimul adevăr. Mâna lui şi gestul aruncării piesei implică inteligenţă, voinţă şi participarea componentelor importante, înţelese mai apoi ca un dat, ca un zis (Zisu).

Conştientizând că are un caracter puternic, dorind să fie deasupra tuturor, Ursul devine un simbol al intuiţiei supreme, transcendenţa şi imanenţa în acelaşi timp, o îmbinare a finitului prezent cu infinitul viitor. Idilele cu cele două fete puse în antiteză, Eugenia Ulmeanu şi Ramona Cojocaru pot exprima diverse stadii în evoluţia gândirii, aşa cum există o diferenţă radicală între suflet şi Dumnezeu, între două orânduiri sociale diferite, alegerea ultimă lăsând să transceadă acest dualism retrograd şi să meargă înspre unitate. Alături de Jeni, eroul îşi găseşte identitatea supremă dintre sinele individual şi cel universal.

Cititorul s-ar putea lăsa păcălit: nume diminutivale, traiectorii banale. Descoperim omul simplu care se află în faţa propriei sorţi: bobii, sume fabuloase de bani imaginari, babaroasele nu sunt ascultate, ci îl ascultă pe orfanul lui Zisu de la Gura Teghii, martor al aşezării comunităţii umane din care face parte pe un alt fundament. Soarta lui este individuală şi tainică, nu impune legi, tabuuri, ci drepturi obţinute în timpuri cu anume reguli de convieţuire, idila părând mai degrabă o oglindă menită să reflecte aspecte sociale. Puiul de muntean se bazează pe zarurile care nu mint; nu şovăie; rezolvă simplu orice. Oraşul îi deschide o nouă perspectivă, provocări, bătălii pierdute şi câştigate şi dragostea care se pronunţă pentru Mona, după indicaţia osoaselor.

Cum orice creaţie se deschide către lume, să vedem ce recuperează Cosmin Zisu prin revenirea la prima iubire. O asumare, o esenţializare a propriei identităţi. Ca un adevărat Creator, ca o mare conştiinţă, Cosmin pendulase între iubiri, două modele diferite de viaţă. La masa destinului, este prezent şi Timpul, unul individual şi altul istoric, ambele văzute linear, ca durată. Prima faţetă este plină de evenimente manifestate ca o succesiune de împliniri. A doua înghite aspectul cotidian şi reînvie timpul ciclic, în interiorul căruia protagonistul se reîntoarce la un real încărcat de semnificaţii. Dualismul este anihilat în fine de alegerea ultimă, inginerul în domeniul construcţiilor de maşini fiind lăsat să creeze neobosit, să cosmicizeze existenţa, ca şi cum zarul său ar fi decis marile schimbări din Decembrie.

Opera se deschide şi către ea înseşi, ne atrage în oglinda trinităţii Cosmin-Jeni-Mona, ca într-o imagine platonică. Un alter ego transcendental are pentru Zisu două capete, ca dublă imagine a proiecţiei sinelui. Exponentă a femeii fatale, Ramona îl farmecă pe băiat şi reuşeşte să îl închidă în cercul căsătoriei. Jeni, la polul opus, permite o bidecodare a metaforei prieteniei, pe orizontală ( te iubeam şi pe tine ) şi pe verticală ( tu erai ceva divin, la care nu speram că voi ajunge vreodată) Cele două personaje simbolice se desfăşoară pe două coordonate, într-un univers care îşi are în sine propria lumină.

Decidentele de soartă aici par mai degrabă instrumente, arhetipuri supreme ale pătrunderii în misterul vieţii, oricât ar fi ea de banală, polaritatea şi opoziţiile fiind aduse prin accesul la o realitate ultimă, un pion al liberului arbitru. Jucătorul pariază cu destinul prin aruncarea jetonului pe anume poziţii ale mesei, fapt care determină câştigul sau pierderea. Ca în oricare joc, există şi reguli, mutările pieselor fiind decise prin mişcarea zarului. Jocul Regal al lui Ur, cum se numea strămoşul zarului în Mesopotania ori şaşe-cinci, denumirea jocului în Orientul Mijlociu, soluţionează problema contrariilor şi conduce la conştientizarea unităţii lucrurilor. Dacă Tinică a parcurs treptele necesare în urcarea treptelor spirituale, dacă rezultatul final presupune o sinteză între gândire şi simţire, poate doar cititorul să spună, altfel s-ar dilua semnificaţia trăirii protagonistului şi s-ar pierde sensul operei literare. Finalul propune închiderea cercului: Dacă ar mai încerca o aruncare de zaruri? La ce bun? Zarurile i-au hărăzit odată soarta. Decizia lor e sfântă. În descifrarea sa simbolică, Cosmin Zisu a urcat scara aflată între umbră şi lumină: zarurile au fost aruncate. Sfânta Scriptură este plină de locuri în care, pentru a face o alegere bună, după ce au încercat soluţii multiple, oamenii recurg la aruncarea sorţilor: pentru împărţirea dreaptă a teritoriului, pentru a vedea cine este vinovat, pentru împărţirea hainelor, dar Biserica şi slujitorii săi condamnă asemenea practici.

                                                                                                                          Prof. GINA AGAPIE